Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Profesorul Gheorghe Pop, fost deţinut politic – viaţa şi activitatea

Profesorul Gheorghe Pop, fost deţinut politic –  viaţa şi activitatea

August 2017

Venerabilul profesor Gheorghe Pop din Zalău face parte din generaţia care a avut şansa să fie instruită şi şcolită înainte de instaurarea regimului totalitar comunist-ateu în România. Din păcate, a avut de suferit din cauza crezului său democratic, fiind arestat şi închis de către comunişti în anul 1956, în urma mişcărilor studenţeşti de la Timişoara. Chiar şi după eliberarea din închisoare, în anul 1961, a avut de suferit. După cum ştim, toţi foştii deţinuţi politici au fost marginalizaţi, urmăriţi şi umiliţi de către regimul totalitar comunist.

Familia şi formarea profesională
S-a născut pe data de 24 aprilie 1932 la Zalău. Pe tatăl său îl chema Teodor Pop şi lucra în domeniul căilor ferate, iar pe mama sa Alexandra Fechete şi era originară din localitatea Poptelec, azi Popeni, comuna Mirşid.
Au fost cinci copii în familie, dar din cauza mortalităţii infantile foarte mari care se înregistra la vremea respectivă, a supravieţuit doar el şi o soră, pe care o chema Maria.
Gheorghe Pop este născut în acelaşi an şi a fost coleg de şcoală, dar şi de suferinţă în timpul urgiei comuniste cu Vasile Pop, altă mare personalitate a Zalăului, care după 1989 a fost deputat PNŢCD, în legislatura 1996-2000.
În anul 1939 cei doi păşeau cu emoţie pragul şcolii, având-o ca învăţătoare pe preoteasa Emilia Trufaşiu, iar la religie pe soţul acesteia, vrednicul preot greco-catolic Liviu Trufaşiu. Gheorghe Pop îşi aduce aminte şi acum cu emoţie de cei doi dascăli, care le-au insuflat dragostea de carte şi un patriotism sincer.
Din păcate, chiar în toamna acelui an începea cea de a doua mare conflagraţie mondială, iar în vara anului 1940, cea mai neagră din istoria României, a avut loc aşa-zisul Arbitraj de la Viena, în fond un odios Diktat, la 30 august 1940. După cedarea Ardealului, familia Pop a fost nevoită să se mute din casa frumoasă pe care o aveau în Zalău, la ţară, la Mirşid. Tatăl său, după cum am menţionat, lucra în domeniul căilor ferate şi la Mirşid a găsit un anumit refugiu din calea urgiei horthyste. Totuşi, a avut de suferit lucrând aproape pe gratis, deoarece i s-a tăiat aproape tot salariul pe care îl lua până atunci.
Gheorghe Pop îşi continuă studiile primare la şcoala din Mirşid, unde îşi aduce aminte că l-a avut ca învăţător în primul an pe Paul Miclea, dar atât acesta, cât şi notarul au fost alungaţi de către noile autorităţi horthyste. În locul lor a fost adusă o învăţătoare din secuime şi un învăţător din Ungaria. Copiii români, spune el, erau umiliţi şi puşi să taie lemne pentru elevii maghiari. Cursurile le făceau marea lor majoritate în limba maghiară, în afară de Religie, pe care o făceau în limba română cu preotul din Firminiş. Din fericire, a prins premilităria horthystă doar o singură zi.
La terminarea războiului se reîntoarce în Zalău şi continuă şcoala. A dat admitere şi a făcut doi ani într-unul, pentru a recupera materia faţă de ceilalţi colegi. Au fost aduşi şi introduşi în acest proiect intensiv de şcolarizare cei mai capabili elevi de la sate.  
Îşi aduce aminte că a venit în Zalău şi s-a înscris la liceu chiar pe data de 9 mai 1945, Ziua Victoriei. În Zalău, spune el, trăgeau clopotele, fiind „o atmosferă bucuroasă şi optimistă că s-a terminat războiul”.
A fost întrebat dacă doreşte să se înscrie direct în clasa a II-a de liceu şi aşa cum aminteam mai sus, a dat admitere în acest sens. Vârsta, spune el, o avea. 
La Zalău stătea singur în casa pe care o aveau aici, deoarece părinţii săi au rămas la Mirşid. Veneau doar să îi aducă mâncare şi cu toate că era singur a încercat să fie un elev sârguincios: „Cert este că am căutat să învăţ, dar erau lucruri pe care absolut nu aveai cum să le ştii dacă nu le-ai făcut” (el nu făcuse clasa I de liceu).
La început era şi o criză de cadre didactice, deoarece după Dictatul de la Viena foarte mulţi dascăli s-au refugiat sau au fost expulzaţi de către autorităţile horthyste. Îşi aduce aminte de un căpitan Gudea, care le preda muzica, iar din toamna anului 1945 spune că s-au reîntors din refugiu profesorii şi elevii. A revenit profesorul de istorie şi viitor director al Liceului Teoretic Mixt Zalău, Ioan Lolici. De asemenea, îşi aduce aminte de profesori, mulţi dintre ei fiind şi preoţi: Liviu Trufaş, Potoran, profesor de Matematică, alt preot era la Geografie, dna Filip, Morasin, la Chimie sau Bran. Un profesor extraordinar spune că a fost Maxim, care preda Limba şi literatura română: „Atâta se preocupa, ne corecta, ne îndruma, ne… şi pe urmă l-au luat (arestat – n.n.), n-am mai ştiut nimic (de el – n.n.)”.
După instaurarea guvernului pro-comunist condus de „tovarăşul de drum” Petru Groza, a început teroarea împotriva partidelor istorice şi a profesorilor care făceau parte din ele, pentru a se înscrie pe „noua linie”. Dar, totuşi, după cum remarcă şi Gheorghe Pop, încă mai era în fruntea ţării Regele Mihai, pentru care românii aveau un adevărat cult: „La început, ştiţi, totuşi era Regele… şi foarte repede s-au pulverizat… (au fost înlăturaţi de comunişti, cu sprijinul Moscovei – n.n.). În Mirşid, la o lună după ce au venit românii (după 25 octombrie 1944 – n.n.), la o lună am avut o profesoară suplinitoare cu trei clase de gimnaziu şi ne-am pomenit cu manualele pe bancă. Îmi amintesc că era Regele Mihai şi Regina Mamă Elena (pe coperta de interior a manualelor – n.n.). Trebuia să săruţi… am avut un cult toată viaţa… Din familie am avut aşa o educaţie”.
Anul 1948, când are loc reforma învăţământului românesc, după modelul sovietic, a avut un impact deosebit şi asupra elevilor: „A fost cumplit atunci. S-a schimbat peste vară. S-au introdus materii pe care nu le-am mai făcut: Constituţia, limba rusă… Constituţia eu am învăţat-o articol de articol”.
În urma aşa-zisei reforme, în Sălaj a rămas un singur liceu, cel teoretic şi, apoi, au luat fiinţă licee tehnice, de specialitate.
După adoptarea reformei învăţământului s-a făcut o triere, practic epurare după modelul sovietic, atât a profesorilor, cât şi a elevilor. Un examen serios îşi aduce aminte că a dat şi la terminarea clasei a IV-a de liceu, pentru intrarea în cursul superior, clasele V-VIII de liceu, după cum era structura şcolară la vremea respectivă (se făceau patru clase primare şi apoi opt de liceu, curs inferior patru ani şi superior, tot patru ani).
