Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Reeditări filmice (III)

Reeditări filmice (III)

Iulie 2017

Năpasta (2)

A doua ecranizare a Năpastei lui I.L. Caragiale – după cea din 1928, care nu s-a păstrat – este realizată în 19821 de către Alexa Visarion, tot sub titlul Năpasta. Important regizor de teatru al perioadei postbelice (este născut în 1947), Alexa Visarion abordează cinematografic drama lui I.L. Caragiale după ce a pus-o în scenă de trei ori: în timpul studiilor la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti (absolvit în 1971), la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ şi la Teatrul Giuleşti. Este, se poate spune, o obsesie artistică. Filmul lui Alexa Visarion este extrem de ambiţios, hieratic în formă, cu tentative de psihologie abisală în conţinut.
Să începem cu reuşitele, în primul rând, jocul actorilor principali, deşi întreaga distribuţie este bine construită. În Anca, Dorina Lazăr impresionează prin frumuseţea tragică pe care o expune fără emfază, graţie unei interpretări reţinute, iar regizorul se abţine, inspirat, de la posibile accente calofile. Corneliu Dumitraş, în Dragomir, este mistuit de o combustie interioară de o rară intensitate în filmul românesc, nefiind doar ucigaşul odios, ci şi un om mistuit de dragoste, dar şi de regrete. Florin Zamfirescu este antologic în Ion, „într-o compoziţie studiată până la cele mai tainice resorturi intime ale «nebunului», seninătatea absolută a personajului, dar şi focul interior, mistuirile sale dobândind pe ecran o forţă de convingere maximă”2. Dorel Vişan (Gheorghe) îşi susţine degajat partitura, cu firescul caracteristic; Leopoldina Bălănuţă (Maica Domnului) este hieratică în sensul propriu al termenului; Vladimir Găitan (Dumitru) este corect şi atât, partitura nedându-i posibilitatea să se desfăşoare; Valeria Sitaru (Muta) este dramatică fără a fi patetică. Deosebită imaginea realizată de Vivi Drăgan Vasile, în alb-negru, elaborată în aparenta ei simplitate, adevărat personaj principal al filmului.
Alexa Visarion „iese” din spaţiul piesei lui Caragiale şi alternează drama domestică din casa Anca-Dragomir cu secvenţe din cârciumă. Ideea de a contrapune cele două microuniversuri – universul familial şi spaţiul public – nu este rea, dar contrastul este îngroşat, este dus la extrem, personajelor şi situaţiilor din cârciumă li se aplică tuşe tari, uneori caricaturale, de parcă regizorul ar lucra cu măşti teatrale, nu cu actori cu chipul la vedere. Parte din secvenţele de la cârciumă virează în grotesc şi isteric, într-un delir prea explicit pentru a mai fi şi plauzibil artistic. Prea legat, probabil, de repetatele montări ale piesei, Alexa Visarion nu izbuteşte să depăşească, pe de o parte, limitele teatralităţii şi, pe de altă parte, o păguboasă tendinţă de „aprofundare” teoretică a dramei ecranizate3.
Dar, cum spuneam, filmul nu este lipsit de calităţi, surprinse cel mai bine de Călin Căliman, potrivit căruia Alexa Visarion „a aprofundat lectura textului până la descoperirea şi fixarea în conştiinţe a tulburătoarelor semnificaţii tragice pe care drama lui Ion Luca Caragiale le susţine, le presupune sau le ascunde. Năpasta este un film despre cauzele ratate în numele unui ideal, despre vinovăţia ispăşită prin nedreptate, despre şansele pierdute sau câştigate ale eliberării, ale purificării unor suflete traumatizate de un climat ambiguu. Preocupat […] de analiza conflictului dintre tragic şi derizoriu […] regizorul pune accentul principal pe răspunderea oamenilor faţă de oameni: «justiţiarii» din film – cu excepţia Ancăi, desigur, al cărei ţel de-o viaţă a fost pedepsirea vinovatului –, oamenii din sat sunt o lume agresivă, superficială, coruptă, de mici oficialităţi [...]. Aşa se face că Anca, la capătul calvarului ei, cu răzbunarea împlinită, nu are sentimentul eliberator. Ea rămâne singură, într-o lume de nevolnici, de răi şi de fameni. Pentru ea, năpasta abia începe”4.
Deşi pertinentă, analiza lui Călin Căliman este aplicabilă mai degrabă intenţiilor regizorale, permanent „la vedere”, ale lui Alexa Visarion, decât filmului în forma în care a ieşit pe ecran. Sau filmul rămâne mereu în urma ideilor, concepţiei regizorale, sau regizorul este tot timpul cu un pas în faţa propriului demers artistic. Voinţa de stil a autorului eşuează într-un expresionism calofil, ceea ce duce la ratarea capodoperei, ale cărei premise sunt vizibile.
 
1 Premiera are loc la 6 decembrie 1982 la cinematograful Patria din Bucureşti.
2 Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Ed. Contemporanul, Bucureşti, 2011, p. 405.
3 „[…] cel puţin în versiunea cinematografică, regizorul mută traiectoriile trasate de dramaturg într-o zonă a neputinţei, lipsită de sâmburele de nebunie ce ar fi putut face din această melodramă o capodoperă. Caligrafia de inspiraţie expresionistă, ca şi masivul împrumut teatral incompatibil specificului filmic amplifică impresia de artificial” (Tudor Caranfil, Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc, Ed. Polirom, Iaşi, 2013, p. 10).
4 Călin Căliman, op. cit., p. 405. 

Autor: Ioan-Pavel Azap