Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Italia mussoliniană reflectată în presa interbelică din Transilvania

Italia mussoliniană reflectată în presa interbelică din Transilvania

Iulie 2017

Prima dictatură fascistă din Europa, sub conducerea lui Benito Mussolini, a suscitat interesul presei românești din Transilvania în perioada interbelică. Fascismul, apărut în Italia ca o reacţie la mișcarea de extremă stânga, dar şi la ideile liberale, a fost o formă totalitară de guvernare, caracterizată prin naționalism, intoleranță față de alte partide sau mișcări politice, cult al personalității conducătorului, corporatism, teroare și spirit agresiv, care a proclamat supremaţia statului în faţa oricăror altor interese, eliminând marea majoritate a drepturilor şi libertăţilor cetăţeanului. 
În lucrarea de față ne-am oprit atenția asupra manierei în care publicistica românească transilvăneană interbelică a receptat și evaluat Italia mussoliniană. Nu ne-am propus o istorie a fascismului italian, ci am optat pentru o abordare mai nuanțată, încercând să surprindem felul în care opinia publică din Transilvania a reflectat regimul politic instaurat la Roma la sfârșitul lui octombrie 1922. Pentru că evenimentele se desfășurau într-o epocă în care curentul naționalist era foarte puternic, iar teama de comunism era mereu prezentă, am constatat că multe publicații prezentau cu simpatie acțiunile politice ale lui Mussolini din anii ’20. Situația s-a schimbat în următoarea decadă, când Mussolini a susţinut deschis pretențiile Ungariei de modificare a tratatelor de pace de la sfârșitul Marelui Război.
Am considerat că presa, analizată critic, este o sursă de informații ce nu poate fi neglijată în studierea istoriei. Presa din Transilvania interbelică s-a impus cu forţă, fiind principalul mijloc de informare, dar şi de educare politică, economică sau culturală a cititorilor. După realizarea idealului de unitate naţională, prin Marea Unire din 1918, presa din Transilvania, care avea o vechime și o tradiție considerabilă, a cunoscut o puternică dezvoltare și a făcut față unei concurențe serioase din partea ziarelor centrale de mare tiraj. În ceea ce privește presa care a alocat numeroase articole referitoare la Italia mussoliniană ne-am oprit asupra următoarelor reviste: „Cele Trei Crișuri” (Oradea), „Cosânzeana” (Cluj), „Gând Românesc” (Cluj), „Gazeta Ilustrată” (Cluj), „Revista Economică” (Sibiu), „Revista Teologică” (Sibiu), „Școala Noastră” (Zalău), „Societatea de Mâine” (Cluj, până în anul 1934), „Ţara Noastră” (Cluj, până în anul 1931), „Viața Ilustrată” (Sibiu, între 1934-1936), „Vrerea” (Timișoara); și asupra ziarelor: „Chemarea Tinerimei Române” (Cluj), „Renașterea” (Cluj), „Românul” (Arad) și „Unirea Poporului” (Blaj). Publicațiile transilvănene şi-au informat cititorii asupra unor subiecte, precum politica internă a Italiei, aspirațiile italienilor la statutul de mare putere, relațiile diplomatice româno-italiene, promovarea revizionismului, simpatia lui Mussolini pentru Ungaria „mutilată”, apropierea de Germania nazistă și angajarea Italiei fasciste în războiul împotriva Etiopiei.

Politica internă
Pe fondul agitaţiei sociale şi profitând de slăbiciunile clasei politice italiene, puterea a fost acaparată de politicienii fascişti conduşi de Mussolini. În urma Marşului asupra Romei al cămăşilor negre fasciste din 22-29 octombrie 1922, Regele Victor Emanuel al III-lea i-a încredinţat liderului Partidului Fascist guvernarea Italiei.