Gheorghe Pop a absolvit cursurile Liceului Teoretic Mixt din Zalău în anul 1951. Îşi aduce aminte că la Bacalaureat au avut probe orale la mai multe materii.    

Student la Cluj. Prima experienţă cu Securitatea
În anul 1951 a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, ale cărei cursuri le-a absolvit în anul 1955.
Îşi aduce aminte de atmosfera de teroare sovietică din anii `50 existentă şi la Cluj. După instaurarea regimului comunist, aproape toţi scriitorii români au fost interzişi, fiind introduşi scriitorii mărunţi sovietici sau comunişti români care se cadrau cu epoca: „Io pe Goga, Arghezi, nu i-am făcut în facultate. Nici nu era voie să vorbeşti de ei, dar aşa a fost situaţia”.
În anul II a fost ales secretar pe facultate, dar totul era coordonat de partidul unic. Spune că aveau un program de activităţi „de-a dreptul militare”. De exemplu, la ora 7,30 dimineaţa, toţi studenţii, indiferent în ce zonă a Clujului stăteau sau de la ce oră aveau cursuri, aveau obligaţia de a participa la citirea în public a presei comuniste. Fiecare şef de grupă avea câte un catalog şi făcea prezenţa. Erau „multe activităţi de-a dreptul absurde pentru un student. Şi eu dacă am ajuns secretar am încercat să scot toate formele acestea, dar nu m-am consultat cu nimeni (din conducere – n.n.)”. Primul lucru pe care l-a făcut, după consultarea colegilor săi, a fost scoaterea acelei aberante lecturi publice de dimineaţă, în cadrul căreia citeau „Scânteia tineretului”. În cadrul şedinţei pe care a organizat-o, toţi studenţii au fost de acord, iar exemplul lor a fost urmat şi de alte facultăţi. 
Era o mare victorie în condiţiile acelor vremuri în care simpla purtare a unei rochii mai scurte putea duce la exmatricularea din facultate sau dacă aveai înaintaşi cu „origini nesănătoase”, adică anticomuniste: „Era în Cluj o atmosferă în privinţa aceasta greu de suportat, foarte, foarte greu. Foarte mulţi dintre profesori au fost luaţi (arestaţi – n.n.). Blaga era la bibliotecă (Biblioteca Centrală Universitară, care azi îi poartă numele – n.n.), salahor pe acolo, alţi, alţi profesori de seamă (au fost arestaţi – n.n.)”.
Peste tot au fost impuse cărţi în limba rusă, iar în facultăţi introduşi consilieri sovietici, care supravegheau cu stricteţe procesul de învăţământ: „Aveam consilier sovietic pe coridor, parcă văd şi acum, consilier sovietic în universitate. În toate universităţile erau consilieri sovietici”.
O altă iniţiativă a lui Gheorghe Pop şi a colegilor săi, pentru a face mai atractive activităţile studenţeşti, a fost cea a înfiinţării unei reviste. Pentru a adormi ochii vigilenţi ai partidului a invitat un mecanic de locomotivă să „conferenţieze” despre „marile realizări sovietice”, care până la urmă, la întrebările subtile ale studenţilor, a concluzionat că nu erau chiar aşa de mari realizările sovietice după cum susţinea propaganda oficială. Sub această acoperire, au căutat apoi subiecte atractive de teatru, sport, tineri talentaţi debutanţi.
În martie 1953 moare dictatorul-criminal Stalin, şi îşi aduce aminte de atmosfera creată în jurul evenimentului: „Am simţit moartea lui Stalin. S-a făcut caz foarte, foarte mare. Sus, la universitate, s-a afişat acolo un tablou imens şi trebuia să stai de gardă lângă tablou, doi studenţi şi se schimbau din jumătate în jumătate de oră, ca să participe cât mai mulţi la… şi ziua şi noaptea permanent. Trei zile de doliu”.
La fel ca mai târziu, în perioada ceauşistă, o adevărată supapă pentru studenţi şi români în general, o constituiau bancurile la adresa regimului şi conducătorilor „mult iubiţi”, la adresa prostiei miniştrilor etc. Gheorghe Pop îşi aduce aminte de un astfel de banc, se pare după o întâmplare reală: „Citeam la biblioteca rusă şi acolo era un portret mare al lui Stalin şi dedesubt o caricatură a lui Truman (preşedintele SUA – n.n.). Şi a venit un amărât de om cu nevastă-sa, se uită şi zice: - Mă da mare bou îi! Şi îl vede un miliţian şi zice: - Hai, hai cu noi!/ - Da, de ce?, zice: - L-ai insultat!/ - Pe cine?/ - Pe tovarăşul Stalin!/ - Păi nu, zice, eu m-am referit la Truman. Zice (miliţianul – n.n.): - Hai, hai că ştim noi cine-i boul…”
Comuniştii au introdus în facultăţi ca obligatorii limba rusă şi ştiinţele sociale, care preamăreau marile realizări ale „geniului sovietic”. În felul acesta, programul studenţilor s-a aglomerat. În plus, în primii trei ani de facultate făceau şi armata. Gheorghe Pop îşi aduce aminte că în fiecare zi de joi făceau câte 10 ore de militărie. În anul III dădeau un examen şi erau înaintaţi la gradul de sublocotenent în rezervă. El a făcut la arma artilerie antiaeriană. 
În aceste condiţii, programul de cursuri şi seminarii al studenţilor ajungea la 45 de ore pe săptămână. Fiecare profesor venea cu bibliografia lui, nu numai cursul propriu-zis. Se făceau cursuri şi sâmbăta, iar duminica se organizau tot felul de activităţi politice, la care spune că nu prea participa. 
În schimb, se organizau şedinţe insuportabile, care ţineau uneori până dimineaţa. De pildă, spune el, şedinţele de alegeri pe facultate, care se făceau în fiecare an. În anul III, la alegerile pentru funcţia de secretar spune că a venit cineva cu o listă de candidaţi pregătită şi aprobată „de sus”, pe care el nu era trecut, din cauza activităţii sale prea apropiate de studenţi. S-a bucurat că a scăpat, dar colegii săi au făcut o „mică revoltă”, afirmând că mai au propuneri de candidaturi. Oficiali susţineau că lista s-a încheiat, dar studenţii s-au revoltat, iar în cele din urmă au spus: „Treceţi-l şi pe ăsta!”, adică pe Gheorghe Pop, care era susţinut de către toţi studenţii şi astfel, spune el, cu doar două-trei voturi împotrivă a fost reales în funcţia de secretar, dar nu a mai putut să-şi desfăşoare activitatea ca până atunci.
Îngrozitoare erau, spune Gheorghe Pop, aşa-zisele „şedinţe fulger”, în special când era anul I, în cadrul cărora erau „prelucraţi”. Erau practic şedinţe publice de epurare a studenţilor, cu următoarele formule „elegante” de exprimare: „Ridică-te în picioare, duşmanule de clasă şi îi scoteau afară în huiduieli. Atunci, în şedinţă, îl criticau şi îl eliminau din facultate. A durat în anul I, aproape tot anul au fost astfel de şedinţe. Şi erau domnule zbiri. Îţi era frică de ei”.
