Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Iulie 2017

„Vorbeşte ca să te văd”, ar fi spus cuiva Socrate, pentru că cel care tace rămîne oarecum nevăzut. Cuvintele rostite ne ajută să vedem dincolo de limitele senzorialului. Căci din momentul în care ochiul vede ceva, el „continuă să-l vadă cu o necesitate de-a dreptul îngrijorătoare” (S. Kierkegaard). Ochii nu pot vedea ceea ce văd cuvintele. „Cît de greu îmi este să văd ceea ce stă în faţa ochilor mei!” (L. Wittgenstein). Noi decriptăm lumea prin nişte organe numite cuvinte, trăim şi înţelegem doar cît ne permit semnificaţiile acestora. Fiinţăm atît cît putem spune, comunica. Tot de la cuvinte aflăm cîte ceva despre noi. Chiar şi de murit, murim tot în baza a ceea ce spun cuvintele. Vedem lumea prin dioptriile lor semantice; „mai exact spus, noi nu vorbim pornind de la ceea ce vedem, ci vedem tocmai ceea ce se spune despre lucruri” (M. Heidegger). (De fapt, filosoful german deşteaptă limba din propria sa uitare, strunindu-i sensurile într-o nouă aducere aminte. Una în care ne lăsăm văzuţi şi vorbiţi cu ajutorul cuvintelor).
*
Literatura m-a vindecat de multe, dar m-a şi salvat în cîteva situaţii delicate. M-a salvat chiar şi din capcanele chimiei. Era cît pe ce, în liceu, să rămîn corigent la chimie. Neştiind cum să o scot la capăt, l-am abordat pe profesorul de chimie, care îmi era şi diriginte, încercînd să-l conving că mie nu-mi place chimia din cauza… literaturii. Ca argument forte, am adus şi cîteva poeme, pe care eram gata să le declam la nevoie. Profesorul s-a uitat lung la mine, şi-a aruncat privirea peste hîrtiile mototolite, după care a dat din cap a nedumerire. Probabil că a înţeles din poemele mele cam cît înţelegeam eu din chimie…
*
Istoria se întoarce victorioasă împotriva ei înseşi, exact în punctul din care a plecat – corsi e ricorsi. Ca atare, „toate farsele istoriei au loc de două ori, prima oară în versiune sîngeroasă, a doua oară în versiune ridicolă” (P. Sloterdijk). Tot ceea ce s-a făcut bine s-a făcut din neputinţa ideologică de a impune peste tot răul. Căci nici chiar răul nu este perfect. Istoria se face întotdeauna peste capul raţiunii. Interesul cel mai josnic este drapat în ideologia cea mai mincinoasă. Bine că, din cînd în cînd, răul mai face cîte o pauză, răstimp în care istoria dă semne de viaţă. Căci „răul pe care gîndirea nu-l poate stăpîni e scos în afara ei şi lăsat în seama fanteziei”, cu o aserţiune kierkegaardiană.
*
Toate cărţile ar trebui esenţializate, reduse la o frază, la o propoziţie, la un cuvînt. Proza ar trebui redusă la o frază, filosofia, la o propoziţie apoftegmatică, poezia, la un cuvînt. Tăcerea trebuie lăsată la îndemîna inspiraţiei. 
*
Timeo hominem unius libri, după cum se pare că a spus Toma d’ Aquino. Dacă de autorul unei singure cărţi e bine să ne temem, de cititorul unei singure cărţi e bine să ne temem îndoit. Deşi, oricît am stărui, oricît am fi de bibliofagi, cu adevărat nu putem scrie decît o singură carte, una care nu poate fi încheiată. Nimeni nu scrie Cartea, se scriu anumite texte care, ulterior, pot fi organizate sub formă de carte. Vorba lui Nietzsche: „Nu mai vreau să citesc un autor la care se observă că a vrut să scrie o carte. Nu voi mai citi decît pe aceia la care ideile au devenit pe neaşteptate o carte”. Cărţile sînt forma finală a iluziilor presate între file. Post-mortem, toate faptele vorbesc despre noi cu ajutorul cuvintelor altora, doar cărţile vorbesc, expressis verbis, cu propriile noastre cuvinte. De la un scriitor, măcar la atît te-ai putea aştepta: să nu se degradeze hîrtia înaintea conţinutului propriilor cărţi. Orice autor ar trebui să moară înaintea cărţilor sale. 
*
Se pare că omul şi-a consumat toată doza disponibilă de umanism, primită la facere. I-a mai rămas întreagă doar rezerva de inumanitate prin care încă mai respiră. Omului i-ar trebui o altă privire interioară şi exterioară, un alt mod de a-şi defini umanismul. După atîtea eşecuri şi neîmpliniri ar fi mai bine să se retragă în iresponsabilitatea confortabilă a speciei. A sosit momentul ca omul să-şi propună să fie şi altceva, căci ipostaza de om a epuizat-o complet. (De multe ori, cînd întîlnesc un om cu un cîine, îmi vine să stau de vorbă doar cu cîinele).
*
Pînă la urmă, sîntem doar ceea ce nu putem fi din vastitatea posibilului. Sîntem eşecul nominal al fiinţării, nimicul de probă pus la dispoziţia fiecăruia. Încercăm relativul cu o impresie, absolutul cu o mirare. Iluzia că putem însemna ceva pe răbojul lumii, că cerul s-ar interesa de augustele noastre fapte rămîne calea motivaţională cea mai bătătorită. Nici pămîntul, nici cerul nu ştiu că existăm. Naivi, noi ne prefacem că ştim.

Autor: Ioan F.Pop