O amplă prezentare a mişcării fasciste italiene a fost publicată de Sebastian Bornemisa, proprietarul revistei literare „Cosânzeana”. După Bornemisa, publicist și doctor în filozofie, instaurarea fascismului la putere, în octombrie 1922: „încoronează rezultatele unei mişcări naţionale bine organizate şi care trebuie să fie înregistrat cu satisfacţie de toţi, care înţeleg că societatea naţională, chiar după un război ca cel care a trecut, este o necesitate în faţa diverselor mişcări cu caracter suspect şi neexperimentat”. Autorul a apreciat organizarea drept cheia succesului uneia din cele mai puternice mişcări politice de după Marele Război: „În noua mişcare socială, numită mişcare fascistă, se întâlniră fel de fel elemente: tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, vechi combatanţi de toate condiţiile, proveniţi de la anarhişti, de la naţionalişti, de la liberali, uniţi cu toţii într-o admirabilă solidaritate de sentimente, care culminau în ideea apărării păcii şi a societăţii naţionale. În toate localităţile, unde sunt cel puţin 20 de fascişti, ei constituie o secţie cu drapel propriu, în frunte cu un director şi un secretar politic. În fiecare secţie este o grupă de specialişti, adică de oameni, care la un moment necesar pot face servicii de interes public, cum ar fi administraţia, căile ferate, poșta, electricitatea, farmacia etc. Fiecare secţie are totodată obligaţia de a constitui o grupă de combatanţi, capabili de a împiedica violenţele adversarilor şi de a se pune în serviciul naţiunei. Cu o astfel de organizaţie formidabilă, fasciştii au împiedicat nenumărate greve, care primejduiau existenţa statului şi au impus voinţa naţională în anumite momente”1.
Criza Matteotti, punct de cotitură în istoria fascismului italian, a stârnit aprinse polemici în presa românească. Asasinarea de către partizanii fasciști a deputatului Giacomo Matteotti, unul dintre cei mai vizibili critici ai politicii lui Mussolini, respectiv a tacticilor opresive ale fasciștilor, a determinat retragerea unei părți însemnate a opoziţiei din Parlament. Aşa-numita „secesiune Aventină” i-a permis lui Mussolini instaurarea unui regim autoritar în Italia, care, din 1925, și-a consolidat treptat dictatura. Alexandru Hodoș, redactorul responsabil al revistei „Ţara Noastră”, a criticat atitudinea gazetelor de pe strada Sărindar din centrul Bucureştiului, față de asasinarea socialistului italian. „Asasinarea deputatului socialist Matteotti, care trebuie să rămână pentru noi ceea ce este: o afacere internă a Italiei, a avut un ciudat ecou pe malul stâng al Dâmboviţei. Dl. Benito Mussolini, şeful guvernului din Roma, s-a pomenit din senin cu duşmani personali la Bucureşti. O adevărată campanie de presă, pornită cu o ciudată pasiune de la distanţă, s-a abătut asupra hotărâtului conducător al cămăşilor negre; acesta a început să fie mai atacat în gazetele de la noi de însuşi dl. Vintilă Brătianu. Campionii viteji ai democraţiei române, slujitorii evlavioşi ai opiniei noastre publice, n-au privit niciodată cu ochi buni triumful popularului curent de reacţiune împotriva tendinţelor de dezagregare socială din Italia”. Totodată, în articolul care face parte din conflictul, întreținut timp de peste un deceniu, dintre periodicele bucureștene și periodicele din provincie, redactorul oficiosului gogist şi-a exprimat aprecierea față de partidul fascist: „Adevărat, că acest formidabil partid politic, alcătuit în primul rând din adeziunea disciplinată a foştilor combatanţi, culegea pretutindeni sufragiile tot mai însufleţite ale mulţimii. Adevărat, că îndrăzneţele legiuni ale tinereţei luptătoare, strânse în mănunchi şi îndrumate de o energie neaşteptată, porniseră să mântuiască de putreziciune roadele unui război plin de speranţe. Adevărat, că valul de reînviere a mândriei naţionale cuprinsese o ţară întreagă”2. Într-un alt articol, Hodoș a susținut că regimul de la Roma poate fi evaluat doar de italieni, considerând că mişcarea fascistă „e o emanaţie specifică a patriei lui Garibaldi, răsărită ca din pământ în momentul când dezlănţuirea ei era necesară, şi a o aprecia cu altă măsură decât aceea a sufletului italian de astăzi însemnează a pierde vremea degeaba”3.