Tot în facultate are şi prima experienţă cu Securitatea. Într-o zi a fost invitat la Casa Universitarilor din Cluj şi l-au dus într-o încăpere şi i-au spus să aştepte. La un moment dat, a dorit să iasă, motivând că doreşte să-şi cumpere ţigări: „Lasă că-ţi aducem noi”, i s-a răspuns. „Îmi aduce un pachet de Dunărea. Astea cred că erau cele mai scumpe, 6 lei pachetul de ţigări. Atunci, iar vreau să ies… - Eu nu fumez ţigări de acestea aşa scumpe”. I-au adus atunci un pachet de Mărăşeşti şi l-au ţinut acolo până seara. Pe când s-a dus la cantină se făcea curăţenie, mâncare nu mai era, dar i-au spus că are lăsat de cineva un pachet, care era plin de bunătăţi ce nu se găseau decât foarte greu şi doar pentru nomenclaturiştii de partid: „Le-am dus la colegi în cameră, da nu le-am spus ce am păţit, că atunci eu mi-am dat seama că ceva n-a fost în regulă. Asta a fost prima mea întâlnire cu Securitatea”. Era în anul IV de facultate, dar nu-şi dă seama ce au dorit de la el: „Nu ştiu ce au urmărit, ce-au ştiut, pentru că eu n-am discutat cu nimeni. Tot ce-am făcut eu am făcut în mod legal, fără să mă consult cu cineva. N-am avut de nicăieri absolut nimic, dar ştiu că le-am stat în cale şi au dorit să vadă probabil nu ştiu ce…”. Concluzionează, făcând o paralelă cu libertăţile de care se bucură generaţiile de studenţi de acum: „Deci, am din facultate astfel de amintiri pe care astăzi un student nu are cum să le trăiască”.
A absolvit cursurile facultăţii din Cluj în anul 1955 şi a dat examen de licenţă din materiile de bază ale profilului filologie, la care se dădeau calificative. Spune că atunci nu se dădeau note.
Conform uzanțelor epocii, la terminarea facultăţii se făceau repartiţii guvernamentale, în funcţie de calificativul sau media obţinută la examenul de licenţă. În acest sens, s-a deplasat la Bucureşti împreună cu colegii. Îşi aduce aminte că au „beneficiat” de prezenţa ministrului învăţământului, au fost multe „prelucrări”, apoi s-au afişat listele de repartiţii. Spune că el nu a avut repartiţie, ci a fost trimis ca asistent la Politehnica din Timişoara. A fost trimis condiţionat, ca după un an sau doi să treacă asistent la Facultatea de Filologie, care se dorea a se înfiinţa la Timişoara: „- Te duci, faci un an, te pui la punct cu ştiinţele sociale că vei avea nevoie de ele la Filologie. Înfiinţau Universitate în Timişoara”.

Asistent universitar la Timişoara. În mijlocul evenimentelor revoluţionare din toamna anului 1956
Gheorghe Pop a fost încadrat ca asistent universitar la catedra de ştiinţe sociale, unde făcea seminarii cu studenţii. Între timp, spune el, cocheta cu liceele din Timişoara, unde dorea să se transfere. În acest context a fost surprins de evenimentele revoluţionare din Ungaria, care au avut loc în toamna anului 1956.
În Ungaria, evenimentele au început pe data de 23 octombrie 1956. Sătui de conducerea lui Rákosi Mátyás, studenţii maghiari au declanşat o demonstraţie paşnică, care s-a transformat în revoluţie violentă, sfârşită printr-un masacru comis de trupele sovietice în zilele de 10-11 noiembrie 1956. Intervenţia sovietică a început pe data de 23 octombrie. Cinci zile s-au dat lupte grele între studenţii maghiari şi forţele poliţiei secrete maghiare, ajutate de trupele sovietice, sub pretextul că apără Ungaria de invazia NATO. La 4 noiembrie 1956 trupele sovietice au intrat din nou în Budapesta şi l-au impus în fruntea statului pe Kádár János, în locul lui Nagy Imre, care a fost arestat pe data de 22 noiembrie şi dus de serviciile secrete în România. Aici a fost ţinut într-o casă conspirativă, la Snagov, cu concursul securităţii româneşti. Readus în Ungaria, la Budapesta, în urma unui simulacru de proces tipic stalinist, a fost condamnat la moarte prin spânzurare, la 16 iunie 1958.
În Timişoara s-a aflat repede ce se întâmplă în Ungaria, spune Gheorghe Pop. Propaganda oficială, prin undele de radio de la Bucureşti, spunea aceeaşi variantă ca sovieticii, respectiv că în Ungaria acţionau bande de huligani, forţe reacţionare influenţate de statele imperialiste. Cunoaştem foarte bine scenariul care s-a repetat în decembrie 1989. În schimb, la Radio Novi Sad din Iugoslavia, care se prindea foarte bine în Timişoara, spuneau adevărul despre ceea ce se întâmpla în Ungaria. Ştim că la ei regimul comunist condus de Tito ducea o politică antisovietică.
Mişcările studenţeşti din Timişoara încep pe data de 27 octombrie 1956, când studenţii români se solidarizează cu cei maghiari şi boicotează şedinţele pe grupe de studenţi, în cadrul cărora reprezentanţii puterii comuniste încercau să „prelucreze” studenţii şi să prezinte într-o lumină falsă ceea ce se întâmpla în Ungaria.
Se lansează ideea organizării unei mari adunări studenţeşti pentru clarificarea adevărului privind situaţia din Ungaria. În zilele de 27-28 octombrie 1956 se constituie un grup de iniţiativă pentru organizarea şi coordonarea unor acţiuni menite a da semnalul luptei împotriva regimului comunist, la care se spera că se vor alătura şi alte categorii de populaţie din Timişoara. Grupul de iniţiativă era format din studenţi din anii terminali ai Facultăţii de Mecanică, printre care se găseau Aurel Baghiu, Teodor Stanca, Valentin Rusu, Nagy Ladislau şi Caius Muţiu.
Debutul acţiunii a fost stabilit să aibă loc pe data de 30 octombrie 1956, la Facultatea de Mecanică, cu o mare adunare a studenţilor din întreg centrul universitar, la care au fost invitaţi rectorii institutelor de învăţământ din Timişoara şi reprezentanţii puterii centrale prezenţi în oraşul de pe Bega cu misiunea de a supraveghea starea de spirit din zonă, pentru un dialog cu studenţii. Astfel, la adunarea care a început la ora 14 în ziua programată au participat circa 2.000 de studenţi, profesori şi cetăţeni dornici de a vedea ce se întâmplă acolo. 
La întâlnire a fost prezent rectorul Politehnicii, Alexandru Rogojan, ministrul adjunct al Învăţământului, Coriolan Drăgulescu, alţi reprezentanţi ai conducerii facultăţilor şi puterii politice locale. În timpul dezbaterilor au apărut trimişii Comitetului Central al PMR, Petre Lupu şi Ilie Verdeţ. 
