Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ioan Deleu (1877-1946) – personalitate sălăjeană marcantă a generaţiei Marii Uniri

Ioan Deleu (1877-1946) – personalitate sălăjeană marcantă a generaţiei Marii Uniri

Iulie 2017

În galeria marilor personalităţi sălăjene din generaţia Marii Uniri, la loc de cinste se înscrie şi Ioan Deleu din Pericei, de la a cărui naştere se împlinesc 140 de ani. El a fost fiul lui Daniel Deleu (1844-1896), jude-notar în Pericei, membru în direcţiunea Institutului român de credit „Silvania” din Şimleu Silvaniei şi al Iulianei (1845-1920), născută Cosma, fiica parohului român greco-catolic, stabilit şi el la Pericei.
Ioan Deleu vede lumina zilei pe data de 27 august 1877, la Pericei1. Era cel de al patrulea dintre copii, cu un an şi trei luni mai tânăr decât fratele său Victor, de care va fi foarte apropiat întreaga sa viaţă.
Dintre toţi cei şase copii, Ioan semăna cel mai bine cu bunicul său, revoluţionarul paşoptist Iacob Deleu, „atât ca înfăţişare cât şi ca fire”.
Ioan Deleu a urmat cursurile şcolii elementare româneşti din Pericei, precum ceilalţi fraţi ai săi, după care a fost înscris, împreună cu fratele său Victor, la Liceul minorit romano-catolic din Şimleu Silvaniei. Faptul că au făcut şcoala împreună în aceeaşi clasă îi va apropia foarte mult pe cei doi fraţi, care se completau reciproc: temperamentalul Ioan era cel cu iniţiativa, dar ceda întotdeauna judecăţii cumpănite de care dădea dovadă fratele său, Victor, care decidea calea de urmat.
La Liceul minorit din Şimleu Silvaniei, fraţii Deleu vor urma cursul secundar inferior, adică patru clase, în perioada 1887-1891, după care au fost transferaţi la Liceul superior evanghelic reformat din Zalău, unde au studiat clasele V şi VI de liceu.
În ultimul trimestru al anului şcolar 1893, după afirmaţiile lui Ovidiu Deleu, fiul lui Victor Deleu, tatăl său a avut un conflict cu unul dintre profesori, „pe o chestiune extraşcolară”, care a degenerat „în invective violente”.
În urma acestui incident, în care Victor Deleu a fost „jignit în sentimentul naţional de român” şi care a dus „aproape la o încăerare”, cei doi fraţi au luat decizia, aprobată şi de familie, de a se transfera la un liceu românesc. Astfel, se înscriu în clasa a VII-a la Liceul român unit din Blaj, unde au frecventat anul şcolar 1893-1894.
Neadaptându-se, probabil, la rigorile Blajului, anul şcolar următor au plecat la Braşov şi s-au înscris în clasa a VIII-a la Liceul românesc ortodox, unde au stat doar un trimestru. Ultimele două trimestre ale clasei a VIII-a de liceu le-au terminat la Liceul românesc superior greco-catolic din Beiuş, unde au şi absolvit, pe data de 29 iunie 1895, când şi-au luat examenul de bacalaureat.
Din acest moment „drumurile şcolare” ale celor doi fraţi se despart. Victor Deleu s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Budapesta.
Ioan Deleu se pare că avea înclinaţii umaniste, spre Istorie, Geografie şi Literatură, iar pentru a-şi dezvolta o carieră în acest domeniu, „în climat şi limbă românească”, trebuia să plece în vechiul Regat, în România, pentru a-şi desăvârşi studiile.
După discuţii îndelungate cu familia, având în vedere că tatăl său şi unchiul din partea mamei erau membri de bază în Comitetul de direcţie al băncii „Silvania” din Şimleu, Ioan Deleu se decide să urmeze tradiţia familiei în acest domeniu. Astfel, în toamna anului 1895 pleacă la Graz, în Austria, şi se înscrie la Academia Comercială.