Înflorirea Italiei sub fascism a reprezentat subiectul unui articol semnat de Octavian Goga în „Ţara Noastră”. „Sub ordinele lui Mussolini, care preconiza munca rodnică la adăpostul unui spirit de autoritate, viaţa de stat s-a renăscut parcă premenită de-un izvor fecund de energie. Şeful guvernului a pus capăt cu mână tare tuturor zvârcolirilor într-un mediu politic, care în trecut se distingea printr-un exces de sensibilitate. Dând la o parte codul învechit al bunelor purtări, înţelegând că după paravanul aşa zisei legalităţi se retranşează adese cugete subversive, Mussolini s-a lăsat călăuzit de la început de logica forţei pusă în slujba ideii patriotice. Un suflu de tinereţe şi de noutate s-a abătut asupra zbuciumatei peninsule, care a reînviat sub noua oblăduire. S-ar părea, că escaladând vremile, suntem puşi în faţa unei reintegrări în depărtatul trecut, că din zilele de strălucire ale imperialismului roman pe mână viguroasă împleteşte astăzi o aureolă postumă”, a remarcat poetul din Ciucea. Goga a preconizat o expansiune a doctrinei fasciste dincolo de hotarele Italiei: „Ţările latine mai ales, cu simţul lor de orientare spontană, au început să elaboreze pe solul lor şi să adapteze împrejurărilor locale, principiile fundamentale ale fascismului, găsind că pentru omenirea bolnavă un regim de autoritate a elementelor intelectuale, povăţuite de un sacru egoism naţional, e poate cel mai indicat refugiu. Spania, scârbită de putregaiul atâtor politicaştri incorigibili, a inaugurat dictatura, iar la Paris, după orbecăiala atâtor frământări continue, au început să se ivească rânduri întregi de cămăşi albastre... Desigur, transplantarea unui crez depinde în tot locul de psihologia particulară a mediului care primeşte, preschimbă sau refuză orice concepţie de import, interesul de pretutindeni însă pentru reformele fasciste e viu şi neîntrerupt”4. În schimb, în bisăptămânalul tinerimii grupate sub steagul Partidului Naţional din Transilvania, „Chemarea Tinerimei Române”, ziariștii susțin că rămân mari semne de întrebare în privința propagării fascismului în alte țări, dând exemplul României: „Fascismul fiind un produs specific al solului şi soarelui italian, să ne mărginim a-l admira, a-l privi cum duce Italia din mărire în mărire şi din glorie în glorie, să ne bucure această mărire a sorei mai mari, dar să nu importăm fascismul, căci el este marfă neaoş italiană, destinată exclusiv pentru «consumul intern» al patriei artelor”5.
Prin Tratatul de la Lateran, între Sfântul Scaun şi Italia, încheiat la 11 februarie 1929, s-a realizat reluarea raporturilor oficiale dintre Vatican şi statul italian, întrerupte în 1870. Astfel, Sfântul Scaun a recunoscut dinastiei de Savoia dreptul de stăpânire asupra Italiei, iar regalitatea și Mussolini au recunoscut oficial puterea și suveranitatea Papei asupra Vaticanului. Dacă ziariștii din presa bisericii greco-catolice au susținut că pacea între Sfântul Scaun şi Italia a reprezentat cel mai important eveniment internaţional din ultimii ani, reprezentanții presei bisericii ortodoxe și-au manifestat rezervele față de împăcarea dintre Vatican şi Quirinal. Nicolae Colan, rector al Academiei Teologice „Andreiană” din Sibiu, a susținut în „Revista Teologică”, editată de Mitropolia Ardealului, că Mussolini a fost marele câștigător al acordului de amiciţie şi reconciliere: „Cine va câştiga pe urma acestui târg? În aparenţă – papa şi catolicismul; în realitate – Mussolini, fascismul, Italia. Papa a câştigat, de fapt, suveranitatea asupra unui teritoriu care nu are măcar mărimea principatului Monaco, dreptul de a-şi trimite un reprezentant diplomatic mai mult, în... Roma, şi două miliarde de lire (adevărat – ceva mai stabilizate decât Leul nostru). Mussolini a câştigat, tot de fapt, recunoaşterea regimului fascist din partea papei şi concursul misionarilor catolici pentru programul de expansiune colonială a Italiei imperialiste – un câştig ceva mai mare decât cel de mai înainte”. În continuare, Colan și-a manifestat circumspecţia față de tratat, susținând o probabilă ascensiune a Italiei fasciste şi un probabil declin al papalităţii spirituale: „Prin acordul semnat, papa recunoaşte şi sprijineşte deci naţionalismul italian, după ce a condamnat naţionalismul francez reprezentat de grupul «Action française» şi simultan cu prigoana pornită împotriva «catalanismului» – tot un fel de «acţiune» naţională, regionalistă, din Spania. Iată pentru ce semnarea acordului n-a entuziasmat prea mult pe catolicii neitalieni. Şi nici pe cei nefascişti”6.