Adunarea s-a desfăşurat între orele 14-18 şi în cadrul ei, reprezentanţii puterii au fost supuşi unui tir de acuze din partea studenţilor în privinţa dezastrului economic şi social în care era aruncată ţara de către regimul comunist, de către „stăpânirea de la Moscova”. Studenţii înaintează un memoriu, iar sub avalanşa de întrebări, reprezentantul CC al PMR a promis studenţilor că solicitările lor vor fi aduse la cunoştinţă Comitetului Central şi cereau răgaz de trei zile pentru a formula răspunsurile acestuia. De asemenea, promiteau că nimeni nu va avea de suferit pentru problemele discutate. 
După plecarea din sală a autorităţilor, studenţii au continuat dezbaterile, citindu-se memoriul pregătit anterior, care a fost completat şi aprobat de către cei prezenţi. De asemenea, s-a înfiinţat un comitet studenţesc alcătuit din câte un reprezentant de la fiecare facultate. A doua zi, comitetul urma să prezinte memoriul autorităţilor locale şi presei, pentru publicare şi eventual, transmiterii lui presei internaţionale. Adunarea s-a încheiat la orele 20.
Între timp, s-au desfăşurat pregătiri ale organelor de represiune pentru a-i aresta pe studenţi. Astfel, trupele de securitate, poliţie şi armată au înconjurat zona şi au trecut la represalii.
Tânărul asistent universitar Gheorghe Pop a fost surprins în mijlocul evenimentelor. El spune că era foarte simpatizat de către studenţi, deoarece având experienţa de la Cluj, a încercat să le prezinte diferite idei de activităţi plăcute, care să-i mai scoată din atmosfera oficială obligatorie şi obositoare: „Am început să le prezint diferite forme, ca la Cluj, deşi n-aveam de data aceasta nicio obligaţie, dar erau filme din Occident… noi până atunci n-am văzut. Şi era un curent neoclasic italian, Nu-i pace sub măslini (film – n.n.), mergeau studenţii şi le absorbeau, ş-apoi le-am prezentat (ideile de la Cluj – n.n.) şi în felul acesta ne-am împrietenit, că eu n-aveam tangenţă cu anul V, dar ne-am împrietenit pe baza unei activităţi, aşa, frumoase”. Şi astfel au avut încredere în el şi l-au invitat la întâlnirea secretă din seara zilei de 29 octombrie, care a avut loc într-o cameră de cămin studenţesc. În cadrul ei, Gheorghe Pop spune că a propus, printre altele, extinderea acestei mişcări studenţeşti şi s-a angajat să se ducă să ia legătura cu studenţii din Cluj. Din păcate, n-a mai apucat, deşi în unele scrieri apare că a fost arestat în tren, în timp ce mergea la Cluj: „Cineva a scris că m-am dus şi m-au arestat în tren, dar sunt şi fabulaţii. Nu, nu m-au arestat în tren. M-au scos din seminar la ora 10 în data de 5 noiembrie. Eu ştiam că-s urmărit, în ce sens: m-am dus cu tramvaiul 5, m-am dus o staţie şi la a doua am coborât. M-am dus într-un loc şi i-am văzut – doi inşi care mă urmăreau şi am ştiut. M-am gândit să fug din ţară, dar nu ştiu… nici nu ştiu ce am gândit atunci ce să fac, ce să nu fac, ştiam că urmările sunt, pentru că acolo seara au fost arestaţi (seara de 30 octombrie, când au fost arestaţi studenţii)”.
Gheorghe Pop nu a participat la adunarea studenţilor din data de 30 octombrie, el fiind asistent universitar, dar a susţinut revendicările studenţeşti, fiind prezent, după câte am văzut, la întâlnirea secretă din 29 octombrie. 
Referitor la revendicările studenţeşti, el spune că „era nemulţumirea lor, normal că şi a mea, era următoarea: învăţarea obligatorie a limbii ruse, ăsta era unul din punctele forte, s-a făcut un memoriu”. Aşadar, se cerea ca limba rusă să nu mai fie obligatorie, ci facultativă, la fel ca orice limbă străină. De asemenea, ştiinţele sociale să fie scoase din învăţământ, apoi problema burselor, situaţia din căminele studenţeşti, probleme economice, cotele agricole împovărătoare pentru ţărani „şi în felul acesta, de fapt, am încercat ca să stopăm evoluţia comunismului în România, că caracterul mişcării acesta a fost”.
Referitor la „creierul” mişcării studenţeşti, spune că acesta s-a aflat la Facultatea de Mecanică, iniţiatori fiind studenţii Baghiu, Stanca, Muţiu Caius şi alţi studenţi, cărora li s-a adăugat şi el.
Despre arestarea studenţilor spune următoarele: „Cum s-a terminat adunarea (din 30 octombrie – n.n.) pe loc au venit (trupele de miliţie şi securitate – n.n.), i-au înconjurat, i-au arestat. Pe unii i-au dus la Securitate, pe alţii i-au dus într-o localitate (Becicherecul Mic – n.n.). Au arestat mulţi. În Timişoara erau aproximativ 5-6.000 de studenţi în total. Noi am crezut că se va ralia şi populaţia, dar nu s-a întâmplat”.
A doua zi după arestarea studenţilor, pe 31 octombrie, studenţii de la Institutul Agronomic şi Farmaceutic au cerut eliberarea colegilor. Gheorghe Pop surprinde atmosfera revoluţionară care s-a instaurat în Timişoara în acele zile: „A fost mişcare mare în Timişoara atunci. S-au sistat cursurile, a fost o atmosferă de răsmeriţă, de răscoală, nu s-au mai făcut cursuri, mediciniştii au ameninţat că intră în greva foamei. Dar ştiţi cum îi, că atunci cineva trebuia să ia cuvântul. La început a fost cuvântul, peste tot, nu se poate altceva fără cuvânt. Şi care cum rostea un cuvânt (studenţii – n.n.) era luat şi ridicat. Aşa că nu s-a putut face (greva foamei – n.n.), dar studentele de pildă de la un cămin au aruncat cu mobilă, cu scaune, cu ce au putut. Se striga de sus: «Bandiţilor, nenorociţilor!»” …
Pe data de 31 octombrie s-a ieşit în stradă până la Catedrală şi acolo, spune el, au început să tragă după cei care fugeau, după ce i-au înconjurat.
Manifestările au continuat câteva zile în Timişoara, până pe 4 noiembrie 1956, când s-a auzit de intrarea trupelor sovietice în Ungaria: „Ziua aceea a fost cumplită, când au anunţat că a fost arestat Imre Nagy, că au fost arestaţi, că au înăbuşit răscoala şi au făcut pace, şi…”.

Arestarea, ancheta şi condamnarea
După cum am arătat, el a fost arestat a doua zi, pe data de 5 noiembrie. Era la seminar şi la ora 10 au venit organele de Securitate şi, spune el, l-au „invitat” la Rectorat „şi acolo mi-au cerut buletinul, livretul militar, nu ştiu dacă îl aveam la mine sau nu, şi ştiam că… asta-i uvertura, preludiul (râde – n.n.) şi când am ieşit de acolo a venit un civil: - Poftiţi în maşină; într-o Pobeda şi m-au dus la Securitate”.