Nu se adaptează nici aici, iar decesul tatălui său, care s-a produs pe data de 16 noiembrie 1896, la numai 52 de ani, a însemnat pentru el un motiv de a rămâne acasă, la Pericei.
La început, „pentru a-şi umple timpul”, a funcţionat pe lângă banca „Silvania” din Şimleu, în calitate de practicant diurnist. Nu a avut, însă, nici o „tragere de inimă” pentru această slujbă şi a renunţat la ea foarte repede.
Fiind un autodidact, citeşte foarte multă literatură, studiază Istoria şi Geografia, îmbogăţindu-şi orizontul cultural. De asemenea, iniţiază şi participă la toate acţiunile tineretului românesc din Şimleu. 
Povestirile fratelui său, Victor, despre acţiunile tineretului românesc din Budapesta şi Viena, precum şi rolul jucat de presa românească în educarea naţiei, îi inoculează „virusul” jurnalistic. Are primele încercări reuşite, iar când fratele său, Victor, se stabileşte la Arad pentru a urma stagiul de avocatură, Ioan Deleu devine corespondentul ziarului „Tribuna” din Arad pentru Şimleu Silvaniei şi Sălaj.  
După înfiinţarea primului ziar românesc din Sălaj, „Gazeta de Duminecă”, care apare la Şimleu Silvaniei începând din 1 ianuarie 1904, înfiinţat de Ion Pop Reteganul şi Ioan P. Lazăr, Ioan Deleu, „cu tot sufletul şi entuziasmul” îşi aduce aportul „gratuit şi benevol” la editarea lui2.
Se pare că aici, în publicistică, îşi va găsi adevărata vocaţie, dar îşi va semna foarte rar articolele, desfăşurând o activitate pe cât se poate anonimă. La fel ca fratele său Victor, Ioan Deleu era de părere că: „Atunci când activezi în viaţa publică, aceasta trebuie să o faci cu un singur ţel, acela al binelui comun al obştei. Activitatea nu trebuie să pornească dintr-o neînfricată ambiţie sau vanitate, care să o nutrească. Ea nu trebuie să aibă ca scop crearea unei platforme pentru ajungerea la o situaţie strălucită sau funcţiune înaltă. De aceea, munca publică trebuie astfel dusă ca ea să pară a tuturor. Să fie, pe cât posibil, anonimă din punctul de vedere al autorului ei”.
În cadrul ziarului se ocupă mai mult de cronicile evenimentelor, cu rapoarte de activitate diferite, cu recenzii. De asemenea, corectează articolele primite la redacţie, căci pe lângă darul scrisului „mânuieşte cea mai pură şi frumoasă limbă românească care se practică în Sălaj”3. 
În urma ghinionului şi eşecului fratelui mai mare, Cassiu, care se ocupa de afacerile familiei, Ioan Deleu se mută la Şimleu, alături de fratele său Victor, care revine în Sălaj după terminarea stagiaturii şi devine „magnetul polarizator şi conducător ascultat şi urmat de întreaga tinerime românească din zona Şimleului”. Ioan Deleu devine mâna dreaptă a fratelui său, iar casa lor din Şimleu, „focar de propagandă românească pentru ţărănimea din jur”4.
La 16 iulie 1905, Victor Deleu devine redactorul responsabil al ziarului „Gazeta de Duminecă”, care se transformă în „organ politic şi cultural naţionalist român”. În aceste condiţii, Ioan Deleu devine „nelipsitul redacţiei”, ocupându-se de punerea în pagină, trierea ştirilor şi informaţiilor, de sfaturile gospodăreşti folositoare, corectură etc.
Din studiul ziarului „Gazeta de Duminecă” ne dăm seama că se implică în toate acţiunile cultural-politice româneşti, la organizarea şi desfăşurarea cărora colaborează. Astfel, la 13 august 1905, îl găsim printre organizatorii şi participanţii la petrecerea tineretului român din Şimleu Silvaniei, care a avut ca scop ajutorarea Casinei Române din localitate5.
