Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



O cântărire a inimii

O cântărire a inimii

August 2017

Tema închisorii şi literatura carcerală a scos la iveală valenţele nebănuite ale constrângerilor de orice fel asupra universului fizic, dar mai ales sufletesc al oamenilor. Cheia închisorilor mele, volumul de debut al Emiliei Poenaru Moldovan (Editura Colorama, Cluj-Napoca, 2016) are, însă în vedere un alt fel de închisoare, o închidere în interiorul vieţii, un complex de sacrificii, de renunţări, a căror cheie este în mâna ei, sau mai bine zis a eu-lui poetic pe seama căruia este pus volumul.
După mai mulţi ani petrecuţi la Zalău, Emilia Poenaru Moldovan se stabileşte la Cluj-Napoca, unde conduce, de curând, înfiinţatul Cerc literar de la Cluj, un grup constituit cu scopul de a coagula valenţele literare latente sau manifeste într-un cenaclu literar virtual. 
Emilia Poenaru Moldovan este o creatoare de imagini căreia îi plac metaforele şi nu se teme să celebreze cuvântul în multiplele lui ipostaze. Structura volumului său de debut editorial, tardiv, dar notabil şi răsplătit de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor din România cu premiul de debut, este unul în patru timpi. Patru anotimpuri, patru vârste, patru etape ale eliberării din „dantelăria de rugină”. Acesta este şi titlul primului parcurs, care porneşte sub semnul unui alt început cu Poem nou, sub semnul căruia stau 23 de trepte la capătul cărora întâlnim Zile, vîrste, nori. A treia latură a volumului e Lumea de dincolo urmată de Rhapsody in blue, iar structura aceasta mă duce cu gândul la cele patru etape ale unei existenţe: naşterea, existenţa, moartea şi unirea cu albastrul infinit al vieţii în trupul cel nepieritor. 
O construcţie inteligentă, bine aşezată, o declaraţie deschisă şi asumată, Eu deţin cheia închisorilor mele ne întâmpină cu primul vers şi rămâne constantă de-a lungul întregului volum. De unde vine salvarea? Emilia Poenaru Moldovan o dezvăluie fără niciun fel de subterfugiu identitar, chiar dacă uneori face ocoluri narative, precum cel din poemul Imaginea mea recompusă: „În fiecare zi mai puţin luni/ duminică sîmbătă vineri joi/ miercuri şi marţi cînd plec de-acasă/ spre acel mirific loc/ ce-l voi numi mai tîrziu/ de augurii îmi vor fi buni/ îmi risipesc aşchii mărunte/ din sticloasa carcasă.// Chiar la ieşirea din bloc/ mă lepăd de poemul uscat/ cum un zumzet de buze/ în foiţa de staniol”.  
Cheia, ieşirea din claustrarea trecutului este însăşi poezia, iar textul ei trăieşte, îl aşteaptă înnoit, îi caută semnele şi aşteaptă. Cu referinţe culturale şi spirituale, cu metafore atent plasate, cu o paletă lexicală abil nuanţată, poeta presară cu grijă componente ale ariei carcerale, care jalonează parcursul cu elemente uneori de forţă, alteori subtile. „albastră sau cum ţi-a fost viaţa ta/ petrecută înăuntrul gratiilor de aer/ fără să ştii ce ar putea fi dincolo/ Visînd numai. Aşa cum şi moartea/ ţi se părea o parte de propoziţie”. 
Cu un al treilea ochi poetic şi filosofic, Emilia Poenaru Modovan se autoanalizează într-un dialog cu sine, într-o adevărată Judecată din urmă: „Nimic nu va mai avea trecere/ atunci. Adevărul-un limpede ochi/ să dea măsura întreagă/ iubirii şi morţii îngemănate. Te vei aşeza în genunchi/ în faţa inimii implorînd-o/ să nu mărturisească despre cum/ ai otrăvit-o ca pe un muzeu/ cu amintiri (Cîntărirea inimii).
Autoarea îşi recompune anamnetic universul din care a ieşit cu cheia potrivită şi îl revendică fără echivoc pe cel nou, pe care îl plăsmuieşte cu atenţie, punându-l, însă pe seama unui bărbat, o prezenţă intradiegetică abil camuflată. 
Pe întreg parcursul volumului construit cu îndemânare din numeroasele valenţe ale eului poetic transfigurat, întâlnim experienţele prin care trece acesta, atent alese şi cu un efect controlat. Este cazul poemelor O bună vestire de exemplu sau Poem cu tobe, din care citez aici: „Cînd Oraşul va da un edict/ Fierarul să iasă la promenadă/ cu barosul pe umăr/ o, atunci dinastii mai noi şi mai vechi/ de şobolani vor ţine sfat. (...)// Sfîşiat tobele mai spun:/ Atenţie mărită, Oraşul doarme/ pe trupul gol al viselor voastre!”
În schema hermeneutică propusă de mine am dedicat morţii Capitolul „Lumea de dincolo”. El conţine poeme fără titlu, aşadar azvârlite în zodia anonimatului, dar captive unei configurări a existenţei prin posesie, fiecare poem debutând cu prezentul lui „a avea”, auxiliarul asumării atâtor acte prin care este defrişată până la capăt identitatea celui captiv în propria închisoare. 
De această dată avem de-a face cu o personalitate sensibilizată de experienţele anterioare, iar autoarea mizează cu parcimonie şi echilibru pe puterea de seducţie a unui suflet în agonie. „Am umbra ta îngropată/ la temelia casei mele şi de aceea/ nu se mai surpă niciun gînd./ Parcă ar fi pierit blestemul./ Se pornesc uneori zidurile/ să suspine în arpegii nocturne/ semn că pe umerii tăi/ stă de plumb singurătatea mea”.
E prezentă mereu oscilarea între nuanţarea autoreferenţialităţii, chiar intimitatea unor elemente autobiografice ale unuia sau altuia din eu-rile poetice la care se recurge şi familiaritatea cu care îşi abordează uneori cititorul, transformându-l dintr-un lector pasiv într-un martor activ al misterului epifanic. „Ne îndreptăm vertiginos/ spre ceea ce ar trebui să fie/ ultima oră şi nu va fi” (Schimbarea orei).
Cu capitolul final, alcătuit din texte cu elemente de prozodie şi poeme cu formă fixă, un parcurs sinuos şi plin de posibile capcane, autoarea face un schimb îndelung de ecouri într-un performance convingător, monologat. „Oh, fîntîni peste tot fîntîni/ înnămolite de aşteptare/ după alte ploi tînjind/ după alt soare” (Fîntîni).
Proiectul poetic propus de Emilia Poenaru Moldovan este unul marcat de fuga de identificare cu personajul pe seama căruia este ţesută scara de evadare, pe care se fuge cu cheia în mână. Un pact ficţional pe care îl duce la bun sfârşit printr-un mecanism abil de întreţinere a iluziei că vom putea identifica poetul dindărătul personajului. „Vuind de chemări spaţii descresc” (Rhapsody in blue) şi volumul se închide cu „un verb ceresc”, rămânând ceea ce este el în plan real, însă transformat, metamorfozat în „necuprinsul albastru adînc sîngerat”. 
Exorcizată acum de demonii trecutului, având asupra ei cheia curăţată de dantelăria de rugină şi cu un premiu care onorează, obligând în acelaşi timp, Emilia Poenaru Moldovan lasă deschisă o cale a poeziei pe care aşteptăm să-i recunoaştem paşii. 

Autor: Alice Valeria Micu