Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Augustin Mocanu – 85

Augustin  Mocanu – 85

Septembrie 2017

„Noi, o seamă de slobozeni”

Întregul travaliu literar al lui Augustin Mocanu purcede din două toposuri. Ca folclorist și etnolog, bine reliefat, în peste douăzeci de titluri (corpusuri de texte poetice, monografii, volume de studii și cercetări) și-a marcat o arie de adopție, zona folclorică a Codrului și Sălajului, pe care a știut-o administra, poate cel mai eficient. Memorialistica și proza scurtă ale autorului își trag, în parte, seva tematică și lingvistică din acest areal. Celălalt spațiu, mult mai al său, care îi dăruiește scriitorului personaje și subiecte pregnante, greu de uitat, dar și reverie poetică, e Câmpia Transilvaniei, un ținut paradoxal, cu relief mai degrabă deluros-colinar decât de șes, cu siluete aspre de țărani tăcuți și duși pe gânduri, în care e circumscris și satul Boju, ca localitate natală.
Cartea de acum, În curgerea vremii, Slobozia, 2017 (editură neprecizată), are, așa cum ne îndeamnă titlul să înțelegem, timpul ca principală axă a lumii dintre cele două coperți. Nu neapărat cronologic, autorul pendulează printre vârstele sale, pe care le țintuiește în câte o filă de reportaj, în câte o amintire, ori într-o anecdotă. Într-o notă asupra ediției găsim lămuriri fără echivoc: „Creațiile sunt: reportaje literare, schițe, povestiri, scurte povești de inspirație folclorică, snoave și câteva nuvele. Piesele, de largă cuprindere tematică, sunt scrise în registre variate, folosind modalități ale discursului literar precum: descrierea, narațiunea obiectivă și subiectivă, monologul și mai puțin analiza psihologică sau dialogul” (p. 6). Așadar, rolul ce ne revine este doar acela de cititor atent, care își face câteva însemnări. Vechi aduceri aminte e o proză memorialistică aflată în deschiderea volumului. În dialogurile dintre tată și copilul mic se plăsmuiește imaginarul artistic al unei posibile opere. Remarcăm păstrarea caracteristicilor regionale ale limbii, aici, dar și în celelalte scrieri, la toate nivelele. De asemenea, episoadele firului narativ sunt bine marcate de starea vremii, importantă în a da relief evenimentelor. Următoarea piesă e un reportaj literar, având o poezie subsidiară izvorâtă din participarea eului scriitor la viața obiectului descris. Bucata e antologică, dovadă a unui simț al proporțiilor între narativ și descriptiv, a unui echilibru pe care autorul nu-l va mai atinge decât rar. Îi urmează Reportaj despre pământ, aproape un eseu pigmentat poetic despre relieful Transilvaniei.
Dintre scrierile beletristice remarcabile am reținut în primul rând Fântâna blăstămată. E o nuvelă istorică în care veridicul și legenda se potențează reciproc, cum se naște ziua din noapte. Forța narațiunii rezidă în energii și latențe ce animă o mulțime de obidiți. Nuvela se desfășoară sub semnul justiției tăcute, ce ajunge să se înfăptuiască doar în plan simbolic. Stilul e robust și mușcător, ca personajele înseși. De aceea sare în ochi mânuirea eufemismului ca unul din mijloacele de semnalare a răului. Uleana e, de asemenea, o nuvelă solidă, de factură psihologică, în care, prin monolog interior și introspecție, fluxul memoriei scoate la suprafață un aspru caracter ce se ia la trântă cu destinul.