Pe data de 21 ianuarie 1906, Ioan Deleu este ales în Comitetul de organizare al despărţământului Şimleu al Astrei, în vederea participării Sălajului la Expoziţia Jubiliară de la Bucureşti. Alături de fratele său Victor, contribuie la organizarea evenimentului atât în scris, cât şi prin ajutorul dat la colectarea şi trierea obiectelor ce urmau a fi trimise la expoziţie. De asemenea, îşi aduce aportul la organizarea excursiei sălăjenilor la expoziţia jubiliară, în luna septembrie 19066.
Face parte, apoi, din Comitetul organizator al petrecerii tineretului român din Şimleu, care a avut ca scop strângerea de fonduri pentru Gimnaziul românesc din Brad7.
În luna aprilie 1908, ia fiinţă la Şimleu Silvaniei, Corul Casinei Române, Ioan Deleu fiind unul dintre membrii lui, în postura de tenor II8.
Este participant activ la pregătirea şi organizarea celei de a doua mari adunări generale a Astrei, care a avut loc în Sălaj, la Şimleu, după cea din 1878. Cea de-a doua serbare naţională a Astrei a avut loc în perioada 6-9 august 1908 şi îl găsim pe Ioan Deleu, printre altele, în postura de director de scenă a reprezentaţiei piesei de teatru „Moise Păcurariul”, scrisă de Dionisie Stoica şi care a rulat în seara de 7 august, în faţa distinşilor invitaţi din cadrul Astrei9.
Pe data de 11 noiembrie 1908, Ioan Deleu este ales membru al Societăţii pentru fond de teatru, filiala Şimleu, devenind directorul de scenă al repetiţiilor şi spectacolelor. De asemenea, îşi aduce aportul prin intermediul articolelor, recenzii, rapoarte etc., pe care le-a publicat în presa vremii.
Pe data de 30 mai 1909 participă la adunarea poporală organizată la Sâg de către Astra sălăjeană, iar la 12 iulie 1909 la adunarea generală a Reuniunii Femeilor Române Sălăjene, care a avut loc la Hotoan10. 
Un eveniment deosebit pentru Ioan Deleu şi cumnatul său, Alexandru Sima, ajuns preot în Pericei, l-a constituit sfinţirea bisericii şi a casei parohiale, care a avut loc pe data de 15 august 1909. Acest eveniment a reprezentat totodată „o manifestaţiune de afirmare românească”, bucurându-se de o prezenţă foarte numeroasă de peste 200 de persoane. Au participat procesiuni de credincioşi din localităţile Siciu, Bădăcin, Recea, Giurtelec şi din Hidig. 
Actul sfinţirii bisericii din Pericei l-a săvârşit vicarul Alimpiu Barboloviciu, asistat de preoţii: Vasile Cristea din Giurtelec; Simion Filip din Badon; Ioan Fărcaşiu din Bădăcin; Graţian Flonta din Căţelul românesc (Meseşeni); Pompei Podina din Căţelul unguresc; Augustin Caba din Recea; Ioan Pop din Coşei; Alimpiu Coste din Cehei şi bineînţeles de preotul local, Alexandru Sima. După serviciul divin s-a sfinţit şi casa parohială, curatorul Mitru Tătar aducând laude preotului Sima pentru vrednicia sa.
Cu această ocazie a avut loc şi o conferinţă a preoţilor din tractul protopopesc al Siciului.
La masa festivă au participat peste 70 de persoane. S-au închinat numeroase urări în cinstea preotului Sima, a soţiei sale, Regina, „fără de care harnicul ei soţ n-ar fi putut să le ducă toate la aşa frumos sfârşit”, precum şi a întregii sale familii. Preotul Alexandru Sima a toastat şi el în sănătatea tuturor oaspeţilor şi le-a mulţumit pentru prezenţa lor la acest important eveniment al carierei sale11.