La Securitate a început ancheta tipic stalinistă, de presiune mai mult psihică, decât fizică, la început, şi cu introducerea, fără să ştie evident, a unor turnători în celulă, de obicei deţinuţi de drept comun, care aveau rolul de a-i „descoase”: „M-au ţinut cu faţa la perete într-un loc, şi auzeam zarvă mare, după aceea m-au dus în celulă. În celulă, apoi, mi-au adus doi turnători, după aceea am aflat că erau deţinuţi de drept comun, Treiner, şi încă unul săracul, nu avea o mână, dintr-o familie bine, bine văzută din Maramureş… Coman, Coman, ăştia doi. Apoi, după ce au plecat ei mi-au adus pe unul Jian, săracul, era ca şi o arătare, dar era cunoscut ca unul dintre cei mai mari turnători… Foarte mult rău a făcut”.
La momentul respectiv nu şi-a dat seama că cei introduşi în celulă cu el sunt turnători şi le-a povestit ceea ce i s-a întâmplat.
A fost anchetat până în primăvara anului 1957, dar nu zilnic şi fără bătăi cum vor urma, apoi, în penitenciarele în care a fost închis. Conform tacticii securiste, încercau să-l forţeze să-şi „toarne” prietenii şi cumva să facă legătura lui cu grupul de studenţi din Cluj, condus de profesorul Volcinschi, care fuseseră arestaţi şi ei: „Ei doreau să afle de la mine: - Păi cum domnule, cum se poate, ai fost acolo, ai fost acolo, cum se poate… Cu cine ai legătură, cu cine ai vrut să iei legătura la Cluj. Zi-ne două-trei nume. Păi n-am dat”.
Securitatea cunoştea că el urma să plece la Cluj şi să ia legătura cu studenţii de acolo, dar nu a mai apucat fiindcă a fost arestat. 
Pe anchetatorul şef îl chema Sorbun şi era „celebru” în epocă. Gheorghe Pop spune că a aflat dintr-o carte a părintelui Ploscaru că Sorbun a decedat într-un accident de aviaţie. Gheorghe Pop spune despre anchetator că „a fost un ticălos”, dar nu violent.
Condiţiile din arest erau mizerabile, iar ca hrană primeau terci. În aceste condiţii, spune el, „ce să te mai bată, că după aceea… bine în Penitenciar… (a „beneficiat” de tot tacâmul torturilor fizice şi psihice – n.n.)”, dar în perioada anchetei nu l-au bătut.
Prima condamnare pe care au primit-o, spune Gheorghe Pop, a fost pedeapsa capitală şi a fost pus să semneze pentru aceasta. Probabil era şi un mod de a-i înfrica în perioada anchetei, când spune că au venit şi i-au dat o pastilă de Pasifloral, ca să „doarmă”, adică au încercat să-l otrăvească. Abia mai târziu şi-a dat seama. 
Procesul s-a desfăşurat în paralel cu ancheta. După condamnarea la moarte, lotul de studenţi din Timişoara a fost încadrat la un alt articol penal celebru – 209, organizaţii subversive, adică anticomuniste, pedeapsă care mergea până la 25 de ani de condamnare. În cele din urmă, „nu ştiu, Gheorghiu Dej a fost parcă cel care a fixat agitaţie publică” şi a primit o condamnare de cinci ani de închisoare. A avut avocat din oficiu, apoi părinţii săi şi-au vândut animalele şi tot ce aveau pe lângă casă şi i-au plătit un avocat care, culmea, a început să-l acuze la proces, nu să-l apere, „el apărând acuzarea, însă ştiam, ştiţi, ştiam de la alte procese, cunoşteam în mare ce se petrece, ce este injustiţia, că sunt absolut forme”.
Aşadar, Securitatea şi partidul unic puneau sentinţa, iar procesul era de faţadă: „Mă uitam aşa domnule, la idioţii aceia cu stele pe umăr, păi cum…”. Se referă la proces şi procurorii militari care erau parte din această piesă de teatru absurd.
În perioada anchetei, la Timişoara, spune că a stat mai mult singur în celulă. Printre cei cu care a stat în celulă îi aminteşte pe profesorul Paul, care nu avea tangenţă cu mişcarea studenţească, un muncitor fost membru PNŢ.

În iadul gulagului comunist
În primăvara anului 1957 a fost transferat la Penitenciarul din Timişoara, unde i-a cunoscut pe profesorul Haiduc şi pe Remus Radina: „Am întâlnit oameni minunaţi. Cel mai tare m-a impresionat Remus Radina, ofiţer din vechea armată… A mers în Franţa (după eliberarea din temniţele comuniste – n.n.) şi când l-au văzut doctorii de acolo s-au mirat cât este de distrus fizic…”.
La scurt timp, împreună cu alţi deţinuţi, a fost trimis la Fortul 13 Jilava, lângă Bucureşti. Îşi aduce aminte cu oroare de drumul şi tratamentul inuman la care au fost supuşi pe traseul dintre Timişoara şi Bucureşti: „Într-o zi, ne-o pus să ne facem bagajele şi apoi ne-a luat aşa grupuri-grupuri şi ne-o dus acolo pe o linie moartă din Timişoara, undeva în gară, din dubă direct în vagon şi am făcut, nu ştiu câte zile am făcut, până în Bucureşti. A fost una dintre cele mai cumplite perioade pentru că eram înghesuiţi şapte într-o cuşcă… Era vagon-dubă parcelat şi era şi un spaţiu mare, dar erau şi celule. Eu am avut onoarea să fiu pus în celulele acelea, acolo… şapte inşi şi numai în picioare stăteam. Ş-apoi trenul acela… Nu puteai să te întinzi, să stai jos, nu, nu puteai numai în picioare, aşa era celula aceea în care am fost noi”.
A fost pur şi simplu o bătaie de joc, fiind uitaţi prin gări, fără apă, hrană puţină şi sărată etc.: „Ne ţinea în gări, în soare, deci ţinea duba intenţionat şi ne agăţa la un tren de marfă sau ştiu eu unde, iar mai mergeai puţin şi iar… Nu ştiu câte zile am făcut, dar când am ajuns în Bucureşti… Nu-ţi dădea apă şi hrană, brânză sărată şi nişte slănină de aceea sărată… apă puţină. Când am ajuns în Bucureşti, eu nu ştiam pe ce lume sunt. Şi când am ajuns la Jilava şi am respirat aer, am crezut că ajung într-un Castel, la Fortul nr. 13”.
La Jilava nu au mai fost supuşi anchetelor şi a stat puţin, fiind practic un lagăr de tranzit, dar îşi aduce aminte de condiţiile inumane care existau şi la Jilava: „Am stat acolo în condiţiile alea mizerabile care se cunosc din Jilava. Eram mulţi într-o hrubă de aceea acolo şi apoi am mers la Aiud”.
La Penitenciarul din Aiud l-a întâlnit pe un alt deţinut politic sălăjean, Lucian Vetişan, condamnat în cadrul organizaţiei anticomuniste „Stânca de granit”. La Aiud a fost pus să lucreze în fabrica metalică în care se confecţionau saltele din arcuri, lacăte, sobe ţărăneşti etc. Spune că aici existau condiţii mai umane: „Erau alte condiţii, tot de puşcărie, dar era altfel. Dar perioada aceea a fost foarte scurtă…”.
De la Aiud a fost transferat la Penitenciarul Gherla, unde se reîntâlneşte cu Vasile Pop, fost coleg de clasă la Zalău, care venea de la minele din Cavnic, unde a fost închis tot ca deţinut politic.