La sfârșitul prospecțiunilor sale etnologice, vedem luând naștere sub pana lui Augustin Mocanu un muzeu imaginar de figuri și personaje, unele cu trăsături memorabile. Multe dintre bucățile foarte scurte trăiesc prin protagoniști de o grosolănie flamandă, cu excrescențe și răbufniri spre fantastic, veritabile creații nemaivăzute, țâșnite dintr-un imaginar colectiv delirant. Bazate pe improvizație și oralitatea limbajului, ori gândite acustic spre a se adresa unui auditor, acestea dezvăluie faptul că autorul a învățat arta povestitului de la premergătorul său popular. Astfel, Sărăcia este o snoavă construită pe un cunoscut pattern popular, cu substrat paremiologic: „La omu’ sărac nici boii nu-i trag”. Altă dată, în structurile câte unui basm creat după tipare consacrate, încastrează o frântură de realitate, dând naștere unei specii epice sui-generis (Legătura). Muierea dracului este o povestire în stil popular, hâtru și poznaș, în care oamenii, isteți ca toți țăranii, îl păcălesc pe dracul. În Șearpele alb, pe un schelet al speciei folclorice, se naște legenda unui solomonar. În alte pagini, oamenii înșală animale viclene (lup, șarpe), acțiunea lor echivalând cu un exercițiu de exorcizare. Unele sunt și personaje de fabulă, întruchipează tare sociale, având chiar un înveliș alegoric. Odată cu proza intitulată Îmbrăcat în pielea goală asistăm la prima invazie a absurdului în datele unei situații narativ-veridice. Pentru ca, puțin mai încolo, în altă proză, cu personaj simbolic împrumutat, să întâlnim o scenă demnă de Țiganiada, prin miraculosul și nebunia lumii: „- Da’ de ce-mi calci locurile, mă Păcală? Și fără altă vorbă, sare dracul la carâmb, prinde cu amândouă mânurile, scoate un cui și-l înghite repede. Roata mergea ca un om beat, mai-mai să iasă din osie și să se ducă bolundă unde-a nimeri. Zboară Păcală de pe lemne oblu în spate la drac. Îl strânge de grumaz, îi dă cu picioarele pe sub coadă, unde doare mai rău, îi umflă niște pumni în ceafă cum ai da cu-n baros. Îl prăvălește la pământ. Se vaietă dracul ca-n gură de șerpe, da’ Păcală nici să sufle nu-l lasă. Îl apucă vârtos de coadă, îl învârte roată-roată ș-apoi se face că-l scapă. Zboară dracul cât acolo ca o cioară leșinată și-și linge cu spor mucii din barbă și labele. Amu-l prinde Păcală de după cap, îl ridică sus ca p-un șoarece opărit, îl duce la carâmb și-i îndeasă degetul cel lung în loc de cui. Se trage Păcală înapoi oleacă și râde, râde până-l dor foalele” (Una de-a lui Păcală, p. 57). Moșu’, baba, purcelu’ și musca e un hibrid parodic. Plecând de la tripleta din Povestea porcului: moșul, baba și purcelul, naratorul ne conduce spre un final grotesc și absurd.
Dar autorul se lasă ademenit și de specii literare mai noi, ori de experimente ce nu întotdeauna i se și potrivesc. În unele pagini poți simți caracteristicile tabletei publicistice poate cu subiecte antropologice. Gest din veac e o astfel de tabletă, dedicată miracolului germinativ, cu pasaje de o rară și viguroasă poezie: „Când aruncăm semințele în pământ visăm. La început visăm o perie verde cu fire subțiri care se înghesuie să iasă la lumină. Visăm apoi păduri imense ce se învolburează în vânt legănându-și roadele grele cu mândria împlinirii, mai visăm mări galbene și mulțime de saci plini, și mori prea slabe pentru a li se cere să macine și, în fine, aroma îmbietoare a pâinii o visăm” (p. 63). O vagă nostalgie sămănătorist-idilică însă răsuflă printre rânduri. Fiziologia literară în forme revuistice și bine conduse e prezentă în Pop Dănilă. Portretul de aici este al dascălului fără miez, format doar dintr-o coajă umană, multiplicabilă la nesfârșit. Vierme și Mătușile sunt proze absurde, unde jocul lingvistic al antroponimelor vizează umorul ilogic, amintind de Gogol, Caragiale, Urmuz. Din cea de-a doua se desprinde și o atitudine ușor iconoclastă și, cam tot pe atâta, anticalofilă. În rai cu bivolii e, din nou, ilustrarea epică hazlie a unei ziceri populare, poate cu lungiri descriptive, pe alocuri supărătoare.
