Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmografiile Simonei: The Correspondence (2016)

Filmografiile Simonei: The Correspondence (2016)

Iulie 2017

Uneori, dar foarte rar, mă uit la filme luând notiţe. Exact așa cum unii oameni citesc luând notiţe sau însemnând pe marginile paginilor ulterioare punţi de legătură, subliniind pasaje în chei de interpretare, inserându-se copilărește: eu! eu! în opera altcuiva.
Partea cu notiţele la film e un truc pe care-l folosesc în cazul filmelor labirint, al celor care te ademenesc să le revezi. La Tornatore, și mai ales în ultimele sale creaţii, funcţionează mereu. La The Correspondence am mâzgălit vreo patru pagini. Desigur, asta nu-l face să fie un film care să ţină la distanţă lumea. Pentru că subiectul e unul frumos, încercat și de alţii, dar poate într-o notă mai puţin detectivistică. Nu știu de ce, dar mi-a dat impresia că recitesc Tabloul flamand al lui Arturo Pérez-Reverte, doar că în loc de o crimă ca o partidă de șah, aici este vorba despre o iubire-șah-mat. Cerebrală, desigur atâta vreme cât implică un profesor de astronomie (Ed Phoerum interpretat de Jeremy Irons) și o studentă doctorandă în astrofizică (Olga Kurylenko). Profesorul și studenta au o relaţie de peste șase ani, cu toate că profesorul are o familie. Studenta, cascador în timpul liber, va urma un parcurs al dezvrăjirii din obiect al fascinaţiei în varianta sa umană. De fapt, filmul parcurge un drum invers: dacă în general iubirea mitizează protagoniștii, făcându-i să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi, aici îi umanizează.
Filmul începe cu un sărut care ar trebui să fie scena finală și se sfârșește cu o femeie care se îndepărtează de un bărbat care tocmai i-a cerut o întâlnire. Cu toate acestea, cronologia nu este inversată. Sărutului îi urmează un dialog despre secretele nemărturisite, iar Amy Ryan (studenta) îi atrage atenţia iubitului, de care o despart o sumă de ani, că suntem fiecare o galaxie de stele. El îi lasă la despărţirea temporară o bijuterie stea, discuţiile lor învârtindu-se în jurul ideii de sincronicitate colectivă (sau mai ușor impresia aceea de telepatie, de suprapunere simultană a unor fapte aparent disparate, de tip coincidenţă), despre teoria corzilor, a infinitului, ale dimensiunilor multiple. El studiază Nebuloasa Crabului pentru că forma acesteia ascunde secretul lui. Ea este cascador pentru că astfel, virtual, se poate sinucide la nesfârșit, pedepsindu-se pentru vina-secret pe care nu și-o poate ierta. Toate acestea ţes o iubire codificată care se manifestă fluid prin limbaj, prin mijloacele moderne de comunicare, la care Tornatore mărturisește într-un interviu din Variety, că s-a gândit vreme de mulţi ani.
„Dacă trăiești cu capul în stele, una dintre ele ţi se va așeza pe cap”, spune profesorul. Cu toate că primește în continuare mesaje de la el, Amy descoperă în timpul unei conferinţe că Ed a murit cu câteva zile în urmă și că toate mesajele, plicurile, cd-urile pe care le primește au fost programate să sosească secvenţial de cel care având o tumoare cerebrală, sub formă de stea (un astrocitom), și-a pregătit de mult ieșirea din scenă. Fiecare personaj secundar (fie că este femeia care are grijă de proprietatea sa din Borgoventoso, avocatul din Edinburgh, doctorul personal, Ottavio barcagiul, un angajat de la o firmă de curierat) acţionează ca un pion la ordinele profesorului. Dincolo de moarte, el îi vorbește prin scrisorile și înregistrările pe care le lasă, dar nu mai poate primi un răspuns. Finalul este orchestrat estetic, până când Amy descoperă cardurile de memorie ale variantelor de înregistrări. În ele regăsește, în spatele magicianului, omul în suferinţă.
Sunt câteva scene aparent neînsemnate (o frunză care stăruie la geam, un câine care nu se desprinde de ea în parc, o pasăre care zboară paralel cu fereastra trenului), dar care sunt responsabile pentru partea de poezie a filmului și care ar trebui să explice metaforic dimensiunile multiple. Procesul de desprindere de lumea aceasta, de cei pe care-i iubim, seamănă întotdeauna cu această frunză care, la geam, se zbate pentru câteva secunde în aer înainte de a fi dusă de vânt mai departe. Două sunt întrebările acestei zbateri: „Cine știe dacă am reușit să te fac fericită?” și „Mă întreb dacă merit toate astea?” (ea). Desprinderea echivalează însă și cu o vindecare, iar cunoștinţele despre univers decurg și din studiul stelelor moarte, lucru pe care Amy îl va surprinde în teza sa de doctorat și descâlcirea secretului care o bântuie.
E adevărat, filmul se mișcă lent, dialogurile sunt forme poetice ușor neverosimile, momentele de tensiune se disipează către final, însă ideea iubirii ca formă de comunicare, a drumului interior pe care uneori trebuie să-l parcurgem în sens invers sunt motive pentru care filmul are forţă conceptuală. Ennio Morricone (cel care asigură fundalul sonor), la cei 87 de ani ai săi, se află la a 11-a colaborare cu Tornatore, exact numărul de universuri alternative despre care vorbesc cei doi protagoniști.

Autor: Simona Ardelean