Realizările economice, legislative, de politică externă ale regimului fascist au constituit subiectele unor numeroase articole de presă în Transilvania. Inginerul Virgil Birou, într-un articol din „Vrerea”, despre realizările Italiei din perioada 1930-1934, a prezentat măsurile de ordin moral luate de Duce. Mussolini „a deşteptat în italian sentimentul de conştiinţă naţională, de demnitate naţională şi ca o consecinţă a acestora, a deşteptat sentimentul de încredere, condiţie «sine qua non» a refacerii unei naţiuni. A deşteptat în italian sentimentul de încredere în forţele sale, în forţele colectivităţii italiene, a evidenţiat, că aceste forţe există, şi ce e mai important, a dat prilej, ca acestea să se şi manifesteze. În al doilea rând, Mussolini a dezvoltat în italian dragostea de muncă. Lenea şi indolenţa italiană dinainte de război ajunsese proverbială, iar naţiunea de «lazzaroni» este cunoscută în toată lumea. Cerşetorii, vagabonzii şi «briganţii» au umplut pe atunci străzile şi şoselele, iar cartierele mărginaşe, «ghetto»-urile, erau adevărate colectoare de infecţie şi de mizerie. Azi toate acestea au dispărut”7, a scris Birou.
În anii ’20, Mussolini, „tatăl fasciştilor”, a fost considerat salvatorul Italiei moderne de ziariștii din Transilvania, fiind lăudat pentru capacitățile sale organizatorice, chiar comparat cu Napoleon Bonaparte și cu Niccolo Machiavelli. În revista „Cosânzeana”, Mussolini a apărut ca un om de acţiune, care şi-a mântuit ţara de bolşevism și a fost eficient în anihilarea anarhismului socialist: „Imensul merit al lui Mussolini este, de a fi suprimat secta comunistă, într-un moment, în care aceasta ameninţa ţara cu insuportabila ei tiranie”8. De asemenea, în cadrul aceleiaşi reviste, a fost invocată necesitatea existenței și în țara noastră, a unui lider carismatic, providențial, capabil să conducă la înlăturarea politicianismului: „Ne doare inima, că nu vedem şi în România un Mussolini, care să ardă cu fierul roşu toate apucăturile venale ale politicienilor îmbătrâniţi în apucăturile rele şi să întroneze din nou în această ţară patriotismul curat, ferit de cancanuri politice şi mai presus de toate de atmosfera ucigătoare de orice sincer avânt a partidelor”9. Și alți gazetari au fost impresionați de felul în care Mussolini părea să fi restabilit ordinea în Italia. De exemplu, G.M. Ivanov în „Ţara Noastră” a apreciat maniera de conducere a treburilor interne de către Duce: „Mussolini e un original. Metodele guvernării sale, influenţa asupra maselor, energia neînduplecată a caracterului pornesc dintr-o concepţie numai politică. La ultima limită – Mussolini rămâne un politician, natural nu un politician îngust, urmărind printr-o dictatură forte, interesele unei grupări închise. Prin politică, elementele căreia sunt strict naţionale, realizează o economie naţională prosperă pe care şi clădeşte demnitatea şi soliditatea statului. E ceva calculat, ceva din doctrinele economiei politice în mişcarea mussolinistă. Asta nu înseamnă că e rău, că ar trebui să fie altfel mai ales pentru Italia care în secolul din urmă ajunsese o «putere» din rangurile din urmă. Dar Mussolini n-are nimic legendar. Nu-ţi impresionează imaginaţia cu isprăvile eroilor din legendă. Nu e un vizionar. El e cel mult un conducător cu mâna tare, care înfăptuind ordinea în stat şi eliminând toxina social-comunistă din organismul statului facilitează procesul normal al evoluţiei lui naturale”10. Și în anii ’30 au mai apărut articole laudative la adresa lui Mussolini. În „Viața Ilustrată”, profesorul de teologie, Grigorie T. Marcu s-a exprimat în termeni elogioși ca urmare a introducerii studierii Noului Testament în școli: „Hotărât lucru: în veacul nostru, cea mai reuşită operaţie pentru însănătoşirea unui bolnav a săvârşit-o Ducele Mussolini. Pacientul se cunoaşte. E Italia din primii ani de după război, Italia împinsă de dezmăţul anarhic pe povârnişul care duce la pieire. Rezultatul acestei operaţii e răsunător: pacientul «s-a sculat», iar tămăduitorul, astăzi, e Cezarul secolului şi unul din arbitrii politicii de pe bătrânul şi ostenitul nostru continent”11. 