Există în carte și câteva fascicule, parte dintr-o prezumtivă monografie întoarsă cu fața spre trecut, pomenind de mulsul vacilor, hora satului, plecarea flăcăilor în armată, destine de țărani, treieratul grâului, întrebări și răspunsuri generate de izbucnirea unui incendiu. În Bolovanii e surprinsă, în limitele de înțelegere ale unei povești de copil, desfășurarea unui exercițiu magic. Toate au lirismul lor, nu departe de acela al Liliecilor sorescieni, dar prin datarea evenimentelor se mai risipește ceva din aburul mitic. Evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial sunt recuperate cu ochiul impresionabil și ulcerat al copilului. Devenit un fel de reporter retrospectiv, el dă realității contururi fantastice, uneori în descrieri grotești. Așa cum este acest tablou, stârnit în amintire de o fugă din fața agresiunii horthyste, în locuri străine, ostile și necunoscute: „Numai o dată în toată viața mea, într-un coșmar, pe când eram de cincisprezece ani și aveam apucături de lunatic, uitându-mă în oglindă, vedeam că nările mele nu erau nări, ci niște grote întunecoase și umede din care se prelingea un lichid negru și vâscos. De pe tavanul și păreții grotelor creșteau niște funii de drod răsucite și înnodate din loc în loc, iar de ele atârnau spânzurați lilieci negri, urâți, care se mișcau și chițăiau ca șobolanii, dar nu fugeau să se ascundă cum fac aceia care dispar iute-iute” (Sub cerul lui Dumnezeu, p. 96).
Fără să avem înclinație, nici vreo considerație deosebită pentru sociologia literară, credem că scriitorul Augustin Mocanu s-a născut într-un fel de exil. Strămutat, după ieșirea la pensie, în orașul Slobozia, unde nu-i chip să se fi putut simți în largul său, s-a adâncit, la masa de scris, în fantasmele rămase undeva între dealuri și păduri transilvane. Așa a ajuns să scrie un număr impresionant de cărți, toate, la o vârstă la care, aproape oricare profesor se cam retrage din bibliotecă, în delectări ceva mai lumești. Și aici vine rândul celui de-al treilea topos al său, orașul din Câmpia Bărăganului, dintre ai cărui pereți ridică doar o mică perdea, aruncând scurte și repezi priviri piezișe peste o lume pestriță și străină. Lume în care fiecare zi trăită e un tiranic exercițiu de adaptare. În cea mai mare parte, prin scris. Căci nu l-au cucerit nici peisajul, nici particularitățile graiului, nici, întotdeauna, apucăturile oamenilor. Dar s-a apropiat, în plimbări singuratice, de câte un slobozean prin adopție, cum este domnul Bălucu, ori s-a simțit intrigat și sedus de haimanalele pe jumătate pitorești sau de vreo bătută de soartă, ca Tinica. Lor le închină câte un reportaj-povestire din ale cărui pagini silueta li se ridică în tușă apăsată. În altă parte e însă, atât de răscolitoare, proza Bărăganului. Cele câteva, puține, însă pregnante, pagini „slobozene” sunt numai un intermezzo cu funcție poetică în alcătuirea cărții.
Prezența elementelor autobiografice (părinți și frați, colegi de joacă ori de școală, vecini și dascăli) și reflecția critică asupra epocii, mai cu seamă a celei contemporane, sunt conduse epic cu forța vitală a unor povestitori înnăscuți. Colectarea taxelor de către agenții primăriei se face, și la Boju, ca la Siliștea-Gumești, cu vânzoleală și tărăboi. Prima călătorie cu avionul este, mai mult decât inițiatică, o deschidere spre revelație. O vedere de sus a locurilor în care a copilărit autorul, descrise până acum dintr-o perspectivă cunoscută, conferă acestora un fel de aură aflată în vecinătatea sacralității. Școala și profesia didactică acoperă mari spații tipografice, cu bune și cu rele. Cu cât naratorul se adâncește mai mult în mitul copilăriei și tinereții, cu atât se intensifică dezvrăjirea lumii reale. Se nasc viziuni politice cu scânteieri apocaliptice, cel mai adesea nejustificate. Lăsându-se în voia unor capricii ale memoriei, apelează și forma epistolară. De-aceea, adolescența școlară și studenția, ambele clujene, sunt evocate în file ce par salvate dintr-un roman pierdut. Pentru prima dată adunată între aceleași coperte, proza lui Augustin Mocanu ne aduce în față un autor nou, din aceeași constelație de spirite cu Petre Dulfu și Ion Pop-Reteganul.

Autor: Viorel Mureşan