La Peniteciarul din Gherla era comandant celebrul torţionar Goiciu plus un plutonier din Nicula, despre care Gheorghe Pop spune că erau „animale pur şi simplu”. „În Gherla se bătea. Numai auzeai urlete, îi scotea afară şi îi întindea pe ciment, cu cerceaf ud şi îi dădeau cu ciomegele. Urla bietul om ca din gură de şarpe. A fost crunt”.
Un „beneficiu” la Gherla îl considera faptul că nu mai aveau tinetă în cameră, ci era un WC comun şi apă curentă: „Nu mai era hârdăul care să miroase. Într-o cameră unde îşi fac necesităţile 18 sau câţi… (erau în celulă – n.n.). Peste tot era înghesuială mare. A fost când am stat şi câte 30-40 într-o celulă. Erau patru paturi suprapuse şi deci… Când nu era spaţiu dormea şi pe ciment”.
În Penitenciarul de la Gherla spune că a stat un an şi ceva, aproape doi ani, după care a fost dus la Periprava, în Colonia de muncă forţată de la Grindu, unde a avut iarăşi parte de condiţii inumane: „Aici era vară, mâncare nişte zemuri, nu ştiu…, deci nu puteai pur şi simplu (să rezişti – n.n.). Şi apoi ne-au pus să prăşim… la prăşit (porumb – n.n.). Şi duminica ne punea să cărăm calupuri de cărămidă de aia nearsă ca să se facă acolo Colonia”.
În acea perioadă se construia celebra colonie de muncă forţată. Ironia sorţii era că deţinuţii politici erau puşi să-şi construiască propria temniţă. Li se puneau în spate câte două calupuri de cărămidă nearsă, precum la sclavii din antichitate, şi trebuiau să le transporte 5-6 km până la locul unde a fost construită colonia. În restul săptămânii erau obligaţi să prăşească porumb, în condiţii de temperatură insuportabile, la care se adăuga şi regimul alimentar de exterminare: „Apă nu-ţi dădea numai un polonic, un polonic de apă pe căldurile alea, vă daţi seama. Un polonic de apă şi o zeamă acolo… Ei, în zeama aceea mai puneam ştevie, adică o îmbunătăţeam. Adunam ştevie de pe câmp, o mărunţeam, o puneam în zeamă şi o mâncam… Era mai multă… energia. Mai găseam acolo rădăcini de stuf, şi până la urmă cineva a descoperit că-i foarte bună măduva aceea de porumb (tulpina porumbului crud pe care îl prăşeau – n.n.)”.
Din păcate, au aflat torţionarii că deţinuţii mănâncă din porumbul pe care îl prăşeau. Practic, pentru a supravieţui, mâncau din porumbul pe care îl răreau oricum, dar nici acest lucru nu era pe placul torţionarilor, care luau măsuri drastice asupra celor cărora erau prinşi, precum s-a întâmplat şi cu Gheorghe Pop: „Domnule, am mâncat d-alea şi apoi s-au supărat tovarăşii că le-am mâncat porumbul. Atunci mi-au dat zece zile de neagra, pe motiv că am mâncat porumb. Şi m-au bătut la picioare cu lanţuri, legat la ochi, împins jos, nu ştiai cine te bate, da scene de astea nu vi le pot povesti că îs umilitoare”.
La fel ca mulţi alţi foşti deţinuţi politici şi Gheorghe Pop are reţineri şi acum în a povesti scenele de tortură la care a fost supus, considerând că foarte mulţi nu le-ar crede şi pentru că mai mult decât dureroase, torturile fizice şi psihice din iadul gulagului comunist erau umilitoare şi se încerca prin ele înjosirea şi depersonalizarea deţinuţilor politici.
La Colonia de muncă din Grindu a stat până la terminarea campaniei de prăşit, după care a fost transferat la Salcia, „vestita Salcie”: „Era o colonie mare – spune el. Acolo era şi un spital. Din păcate a ars, iar deţinuţii au rămas iarăşi fără spital”. Aici au fost puşi la munci de îndiguire şi desecare, fiind „cazaţi” în celebrele „şerpării”, adică un fel de saivane pentru animale: „Bătea vântul acela de stepă, de Dobrogea şi aşa dădeam (arată cu mâna – n.n.) jos zăpada de pe noi dimineaţa, că pătrundea în saivan. Şerpăria aceea a fost un saivan şi bătea zăpada înăuntru şi vântul. Erau vânturi năpraznice şi acolo am lucrat la dig şi la desecări”. Lucrau chiar şi iarna. Îşi aduce aminte de o zi de sărbătoare, de Sfântul Nicolae, pe care a prins-o la Salcia: „Îmi amintesc că în ziua de Sfântul Nicolae a acelui an n-am ieşit dimineaţa, apoi era zăpadă şi mi-am amintit de ziua aceea, ce-a însemnat ea în copilărie…”.
Regimul alimentar era şi aici unul de exterminare, plus bătaia de joc, fiind puşi să bea apă din Dunăre, tot la raţie, adică un polonic de apă: „Foamea a fost mare, bătaia de joc, apoi beam apă din Dunăre, deci luată direct din fluviu şi de acolo tot felul de boli, săracii…”. Foarte mulţi dintre deţinuţi s-au îmbolnăvit astfel de dizenterie şi în condiţiile în care nu beneficiau de nici un tratament medical au decedat.
Gheorghe Pop spune că intenţionat le dădeau apă din Dunăre, deoarece dacă se săpau 2-3 m, puteau „să aibă apă cel puţin de tău, nu direct din Dunăre. Şi tot câte un polonic şi aceea era”. 
A avut şi el parte, din păcate, de un accident, dar din fericire a scăpat cu bine, în condiţiile în care nu existau medicamente în lagărul de muncă forţată unde se afla. La un moment dat, i-a trecut o furcă de fân printr-un deget. Din fericire, nu i-a atins osul. Răspunsul primit de la medic credem că este relevant pentru a demonstra regimul de exterminare practicat în puşcăriile comuniste: „N-am ce-ţi face, nu am absolut nici un medicament… Poate că ai noroc să scapi pentru că furca n-a fost ruginită, cum s-a lucrat cu ea şi n-a atins osul. Dar n-am putut (spune Gheorghe Pop – n.n.) … o durere cumplită… nu puteam să dorm. N-aveau bieţii medici ce să facă. Erau de formă, ca să nu se spună că nu este asistenţă medicală”.
În lagărul de muncă forţată de la Grindu l-a cunoscut şi pe celebrul torţionar Ficior, comandantul lagărului, care avea prostul obicei de a sări cu calul peste deţinuţi şi astfel pe mulţi i-a călcat în picioare.
Cea mai cruntă pedeapsă pentru deţinuţii politici i se pare faptul că familiile nu ştiau nimic despre ei sau ei despre familie. Torţionarii lansau intenţionat zvonuri că le-au decedat părinţii sau alţi membri ai familiei sau familia afla zvonuri despre ei că au decedat, cum personal i s-a întâmplat: „Perioada aceea din puşcării a fost groaznică. Nu mai ştiai nimic de acasă. Sora mea, după mine, am înţeles c-a făcut parastas. S-a auzit la Gherla că a murit unu Pop Gheorghe. Nu ştiau nimic şi nici eu nu ştiam nimic. Asta a fost cel mai crunt”.