În revista de cultură „Cele Trei Crișuri”, George Bacaloglu, ofiţer de carieră, a apreciat patriotismul Ducelui: „S-a găsit însă un gigantic latin, Mussolini, care, în fruntea cămăşilor negre fasciste, a cucerit puterea prin marşul asupra Romei. Italia nu s-a înşelat. Acest mare conducător, prin revoluţie spirituală, cucereşte sufletele, restabileşte ordinea, încrederea; devine cel dintâi gânditor, muncitor, organizator, şi după cincisprezece ani de regim fascist, înalţă şi mai puternică ideea de patrie. Azi, Italia e un imperiu cu grandios prestigiu moral de purificare şi de patriotism, recunoscut de întreaga lume”12.

Politica externă
Recunoaşterea Italiei ca mare putere europeană a fost preocuparea centrală a Ducelui în politica externă. Jack Paleologu a prezentat principalele obiective din politica externă a lui Mussolini și anume, Balcanii şi Europa Centrală. Italia a acordat o atenţie deosebită Europei de Sud-Est: „Faţă de statele succesoare ale Austro-Ungariei şi faţă de Balcani, prietenia Italiei este cordială şi vigilentă, în special atenţiunea ei îndreptându-se spre statele limitrofe apelor italiene, Adriatica şi Marea Ionică, adică Iugoslavia, Albania şi Grecia”. Potrivit redactorului de la „Țara Noastră”, în 1925, Italia își propunea să se opună cu „toate mijloacele pentru zădărnicirea planului pangermanist – alipirea Austriei de Germania – a cărui realizare ar muta graniţa germană la frontierele italiene. Această eventualitate face ca Italia să încurajeze mai curând crearea unei confederaţiuni a statelor dunărene”13. Conştient că într-o posibilă competiţie italo-germană în Europa Centrală, s-ar plasa pe locul secundar, Mussolini s-a angajat în garantarea independenței Austriei, chiar să apere statul austriac în cazul unei unificări forţate cu Germania. De exemplu, în 1934, când Germania a încercat să anexeze Austria printr-o lovitură de stat, Italia a mobilizat trupe pentru a împiedica ocuparea țării natale a lui Hitler. Însă în condițiile preocupărilor coloniale italiene din anii 1935-1936 și în urma aproprierii fascismului de nazism, în 1938, regimul de la Roma avea să-și dea acordul pentru încorporarea Austriei în Reich-ul german.
Din anii ’30, planurile lui Mussolini au avut în vedere crearea unui Imperiu romanum dominium mundi, fundamentat pe mitul romanităţii, în care Marea Mediterană trebuia să devină un lac italian. Nu a fost omis nici controlul Adriaticii, prin expansiunea în Balcani.
În analiza obiectivelor politicii externe a Italiei, din revista de cultură „Gând Românesc”, Caius Bardoşi, diplomat și doctor în drept, a arătat că „întreaga politică externă a Italiei este colorată de un singur imperativ categoric: expansiunea. Acţiunea diplomaţiei italiene este dominată de acest comandament geopolitic. Mussolini, care a cucerit puterea la 28 octombrie 1922, a fixat o politică imperialistă de expansiune, pe care a desfăşurat-o, cu mijloace variate, însă cu un ţel unitar, până în al XII-lea an al Revoluţiei Fasciste, adică până în ziua de azi. Ca orice dictator, Mussolini a inaugurat o politică de prestigiu: afirmarea Italiei ca o mare putere decisivă în concertul internaţional. Iar, obiectiv central şi fix al acestei politici este expansiunea imperialistă. Metodele diplomaţiei mussoliniene sunt oscilatoare, oportuniste şi variate. Numai scopul este unitar şi invariabil”. Una dintre metodele diplomaţiei mussoliniene a fost sprijinirea mișcărilor revizioniste: „Mussolini susţine revendicările popoarelor învinse, pentru că speră să obţină, la o revizuire a tratatelor, lărgirea imperiului colonial al Italiei. