Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Jibou – New York, via Zalău

Jibou – New York,  via Zalău

August 2017

Mă număr printre navetiștii, din ce în ce mai numeroși, de lung traseu ai lumii. „Așa vrea poate Dumnezeu,/ Așa mi-e datul sorții” (G. Coșbuc). Viza turistică îmi este condiționată de obligația părăsirii teritoriului USA după șase luni. Și unde să merg, atâta vreme cât sunt măcinat de greu-explicabilul dor de peisajul terrei, unde s-a derulat filmul întregii mele vieți timp de șaptezeci de ani? Acolo unde fiul meu, Ionuț, mă așteaptă de fiecare dată cu drag, și-i pun „răbdarea pe moațe” cu inconsecvența-mi decizională asumată. Acolo unde mai am câțiva buni amici, câteva rudenii respectabile, unde-și dorm somnul de veci strămoșii, părinții, colegii de care nu credeam să mă despart vreodată, pentru a-l parodia pe inegalabilul autor al Odei (în metru antic). Și de fiecare dată fac cel puțin câte o... escală în Zalău, să-l revăd pe „fratele” meu mai mic, dar și mai înțelept, prietenul din copilărie, adolescență, tinerețe și pentru totdeauna, Mircea, fiul învățătoarei mele, care, împreună cu soția sa, fac tot posibilul să mă bucur că mai trăiesc. Unde sunt tratat cu doze consistente de tinerețe amicală din partea Imeldei și a lui Sorin, împreună cu inteligenta, frumoasa și manierata lor domnișoară școlăriță, Teodora. Unde Florica și Doina, Florin, Jóska, Pisti, Călin, Ovidiu și Paul îmi instalează pe chip zâmbetul, iar în suflet – echilibrul și iubirea aproapelui, de câte ori mă gândesc la ei, sau de fiecare dată când îi întâlnesc. 
Extrag din tezaurul înțelepciunii populare următoarea butadă, vehiculată destul de frecvent, vizând complexele și, cel mai ades, complicatele relații interumane, mai cu seamă atunci când frații, surorile, rudeniile în general își inoculează unii altora, prin atitudini resentimentare, cel puțin disconfort psihic: „Deosebirea dintre rude și prieteni? Rudele ți le dă Dumnezeu, dar prietenii ți-i alegi singur”. M-am decis să-mi încep astfel rândurile-gândurile dedicate unui topos cultural, cum și-a impus prestanța orașul de la poalele Meseșului, părându-mi-se firesc să-mi divulg astfel sentimentele, într-o manieră lipsită de inhibiții, urmare a mărturisirilor „afectuoase” din paginile revistei noastre, într-unul dintre numerele dedicate anual municipiului Zalău. Mai mult, avusesem... curajul să alcătuiesc un pomelnic, e adevărat – oarecum aleatoriu, al colegilor, sau confraților, asimilându-i printre amici, sau cine credeam atunci că-mi sunt sau mi-ar fi, eroare iscată de impactul sentimentalismului facil și al entuziasmului fortuit; nu-mi amintesc să fi primit semnul reacțiilor din partea vreunuia dintre aceștia, nici de bine, nici de rău. 
În contradicție cu afirmațiile depreciative ale concetățenilor jibouani referitoare la orașul-reședință de județ, sub incidența cărora căzusem în prima etapă a tinereții, m-am acomodat destul de ușor gândului că Zalăul devenise o destinație agreabilă, senzație potențată de înființarea Cenaclului literar „Silvania”, la întrunirile căruia participam de două ori pe lună. Eram bine instalat în vârtejul mișcării cultural-artistice a județului, cu precădere în diferite forme ale acesteia la nivelul localității Jibou, atunci când (am mai scris asta) regretatul profesor Iuliu Suciu m-a chemat la ședințele cenaclului din al cărui colectiv de înființare făcea parte, domnia-sa asumându-și rolul de prezident. M-am acomodat facil atmosferei confraterne, având la bază aspirații și manifestări comune, atitudini amical-tranșante, care stăpâneau întâlnirile dintre membrii statornici aparținând unor profesii și medii intelectuale diverse. Apreciam atmosfera formativă de aici, comentariile tranșante ale quartetului critic, Virgil Podoabă, Horia Ciovârnache, Ioan Viorel Bădică, Ioan Moldovan, șarjele categorice ale lui Cornel Grad, Mișa Bob, Florin Horvath, Ion Pițoiu-Dragomir, Ioan Ciocean și Ioan Maria Oros, prezențele tonice ale Ilenei Petrean și Dinei Horvath, ale soților Costea și ale Emiliei Poenaru-Moldovan, în timp ce veteranul activist Eugen Bulugea realiza crochiuri cu figurile celor prezenți. 
Am rămas, după evenimentele din decembrie 1989, cu microbul nevoii de-a merge la Zalău pentru a-mi întâlni prietenii, chiar dacă participam destul de rar la întrunirile Cenaclului. În acest context, i-am cunoscut pe mai tinerii publiciști Cristian Contraș, Daniel Hoblea și Daniel Săuca, angajați ai Centrului pentru Conservare și Îndrumare a Creației Populare. În timp, se consolida între noi o relație de autentică amiciție. Daniel Săuca se afirmase ca jurnalist de succes, remarcabil prin rectitudine profesională și acuitatea opiniilor. 
Prietenul și colegul de cenaclu, istoricul dr. Cornel Grad devenise managerul Inspectoratului pentru Cultură al Județului Sălaj și mă cooptase în colectivul redacțional al revistei Limes, care se impunea nu doar în areal național, datorită ideilor promovate, a probității etice a redactorilor și a colaboratorilor, precum și a soluțiilor editoriale de actualitate. Regret și azi încetarea apariției acesteia, din pricini inacceptabile în condiții sociale normale.
Revenirea-mi periodică în țară, în orășelul copilăriei, al adolescenței și al întregii mele vieți, cu necazurile și bucuriile sale, cu prietenii și neprietenii mei (cu amicii și inamicii, adică), nu mi-ar împlini bucuria fără o... escală în Zalău, unde să-mi întâlnesc prietenii de la Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, de la Redacția revistei noastre, la a cărei emancipare am fost și eu părtaș, atât cât am putut.

*
Mă simt obligat să atrag atenția prezumtivilor cititori (unii – din obligație profesională, alții din curiozitate amicală, ori dimpotrivă – malițioasă) asupra pseudo-confuziei de natură sinonimică dintre cele două cuvinte: Amic și Prieten, alternate ostentativ în textul de mai sus.
Dex-Online ne informează astfel: Priéten, -ă, prieteni, -e, s. m. și f. Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic. ♦ Amant, iubit. [Pr.: pri-e-. – Var.: (reg.) priétin, -ă s. m. și f.] – Din sl. prijatelĩ.
Tot din aceeași sursă, aflăm: Amíc, -ă, amici, -ce, s. m. și f. Prieten. – Din lat. amicus, it. amico.
Ne dăm seama că limba română, în perioada procesului ei de formare, în astfel de formulări folosea amicus > amic, termen parțial înlocuit, în timpul și după derularea migrației slavilor, de priiateli > prietin > prieten. Dar despre cum s-a impus slavonismul prieten în detrimentul latinismului amic, voi relua discuția, pentru cine va fi interesat, cu altă ocazie.

Autor: Viorel Tăutan