Pe data de 15 mai 1910, când fratele său părăseşte redacţia ziarului „Gazeta de Duminecă” l-a urmat, rămânând în continuare corespondentul pentru Sălaj al ziarului „Tribuna” din Arad, iar mai târziu, după apariţia ziarului „Românul”, tot la Arad, în anul 1912, devine corespondentul acestuia.
Este alături de fratele său în asprele campanii electorale din iunie 1910 şi februarie 1911. Fratele său, Victor Deleu, ajunsese liderul tineretului naţional-român din zona Şimleului, fiind desemnat candidatul circumscripţiei electorale Şimleu din partea Partidului Naţional Român. De asemenea, Ioan Deleu figurează printre semnatarii convocării marii adunări poporale de protest organizată la Şimleu, pe data de 8 noiembrie 1911, împotriva proiectelor militare ale guvernului şi cerând vot universal12.
Din păcate, o boală necruţătoare i-a marcat iremediabil existenţa. Un proces lent de anchilozare osoasă şi musculară, însoţită de cumplite dureri discopatice şi reumatismale l-a încovoiat pe dârzul Deleu. În anii 1911-1912 a colindat sanatoriile din staţiunile balneare şi termale cele mai renumite ale Austro-Ungariei, însă fără a i se găsi leac. În cele din urmă, şi-a acceptat soarta şi s-a străduit să-şi trăiască viaţa în condiţii normale, deşi umbla doar sprijinit într-un baston masiv, cu cap de vultur ca mâner, sculptat în lemn tare13.
Din aceste considerente de sănătate nu a fost mobilizat pe front în anul 1914, la izbucnirea primei mari conflagraţii mondiale şi a rămas acasă să-şi educe nepoţii, fratele său Victor şi cumnatul Nicolae Munthiu fiind mobilizaţi pe front. A devenit unchiul lor preferat şi nu s-a lăsat afectat de boală, după cum spunea nepotul său Ovidiu Deleu: „Sufletul şi firea lui Ioan Deleu nu s-au înrăit, nici întunecat. A devenit blând, înţelegător, senin, vesel chiar şi de o bunătate neasemuită”14. De asemenea, Ioan Deleu va avea grijă de cancelaria avocaţială a fratelui său Victor, ajutat de un stagiar15.
La fel ca majoritatea oamenilor ţintuiţi la masa lor de scris, trăind intens sufleteşte şi având multe de spus, Ioan Deleu a ţinut un jurnal, în care îşi nota gândurile şi trăirile. Din păcate, în anii crunţi ai dictaturii totalitare comuniste, în anii `50, când o simplă imagine sau înscris al elitei interbelice constituia caz de puşcărie politică, jurnalul a fost ars de către Alexandru Brânduşan, fiul adoptiv al lui Ioan Deleu şi soţia acestuia. Totuşi, soţia lui Brânduşan nu s-a putut abţine să nu rupă câteva file din mijlocul unui caiet al jurnalului, să le păstreze, în secret, ca amintire16. Aceste file se dovedesc a fi notele zilelor când România a intrat în război, alături de Antantă, mai precis perioada 15 august – 7 septembrie 1916. Informaţiile cuprinse în cele câteva file de jurnal au o importanţă istorică deosebită pentru că în ele regăsim zbuciumul şi emoţiile românilor ardeleni, care primesc vestea că armata română a pornit lupta pentru dezrobirea fraţilor ardeleni şi realizarea României Mari.
Cumnatul lui Victor şi Ioan Deleu, Nicolae Munthiu a fost mobilizat şi el pe frontul din Galiţia, ca ofiţer în rezervă. În momentul intrării României în război se afla în permisie, la Pericei. Din cauza emoţiilor, Ioan Deleu nu reuşeşte să discute cu cumnatul său nimic din ceea ce şi-a propus. Nicolae Munthiu se reîntoarce pe frontul din Galiţia chiar în ziua intrării armatei române în război. Familia Deleu află vestea după plecarea lui, iar Ioan Deleu consideră că armata română nu era pregătită încă din punct de vedere tehnic, ceea ce s-a dovedit a fi adevărat în luptele ce vor urma.
