Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un om al lui Dumnezeu

Un om al lui Dumnezeu

Iulie 2017

Călin Emilian Cira, doctor în istorie la Facultatea de Istorie şi Filozofie din Cluj-Napoca, este cunoscut publicului prin iniţierea seriei „Convorbiri despre N. Steinhardt”. Portretul arhiepiscopului Iustinian Chira, a apărut, mai întâi într-un volum la Editura Eikon, în 2012. Ajuns la ediţia a II-a, volumul „Am ascultat de porunca Bisericii” devine document după trecerea la cele veşnice, în 2016, a înaltei feţe bisericeşti. Spre deosebire de ediţia I, ediţia de faţă, apărută la Editura Mega, beneficiază şi de o prefaţă a managerului Bibliotecii Judeţene, Ioan Pintea, care îl vede pe părintele Iustinian Chira „un ierarh unic, rarisim, de un altruism exemplar. Un om al lui Dumnezeu, în primul rând, pe cât de bine aşezat în demnitatea bisericească pe atât de impunător în smerenia absolut cuceritoare cu care ne-a copleşit”. Preotul Ioan Pintea face o mărturisire despre un lucru pe care puţini îl ştiu, „graţie părintelui, am aflat drumul către Rohia, către vasta şi impresionanta bibliotecă a mănăstirii, către N. Steinhardt, către teologie, în cele din urmă. Îi datorez foarte-foarte mult”.
Despre volum spune că este o carte foarte bună, cum de altfel mărturisea şi Iustinian Chira după prima ediţie: „Cartea aceasta mă reprezintă pentru că redă întru totul gândurile mele”.  
Cartea, prefaţată de dr. Teodor Ardelean, surprinde viaţa şi trăirile întru sfinţenie a părintelui Chira, născut la 28 mai 1921, în satul Plopiş. Din anul 1941, de la vârsta de 20 ani, îşi îndreaptă paşii spre mănăstirea „Sfânta Ana”, în anul 1942 fiind tuns în monahism şi hirotonit diacon, iar un an mai târziu preot de către episcopul Nicolae Colan. Din anul 1944 devine stareţ al mănăstirii Rohia, la vârsta de 23 ani, studiile completându-şi-le ulterior cu Seminarul Teologic din Cluj şi Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu. În anul 1967, la propunerea preasfinţitului Teofil Herineanu, Sfântul Sinod îi oferă rangul de arhimandrit, iar în anul 1973 este ales episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului. În septembrie 1980 devine episcop al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, iar în 2009 este ridicat la rangul de arhiepiscop onorific al aceleiaşi arhiepiscopii. Publică 23 de cărţi care aduc credincioşilor cuvinte de învăţătură, dar şi portrete ale unor mari înaintaşi, cum ar fi Andrei Şaguna. Cartea este o viaţă de om, de călugăr, de slujitor al bisericii, de păstor, de episcop, surprinsă într-un dialog conturat de Călin Emilian Cira.
Pornind la drumul amintirilor, episcopul declară: „Eu m-am născut de la Dumnezeu pentru slujba pe care o am”, adică aceea de a aduce balsam în sufletul credincioşilor. Născut în Duminica Mare „când intrau preoţii în slujbă, adică la ora 10”, când se auzea în tot văzduhul răsunetul clopotelor, viitorul episcop simte chemarea pentru mănăstire la 16 ani, însă părinţii nu i-au dat voie să urmeze acest drum, la scurt timp stingându-se din viaţă tatăl. Impresionant este momentul de pe patul morţii, în care părintele îi spune: „Ai grijă de măta”. „N-am cunoscut mănăstirea până atunci deloc. N-am cunoscut călugări. N-am fost influenţat”. Cu toate acestea, chemarea este din ce în ce mai puternică, astfel încât părăseşte casa părintească, „lăsând-o pe mama mea bolnavă, de supărare, pe pat”. Ajunge la mănăstire, unde cuvântul stareţului „te primesc acum”, devine veşnicie, aici ducându-şi şi astăzi viaţa într-o prelungă rugăciune. O carte ca o mărturisire prin care descoperim portretul unui slujitor al bisericii: „Eu trăiesc foarte liniştit că mi-am făcut datoria. Am pus piciorul în prag exact atunci când trebuia. Şi atunci sunt liniştit. Mor liniştit. Mor fericit. Mi-am făcut datoria faţă de Biserica noastră, faţă de poporul nostru, faţă de Transilvania şi faţă de Dumnezeu. Fără să mă laud. Două puteri sunt cele pe care mă reazem eu: Dumnezeu şi poporul”. 
