Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Magister ludi

Magister ludi

August 2017

Jocul de-a anotimpurile, Voichița Lung

Unii dintre noi locuim, de mulți ani, într-un alt Zalău decât cel pe care îl vedem, adică Zalăul cu străzi, clădiri și magazine sau cel zugrăvit, când în tempera, când în ulei, naiv sau expresionist, de presa locală. Locuim într-un Zalău invizibil și, în același timp, extrem de paradoxal, tot mai vizibil în lumea culturală românească: „Zalăul cuvintelor”. Pentru noi, „Zalăul cuvintelor” înseamnă, în ultimii (destul de mulți) ani, editura și revista „Caiete Silvane”. In extenso, aș zice că înseamnă Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj. 
Câștigătoare a premiului pentru debut, secțiunea poezie, la cea de-a doua ediție a concursului organizat de Editura „Caiete Silvane”, Voichița Lung e, prin natura meseriei, o iremediabilă îndrăgostită de cuvântul scris. Am convingerea că doar o autoexigență exagerată, venită dintr-o cultură literară deosebit de bogată, a împiedicat-o să-și reprime dorința de a scrie, de a se exprima pe sine însăși prin poezie. În fond, să-și autocenzureze ceea ce am putea numi, fiind în asentimentul membrilor Cenaclului „Silvania”, talent autentic.
Prefațată inspirat de criticul literar Imelda Chința, placheta „Jocul de-a anotimpurile” coagulează cinci anotimpuri, corespunzând celor cinci decenii de existență ale autoarei. Nota originală e dată, sub aspect formal, de componenta numerologică, prin plasarea celor cinci grupaje la pagini care denotă această etapizare, această obsesie a vârstelor: grupajul al doilea începe la pagina 21, al treilea la pagina 31, al patrulea la 41, iar ultimul, ca semn al prefigurării, al anticipării unei jumătăți de secol, la pagina 49. În plus, exceptând primul grupaj, toate celelalte includ șase poeme ale căror titluri subliniază alura meditativă, linia melancolică. Sub aspect ideatic, se remarcă dominanța temei timpului, de fapt a timpului din ani, văzut când proustian, „uitat” și „regăsit”, când blagian sau stănescian, „tăcut” sau „etern”. Laitmotive ce traversează toate cele cinci grupaje sunt: ziua, clipa, inima, amintirile, uitarea, umbra, dorul, gândul, lumina, cuvântul, liniștea și, evident, anotimpul.
Poeme de stare, cu o filosofie intrinsecă, adăpate la marea literatură românească interbelică și neomodernistă scrie Voichița Lung. Simboluri clasicizate prin recurență sunt revigorate în magma creațiilor lirice. O poezie a evocării, distilată și cu o evanescență ce vine dintr-o tehnică personală a dozării tensiunii lirice alcătuiește volumul care pare un compendiu poetic al existenței autoarei. Alături de aceste constante, se poate remarca o suavitate dublată de o reținere, o sfială în discursul liric al celei care își fixează inițialele numelui, V.L., pe două simboluri reprezentative biografic și artistic: „Visător” și „Liniștea”.
Nostalgii acute, profunde dezvăluie poeta în primul grupaj al volumului, uneori transfigurate liric („Cărările se furișează/ Ca un fior de regret/ Înapoi în tainițele gândului”), alteori eliberate de haina stilistică. Aflată ba „la curțile dorului”, ba „la cumpăna... timpului”, poeta configurează un imaginar poetic tipic modernismului și/sau neomodernismului, în încercarea de a contempla liric propria trăire, emoție prin poezie. Neliniști existențiale, reflecții profunde, natura interogativă, dilematică se dezvăluie, ba chiar se eliberează prin scris: „În veșnicii, cândva,/ Brațele arborelui meu/ Pecetlui-vor în adâncul neființei,/ Liniștea”; „Vai mie și neștiutorilor/ Care veșnic au întrebat/ Nimicuri!”
Vârsta juventuții, a tinereții se succed, cu aerul și timbrul lor unic, în grupajele următoare, conturând lumea lui „Hai să!”, lumea interogațiilor infantile, dar atât de grave: „Când se vor coace miresme?/ Și cine-anotimpu-a oprit?”, lumea revoltei și a antinomiilor: „Spun să vină... pleacă,/ Spun să plece... vine”, „să cânte... tace”, „să piară... apară”, „ar putea topi... ar putea îngheța”, lumea somnului similar uitării sau a imboldului creației: „Dar... mi-au zvâcnit/ crucificate brațele,/ cu degetele/ care scriau/ ultima literă,/ deasupra cuvântului”.
„Anotimp regăsit” include poeme care stau sub semnul iubirii pre-simțite și trăite intens, mărturisite în monologuri lirice impregnate de greutatea, de intensitatea sentimentului. Alternând tonalități tipic argheziene („De ce-ai venit!?/.../ de ce-ai plecat?!) cu accente picturale, fals adolescentine („Am să-ți desenez chipul,/ Așa cum aș împleti fuioare de fum;/ Am să-ți murmur numele,/ Așa cum aș îngâna un susur de izvor”) și secvențe lirice ample cu versuri libere, toate arborând un registru extrem de variat de stări, Voichița Lung demonstrează un sincretism la nivel formal și structural. Cele șase poeme conturează un scenariu liric ce evoluează de la tatonare la apogeu și declin.
Tăcerea, plânsul, însingurarea, uitarea, înfrigurarea, ninsoarea sunt ancorele „Anotimpului tăcut”, când „eu rămân/ Cu melodia albă jumătate”. Li se adaugă, prin poemele din ultimul volum, al căror ton e, pe alocuri, liturgic, pe alocuri de litanie, spânzurătoarea, lutul, valul, moartea. Reprezentativ prin densitatea emoției și a imaginarului poetic, poate cel mai puternic poem din volum mi s-a părut „Remember”. 
Acest carusel al vârstelor, acest dialog al regretelor și al stărilor, al eului profund cu eul empiric, al omului de ieri cu cel de azi mi-a amintit de un alt „joc”: cel cu mărgelele de sticlă (poeta le spune „mărgele sticloase”), al maestrului cu discipolul. Ceea ce revendică Voichița Lung prin acest volum e, pe de o parte, dreptul de a fi un „magister ludi” al propriei vieți, iar pe de altă parte, în termeni stănescieni, „Dreptul la timp”. Și aș încheia cu versurile care deschid acest poem, ilustrative, cred, pentru ceea ce simte/scrie/trăiește profesoara/poeta/mama Voichița Lung: „Tu ai un fel de paradis al tău/ în care nu se spun cuvinte”.

Autor: Carmen Ardelean