Vestea intrării României în război alături de Antantă s-a răspândit repede în orăşelul de la poalele Măgurii Silvaniei. Populaţia românească era foarte îngrijorată, deoarece şi până atunci erau huiduiţi de către maghiari. Le era frică de represalii, violenţe sau deportări în lagăre. Ţăranii români încep să fie batjocoriţi şi să nu mai fie serviţi în magazine. De asemenea, erau intenţionat dezinformaţi în privinţa situaţiei de pe front, fiindu-le prezentate cele mai apocaliptice scenarii. La rândul ei, populaţia maghiară era îngrijorată, „tremurând de mânie”, dar și de frică. 
Ioan Deleu încearcă să-i îmbărbăteze pe țăranii români, spunându-le că singura modalitate de a-i ajuta pe tinerii ostași români care luptau pe front era să se roage îndoit lui Dumnezeu, pentru că ziua cea mare era aproape. Studia zilnic presa maghiară, pentru a observa „slăbiciunea și puterea” armatei și autorităților austro-ungare. Aștepta cu emoție și îngrijorare ultimele vești de pe frontul românesc. Consideră că odată cuceriţi ambii versanți ai Carpaților, armata română va rezista, deoarece munții au reprezentat de-a lungul istoriei o cetate naturală care a apărat neamul românesc. Aștepta ziua biruinței, pe care spune că a visat-o. Și-ar fi dorit să fie și el acolo pe front, în mijlocul ostașilor români, dar boala de care suferea nu-i permitea să se deplaseze decât foarte greoi, în baston. Vedem aici transmis spiritul revoluționar al bunicului său, care în anul 1877, în momentul când armata română a trecut Dunărea, deși se găsea la venerabila vârstă de 77 ani a fost oprit cu greu de familie să nu plece ca voluntar. Spiritul său revoluţionar şi patriotic a fost transmis şi nepoţilor săi. Din filele de jurnal transpare şi neputinţa lui Ioan Deleu: „Of, of! De ce nu pot fi și eu acolo, să lupt și să mă răzbun cu sete”17.
Filele rămase din Jurnalul lui Ioan Deleu18 se termină brusc în ziua de 7 septembrie 1916, în care își nota activitățile sale pedagogice cu nepoții și că se află mereu cu gândul la frații români care luptau și se jertfeau pe front.
Familia Deleu era stigmatizată și catalogată cu termenul de „familie de trădători” de către autoritățile maghiare din Șimleu, în special după ce Victor Deleu a căzut prizonier la ruși și a început marea sa operă, prin înființarea batalioanelor de voluntari ardeleni, care s-au înrolat în armata română.
În aceste condiţii, familia Deleu, în frunte cu Ioan Deleu, rămas acum bărbatul casei, se mută din nou la Pericei, unde îşi vede visul împlinit în toamna anului 1918, urmând apoi eliberarea satului de către trupele române în primăvara anului 1919.