Dialogul cu una dintre personalităţile Bisericii Ortodoxe este unul aşezat, dar plin de întrebări iscoditoare în sensul construirii unei poveşti despre însemnătatea Bisericii Ortodoxe.
Sunt mărturisiri pe care doar în acest dialog purtat cu bistriţeanul nostru, arhiepiscopul le-a făcut: „Aşa mi-a fost de drag hotarul, ţarina înflorită. Şi acum, la vârsta de 90 de ani, nu pot uita aceste frumuseţi. Şi acum iubesc ţarina, iubesc natura. Eu îl aud şi-l văd pe Dumnezeu când mă uit la lucrarea lui Dumnezeu, când mă uit la creaţia lui. Am un dialog permanent cu natura. «Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria», zice psalmistul. Şi aşa este... Eu am trăit plenar viaţa. De prunc şi până acum cu aceeaşi intensitate am trăit. E foarte greu să trăieşti aşa ca să gândeşti în adâncime problemele. Să te gândeşti permanent la veşnicie, la eternitate. Şi mă întrebau mulţi cum este viaţa ta, pe ce te bazezi şi am spus eu totdeauna, chiar şi acuma, privesc în lumina veşniciei, a eternităţii. ... Întotdeauna i-am mulţumit lui Dumnezeu că mi-a dat darul pe care-l am, n-am fost vrednic, n-am meritat atâtea câte mi-a dat Dumnezeu, dar Dumnezeu le dăruieşte tot ca să se împlinească Scriptura. Că Dumnezeu pe cei simpli îi ajută ca să fie model pentru cei bogaţi şi pentru cei învăţaţi” (pp. 26-27). 
De altfel, toată cartea este un omagiu adus lui Dumnezeu, aşa cum este şi firesc. Despre el însuşi, arhiepiscopul Chira spune: „Firea mea este aparent sfioasă, aparent smerită. Dar nu e niciuna, nici alta. Eu nu sunt nici sfios, nici smerit, ci sunt un om firesc, aşa cum trebuie să fie orice om... Mi-a dat Dumnezeu ani mulţi, dar şi înţelepciune, îndrăznesc să spun cu smerenie. Nu-i de la mine. Tot ce vezi dumneata pozitiv la Iustinian este darul lui Dumnezeu... Şi tot ceea ce vezi negativ şi rău, acelea sunt faptele mele” (pp. 87-102). 
Despre viaţa veşnică, părintele declară: „Noi întinerim! Noi mergem spre eternitate. Noi mergem spre viaţă, nu spre moarte. Moartea e un popas... În moarte se odihnesc oasele” (p. 103).
Părintele Iustinian Chira a fost un apărător şi un iubitor de ţară, despre aceasta vorbind întotdeauna frumos: „Poporul român este un popor al lui Dumnezeu. El e ca pământul. Pământul este cel din care suntem făcuţi şi în care ne vom întoarce. Din acelaşi pământ Dumnezeu ne-a înzestrat cu toate darurile, toate bunătăţile din pământ vin şi în pământ se întorc... Poporul acesta este trupul Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos şi Biserica Ortodoxă Română e biserica poporului român (p. 112).