Cu tot regimul de exterminare, în puşcăriile comuniste exista viaţă religioasă şi se încerca păstrarea tradiţiilor şi sărbătorilor creştine: „Exista (viaţă religioasă – n.n.) unde aveai norocul să ai preot (în celulă – n.n.). De pildă, eu am stat în celulă cu preoţi catolici maghiari, la Gherla. Era şi un preot ortodox din Soveja şi mai făcea săracu câte o liturghie, dar aşa pe ascuns acolo, ca să nu se afle”. Din pâine, dintr-o boabă de strugure, peste care puneau apă, făceau câte o cuminecătură, dar aceasta doar în perioada când erau gardieni rămaşi din perioada interbelică, care îi mai ajutau cum puteau pe preoţi, dar mulţi dintre ei au fost prinşi şi închişi la rândul lor.
Gheorghe Pop a stat în Colonia de muncă forţată de la Salcia până la eliberare. De acolo, în campaniile agricole erau duşi lângă Giurgiu la prăşit, fiind cazaţi într-un bac, după care reveneau la muncile obişnuite de la Salcia, la diguri şi desecări.
A fost eliberat în toamna anului 1961, „pe la căderea frunzelor”. Înainte de a fi eliberat, la fel ca toţi ceilalţi deţinuţi politici, a fost chemat şi obligat să semneze o declaraţie că nu va povesti nimic, nici chiar familiei, despre regimul practicat de comunişti deţinuţilor politici în puşcării. În caz contrar, dacă erau prinşi, exista pericolul de a fi închişi din nou. Îşi aduce aminte că el a fost chemat să semneze celebra declaraţie la ora 3 noaptea: „Ştiu că era un pendul din acela vechi şi m-am uitat la ceas cât îi. Şi zice că să semnăm… angajament. Şi eu că nu. S-a răstit ăla la mine. Nu semnez, eu nu semnez nimic (a spus el – n.n.). S-a răstit ăla: - Vrei să nu mergi acasă!? Mi-a dat cu cotul un alt deţinut, nu-l cunoşteam, erau vreo şase care am ieşit atunci, nu l-am cunoscut, de la Stoieneşti sau de unde a venit şi mi-a dat cu cotul. Ş-apoi am semnat… că nu voi spune cutare, cutare…”. La rândul lui, spune că mulţi, rău intenţionaţi, s-au folosit de aceste semnături pentru a-i acuza pe foştii deţinuţi politici de colaborare cu Securitatea, ceea ce evident nu era adevărat. Ne aducem aminte de cazul devenit celebru în care foşti lingăi şi poeţi de curte ai dictatorului Ceauşescu l-au acuzat pe Corneliu Coposu că ar fi semnat un angajament cu Securitatea. S-a sesizat şi a venit în Parlament chiar directorul Serviciului Român de Informaţii (SRI), Virgil Măgureanu, să dezmintă aceste aberaţii şi să explice ce însemna de fapt semnarea acelui angajament la ieşirea din închisoare.
După semnarea angajamentului, Gheorghe Pop şi ceilalţi deţinuţi au fost eliberaţi în acea noapte, primind bruma de haine pe care au avut-o la arestare: „Noaptea ni le-au adus, ne-am îmbrăcat, n-aveam şireturi… Am ieşit şi am mers pe lângă Dunăre, prin lanul de porumb şi am ieşit la drum. Şi venea un tractorist nu ştiu cu ce şi i-am făcut semn. A oprit şi ne-a luat şi ne-o dus până la Măcini. Când o intrat în Măcini ne-o zis: - De aici vă descurcaţi, dar dacă vă întreabă cineva nu spuneţi cum aţi ajuns aici”. Îşi aduce aminte că au trecut Dunărea cu un pescar, pe o ceaţă densă de nu vedeau nimic: „Era o ceaţă pe Dunăre de nu vedeai nimic. Nu mai circula nici bacu. Apoi de un pescar, ne-am rugat: - Trebuie să ajungem la tren. Da zice: - Da mă amendează ăştia (Miliţia sau Securitatea – n.n.)”.
Au ajuns în Brăila şi au mers pe calea ferată până în gară, fiindcă pescarul îi lăsase undeva în afara oraşului. Astfel, dimineaţa au ajuns în gara din Brăila. Îşi aduce aminte că primul lucru a fost să-şi cumpere un ziar, pentru că în perioada puşcăriei nu a avut acces la nici o informaţie din exterior, decât pe diferite căi clandestine folosite de către deţinuţii politici: „Şi atunci am văzut fete cu fustă mică… nici pomeneală pe vremea mea. Colega mea a fost eliminată (din facultate – n.n.) pentru că purta o fustă puţin crăpată. Am văzut că ceva s-o mai schimbat în ţară. Sigur nu mult, da ceva, ceva tot…”.
De la Brăila au ajuns la Bucureşti şi în loc să-şi ia bilet la tren spre Zalău şi-a luat la Timişoara: „Da eu aşa am fost de prost domnule, perioada aceea te-a transformat, te-a zăpăcit, imposibil să nu aibă repercusiuni asupra gândirii, asupra sănătăţii”. 
Ajungând la Timişoara, s-a prezentat la Miliţie, unde i s-a spus că de fapt trebuia să se prezinte la Miliţia din Zalău pentru a fi luat în evidenţă.

Din nou acasă, la Zalău
Revederea cu familia este emoţionantă, dar îşi dă seama că la fel ca el şi familia sa a avut foarte mult de suferit. De asemenea, şi-a dat seama că foştii deţinuţi politici erau priviţi drept ciuma societăţii. Deşi avea studii superioare şi fusese chiar asistent universitar la Timişoara, la fel ca toţi ceilalţi foşti deţinuţi politici şi-a găsit foarte greu un loc de muncă necalificată: „Ş-apoi am venit aici şi acum începe o altă epopee cumplită. Părinţii, pensie foarte mică, eu fără slujbă, distruşi, tot ce au avut cu procesul au dat, ajutor n-am vrut să primim de la nimeni şi până la urmă, prin intermediul unei colege, am ajuns ca să mă ia Bahidi (directorul Întreprinderii „Steaua Roşie” din Zalău – n.n.) ca ucenic. A zis că nu mă poate plăti…”.
Atelierul la care s-a angajat era situat în spatele Primăriei, peste valea Zalăului. Era un atelier de mecanică: „Acolo am lucrat fără bani, fără nimic. Am lucrat cu Mastan, pe o maşină de electrificat balţuri, pe urmă morile s-o desfiinţat, n-au mai fost”.
Dumitru Mastan era un vechi întreprinzător român din Zalău, fost preşedinte al filialei Partidului Social Democrat din Sălaj în perioada interbelică şi fost consilier local. Avea atelier de mecanică şi o şcoală de ucenici. Era bine văzut în Zalău, dar fiindcă a fost antreprenor „după naţionalizare, neavând vechime (pentru a se pensiona – n.n.) a fost nevoit să lucreze săracu de abia se mai mişca”.