La Marele Praznic naţional de la Alba Iulia nu a putut fi oprit să nu participe, deşi ca invalid era greu de transportat. Participă cu entuziasm la acţiunile pregătitoare, la constituirea consiliilor şi gărzilor naţionale române, după care este ales ca delegat al societăţii pentru fond de teatru român şi participă la evenimentul unic în istoria noastră, la Alba Iulia, despre care scria cu emoţie următoarele: „După nuori veni însă senin: Revoluţia rupse şi ultima stavilă, care ne întârzia realizarea idealului. Formarea gărzilor naţionale ne dădea o bucuroasă ocupaţie şi apoi pregătirea la Alba Iulia! Oh acea călătorie minunată în vagoane fără ferestri, fără loc de şezut şi totuşi atât de fericită – purtând tricolorul la piept şi la pălărie!!! …
Cine ar putea să o descrie acea întâlnire fericită – cu acel entusiasm sfânt şi dor împlinit – între fraţi, prieteni şi tovarăşi de luptă, ce se despărţiră cu acelaşi gând şi se întâlniră la aceeaş ţintă?! Uitarăm de foame şi de sete, somn şi oboseală … O îmbrăţişare ş-un înot de fericire fu acea adunare!!”19
Ioan şi Victor Deleu se reîntâlnesc la Alba Iulia, în acel moment istoric măreţ. Victor pleacă la Sibiu, unde se găsea soţia şi fiul său şi unde fusese ales ca secretar general al Consiliului Dirigent, condus de Iuliu Maniu, iar Ioan Deleu revine acasă, la Pericei, unde mai are de îndurat câteva luni de ocupaţie străină, până în Săptămâna Mare a Paştilor, când armata română eliberează Periceiul şi Şimleul.
În aclamaţiile şimleuanilor, Ioan Deleu este ales şi confirmat apoi de către Consiliul Dirigent în funcţia de primar al oraşului Şimleu Silvaniei.
Familia Deleu se răspândeşte din nou, iar Ioan Deleu rămas singur la Şimleu este îngrijit de Ludovica Brânduşan, rămasă văduvă cu un copil, cu care se va şi căsători mai târziu, iar pe fiul acesteia îl va creşte ca pe propriul copil.
După Marea Unire, Ioan Deleu cade victimă a pasiunilor politice create între partidele româneşti şi este schimbat din funcţia de primar al oraşului Şimleu cu unul liberal, la data de 2 decembrie 192220. 
Dârz din fire, la fel ca bunicul său Iacob Deleu, atacă hotărârea în contencios administrativ şi se luptă ani în şir pentru dreptul care i-a fost luat ilegal. În cele din urmă, secţiunea III a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie îi va da câştig de cauză, la 14 martie 1924, anulând decretul de destituire şi dispune repunerea lui în funcţia de primar. Practic, reintegrarea s-a făcut în mod formal, prin Înaltul Decret Regal nr. 2366 din 10 iunie 1924, Şimleul găsindu-se în situaţia paradoxală de a avea doi primari: liberalul Aurel Tarţia, care refuza să părăsească postul şi Ioan Deleu, repus în funcţie. Ioan Deleu nu va fi acceptat nici la Primărie. Totuşi, a beneficiat retroactiv de toate drepturile băneşti aferente funcţiei de primar. În cele din urmă, guvernul a dizolvat Consiliul Local şi a organizat noi alegeri comunale. Acestea se pregătesc din toamna anului 1925 şi au loc doar în februarie 1926, spre sfârşit de guvernare liberală. În urma desfăşurării alegerilor îl găsim pe Ioan Deleu printre consilierii locali ai oraşului Şimleu21.
Pe data de 10 noiembrie 1928, Iuliu Maniu era chemat de către Regenţă să formeze noul guvern şi astfel Partidul Naţional Ţărănesc, al cărui preşedinte era marele om politic sălăjean, ajunge la guvernare. În acest context politic, Ioan Deleu este chemat să-şi aducă, din nou, aportul în administraţia locală şi este numit înalt funcţionar în cadrul Prefecturii Sălaj, mai precis secretar-general. 
În aceste condiţii se stabileşte în Zalău, unde devine o gazdă primitoare pentru rudeniile sale stabilite la Cluj, după cum îşi aduce aminte nepotul său, Ovidiu Deleu.
La fel ca la Şimleu, din păcate, are de suferit la fiecare schimbare de guvern, când partidul ajuns la guvernare îşi schimba şi „garda”, dar îşi apără drepturile cu îndârjire.