Cartea poate fi privită nu doar pe segmentul religios, ci şi pe cel cultural, arhiepiscopul Chira întâlnindu-se, de-a lungul vremii, cu personalităţi marcante, amintind aici doar pe Geo Bogza, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dumitru Stăniloaie, Ioan Alexandru, Bartolomeu Anania şi mulţi, mulţi alţii. Interesante sunt cuvintele despre poetul Ioan Alexandru, cu care episcopul era bun prieten, spunându-i întotdeauna: „Ioane, ai grijă. Păstrează-ţi trupul tău curat”. A rămas mâhnit „că nu a fost adus să fie înmormântat la Rohia”. Pentru că el în toate scrisorile insista mereu: „Mi-am făcut casă la Rohia”. Însă, dorindu-se să se facă funeralii naţionale la Bucureşti, s-a făcut o altă strategie, însă trupul nu a fost primit nici la Parlament, nici la Patriarhie. Vrednicul de amintire, mitropolit Anania, a hotărât atunci să fie înmormântat la Rohia. Arhiepiscopul Chira completează: „Aşa a vrut Dumnezeu. Pentru că la Rohia a venit Steinhardt, care nu era apropiat de Ioan Alexandru”.
Şi pentru că tot sunt atâtea viziuni despre sfârşitul lumii, iată ce spune arhiepiscopul despre zilele de pe urmă: „Noi trăim în timpurile noastre începutul sfârşitului. Cât va dura acesta, un an, un secol. Nu ştim. E începutul sfârşitului pentru că atmosfera creată e apocaliptică. Starea fizică şi sufletească a tuturor e una apocaliptică... Suntem aşa aiuriţi. Gândirea întregii societăţi de pe glob parcă e sărită de la locul ei... În urmă cu 100 de ani, dacă voiam să vorbesc cu cineva, trebuia să mă duc pe jos până la el, trebuia să-l caut ori să-i scriu. Astăzi... iau un mic aparat şi vorbesc cu Anglia sau cu America, sau cu... bucătăria. Tehnica a avansat în mod cu totul uriaş pe toate planurile. E o încheiere a unui ciclu al omenirii. Vor veni cu siguranţă şi alte cicluri care vor tulbura sau linişti omenirea” (pp. 115-116). Dorinţa arhiepiscopului Iustinian Chira de a-şi duce somnul veşniciei într-un anumit loc s-a împlinit, iar azi sute de pelerini trec pe la mormântul lui: „oricât m-am gândit n-am găsit un alt loc mai potrivit pentru mormântul meu decât la poarta mănăstirii, la stâlpul porţii de la Mănăstirea Rohia. Acolo vreau să fiu aşezat pentru ca fraţii şi călugării, când vor merge noaptea la slujbă, să vadă că la poartă e mormântul stareţului lor de ani de zile. Poporul când va veni şi când va pleca, să vadă că lângă stâlpul porţii e un mormânt. Cu anii vor uita oamenii, crucile se vor prăpădi, dar va rămâne un mormânt acolo mărturie sfântă. Acolo consider eu că e locul potrivit, pe care-l merit, aşa cum merită câinele unui stăpân, cum a meritat câinele soldatului care a murit pe front, aşa vreau să fiu aşezat la stâlpul porţii mănăstirii, pentru că sunt sluga care l-a slujit pe Dumnezeu ca un câine, zeci de ani... Nu mi-a fost frică niciodată. Câinele îşi apără stăpânul şi turma... Aşa că îngăduie frate Călin ca să spun că aşa m-am gândit şi aşa am fost şi eu, ca un câine la poarta mănăstirii Bisericii lui Iisus Hristos, a Bisericii Ortodoxe” (pp. 143-144). 
Cu această mărturisire-testament se încheie cartea cu dialogurile purtate în perioada 1 martie – 27 martie 2012, apărute în prima ediţie şi completate de cele de la întâlnirile din 28 februarie – 14 martie 2013, 4 noiembrie 2014, în a doua ediţie. 
O carte îndrumar pentru cei ce trăiesc în ortodoxie.

Autor: Menuţ Maximinian