Gheorghe Pop a lucrat cu el, apoi în turnătorie, din turnătorie în bobinaj şi de acolo a ajuns maistru la mobilă. De aici a ajuns pontator pe un şantier şi apoi şef de transport, unde îşi aduce aminte că era şi executantul, având un program infernal: „Şi apoi am lucrat pe un şantier acolo ca pontator. De acolo am ajuns apoi şef de transport, dar şef de transport… eu eram şi şeful şi executantul. Că acolo erau două fete, au dat admitere, au intrat la facultate (au plecat – n.n.). Eram eu, pe urmă erau doi expeditori, deci în loc de cinci eram trei: un bătrân mic săracu şi încă unu şi apoi aveam atâta de lucru, de expediat, de primit. Mergeam dimineaţa la 5 şi veneam seara la 12 acasă. Toată ziua, toată ziua. Şi era şi răspundere pentru că s-a întâmplat că au trimis mobilă de aici în loc să meargă la Rădăuţi, în URSS, s-o dus în Germania şi cea care trebuia să meargă în Germania s-o dus la ruşi. Deci au fost chestii grave care s-au petrecut înainte şi am fost avertizat şi eu: - Bine, dar sunt singur, nu se poate”. I-au mai dat încă un expeditor şi pe când s-a completat schema a venit altcineva din puşcărie şi a fost pus şef, el fiind transferat la repartiţia de materiale. Aici spune că a lucrat până în anul 1967, cu un salariu mizer de 927 lei.
Între timp, după eliberare a trimis numeroase memorii, prin care cere să fie angajat în învăţământ, conform pregătirii profesionale pe care o avea, dar toate au rămas fără rezultat. Fiind foarte ocupat la serviciu, spune că multe din memorii i-au fost bătute la maşină de către soţia sa, care i-a fost alături tot timpul. A fost şi personal, de nenumărate ori, la autorităţile comuniste, dar de cele mai multe ori i se închidea uşa în nas.
A avut noroc cu Victor Hălmăjan, care la vremea respectivă era şeful secţiei agricole şi deputat în Marea Adunare Naţională, care l-a întrebat ce mai face: „Păi, zic, scriu memorii. Zice: - Nu le scrie, că numai îţi pierzi timpul cu ele. Da ştii ceva? Fă un memoriu, că eu nu mă pricep la ăstea şi mi-l dai mie şi-mi aduci o sticlă frumoasă de 3 kg şi iei o ţuică de la cazan şi memoriul. Eu zic aşa… Și la 1 martie (1967 – n.n.) am primit răspuns. Deci datorită domnului Victor Hălmăjan am reuşit eu să… (revină în învăţământ – n.n.). Niciodată nu i-am putut plăti pentru că: unu – n-a fost bine să discut cu el; doi – a trecut vremea şi tot aşa… Dar am rămas în raporturi amicale”.
Gheorghe Pop a fost repartizat ca profesor la Şcoala Generală din Hereclean, iar în toamna anului 1967 s-a titularizat ca profesor de Limba şi literatura română la Şcoala Generală din Crişeni, unde spune că a stat patru ani. De la Crişeni a reuşit să se transfere la Liceul nr. 1, devenit „Alesandru Papiu Ilarian”, unde a fost surprins de evenimentele din decembrie 1989. Atunci a fost ales în funcţia de director al liceului, dar a refuzat să ocupe funcţia, spunând că nu i-a plăcut munca de birou, unde se simţea ca într-o cuşcă: „- Io nu stau în cuşca asta”, a spus el şi a plecat.
Până la pensionare, a mai predat la Liceul „Voievodul Gelu” şi a îndeplinit patru-cinci ani funcţia de inspector şcolar de limba română.
Referitor la starea civilă, spune că s-a căsătorit la un an după eliberarea din închisoare, în anul 1962, cu Aurelia, munteancă originară din Flămânda, azi Moştenii. Aurelia a absolvit o şcoală de cadastru şi avea posibilitatea să profeseze la Cluj, după raionarea de tip sovietic din septembrie 1950 şi înfiinţarea regiunii Cluj, de care aparţinea şi Zalăul, dar a ales să rămână în urbea de sub Meseş, alături de părinţii săi.
Căsătoria lor a fost binecuvântată cu un fiu, Dumitru, care în prezent este profesor la catedra de Fizică a Liceului „Voievodul Gelu” din Zalău. A obţinut academic titlul de doctor în Fizică. Predă şi la Facultatea de Mecanică de la Cluj. Gheorghe Pop vorbeşte cu mândrie de rezultatele deosebite ale fiului său, apărute la timpul respectiv şi în mass-media sălăjeană. Profesorul Dumitru Pop a reuşit să realizeze un laborator de excepţie la liceul zălăuan. De asemenea, vorbeşte cu emoţie şi mândrie de nepotul său, care şi-a efectuat studiile în Scoţia şi lucrează în prezent la Londra, în domeniul informaticii.
La fel ca toţi ceilalţi foşti deţinuţi politici, după eliberarea din închisoare, a fost urmărit permanent de către organele Securităţii şi, probabil, încadrat cu informatori. Preferă, însă, să nu vorbească despre aceştia şi spune că nu şi-a cerut nici dosarul, pe care mai mult ca sigur îl are la CNSAS. 
După 1989 a fost primul preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Sălaj, dar a renunţat la funcţie, spunând că aceasta necesita timp şi bani, iar el încă era dascăl. În acest context, l-a propus în funcţia de preşedinte pe doctorul Ioan Puşcaş, care avea alte posibilităţi financiare.
A fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, „dar au venit şi acolo tovarăşii”, spune el. Astfel, şi organizaţia sălăjeană a PNŢCD a fost infiltrată şi distrusă: „S-a luptat împotriva acestor partide. Astea au fost forţa: PNŢ-ul şi partidul liberal. Şi partidul liberal, nici n-ai înţeles, când o fost două, când o fost…”.
Referitor la atitudinea tinerei generaţii faţă de suferinţa foştilor deţinuţi politici, Gheorghe Pop afirmă că este bine ca aceasta să cunoască adevărul istoric: „E bine să se cunoască. Eu am mai fost de câteva ori cu domnul Mărgineanu (profesorul Viorel Mărgineanu, inspector şcolar de Istorie – n.n.) în şcoli. Dar ştiu (tânăra generaţie – n.n.) de la Memorialul Durerii, altfel nu se ştia nimic. Dar, acolo sunt scene pe viu, nu mai este nimic de comentat”.
În concluzie, noi credem că tânăra generaţie are nevoie de astfel de modele de demnitate şi verticalitate, care au avut de suferit întreaga lor viaţă din cauza credinţei în democraţie şi adevăr.
La rândul nostru, noi toţi zălăuanii şi sălăjenii trebuie să fim mândri că avem şansa de a fi contemporani cu astfel de personalităţi şi ar merita să le acordăm mai multă atenţie şi cinstea care li se cuvine, nu să-i lăsăm într-o nemeritată uitare. Doar noi avem de pierdut, pentru că dacă nu învăţăm din greşelile trecutului este posibil oricând să le repetăm şi să alunecăm spre regimuri politice totalitare fără să ne dăm seama.

Bibliografie:
Prezentul studiu a fost realizat pe baza interviului acordat nouă, cu amabilitate, de către domnul profesor Gheorghe Pop, căruia îi mulţumim şi pe această cale. De asemenea, am consultat bibliografia edită pe tema Revoluţiei din Ungaria şi a mişcărilor studenţeşti din Timişoara, care au avut loc în toamna anului 1956.

Autor: Marin Pop