Se pensionează de la Prefectură la începutul anului 1935 şi se stabileşte la Cluj, împreună cu Ludovica Brânduşan şi fiul acesteia. Aici era, de fapt, stabilită mare parte din familia Deleu, în frunte cu fratele său Victor, care fusese şi el schimbat în noiembrie 1933 din funcţia de primar al oraşului Cluj, tot pe criterii politice22.
Când află trista veste că fratele său Victor nu mai avea mult de trăit, se instalează la el şi îl veghează la căpătâi până când acesta închide ochii pentru totdeauna, în noaptea de 31 decembrie 193923.
În urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Ioan Deleu este rugat de Iuliu Maniu să se mute la Bădăcin şi să-i îngrijească gospodăria. Ioan Deleu acceptă, „în ferma convingere că face un serviciu cauzei naţionale româneşti”, după cum spune nepotul său, Ovidiu Deleu24. Aceasta în condiţiile în care Iuliu Maniu era considerată persona nongrata de către autorităţile horthyste. El devenise un simbol al Ardealului în acele vremuri de restrişte şi, totodată, liderul de necontestat al opoziţiei democratice din România. De asemenea, de la Bădăcin a fost nevoită să se refugieze în urma Dictatului şi sora sa mai mică, Cornelia, călugărită sub numele de sora Cecilia.
Ioan Deleu va îngriji şi administra cu conştiinciozitate gospodăria lui Iuliu Maniu, până în primăvara anului 1945, când în Ardeal se reinstaurează administraţia românească.
După revenirea familiei Maniu la Bădăcin, Ioan Deleu s-a mutat în satul natal, Pericei. Aici se stinge din viaţă peste numai un an, în 1946, fiind înmormântat în cimitirul din Pericei, alături de părinţii săi.
Astfel se stingea din viaţă încă o mare personalitate sălăjeană din generaţia de aur a Marii Uniri. El poate fi considerat un adevărat model nu numai pentru activitatea deosebită pe plan naţional şi cultural, ci şi pentru faptul că nu s-a dat bătut în faţa bolii care i-a marcat tinereţea şi l-a dus la un anumit grad de invaliditate. Fiind un dârz Deleu, şi-a acceptat soarta, trăindu-şi viaţa cu demnitate, în slujba naţiei sale.

Note:
1. Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Sălaj (SJAN Sălaj), fond Registrele parohiale de stare civilă, Registru nr. 892, f. 35.
2. SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dosar 59/1976, f. 9.
3. Ibidem, f. 10.
4. Ibidem, f. 11.
5. Gazeta de Duminecă, nr. 29, 30 iulie 1905.
6. Vezi, pe larg, Marin Pop, Victor Deleu şi participarea sălăjenilor la Expoziţia Generală a României (1906), în Caiete Silvane, nr. 136, mai 2016, pp. 28-35.
7. SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dosar 59/1976, f. 14.
8. Ibidem, f. 15.
9. Gazeta de Duminecă, nr. 33, 10 august 1908. 
10. SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dosar 59/1976, f. 15. 
11. Gazeta de Duminecă, nr. 32, 9 august 1909.
12. SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dosar 59/1976, f. 16.
13. Ibidem, f. 20.
14. Ibidem, f. 21.
15. Ibidem, f. 21.
16. Ibidem, ff. 23-24.
17. Ibidem, f. 30.
18. SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dosar 49/1916, ff. 1-15; dosar 59/1976, ff. 25-30.
19. Gazeta de Duminecă, nr. 31, 5 august 1923.
20. SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dosar 59/1976, f. 45.
21. Gazeta de Duminecă, nr. 9-10, 7 martie 1926.
22. Vezi, pe larg, Marin Pop, Victor Deleu – primar al orașului Cluj (1932-1933), în Historia Urbana, Academia Română, Comisia de Istorie a Oraşelor din România, XXIV, Editura Academiei Române, 2016, pp. 53-71.
23. SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu, dosar 59/1976, f. 58.
24. Ibidem, f. 59.

Sursa ilustraţii: SJAN Sălaj, fond Colecţia familială Deleu.

Autor: Marin Pop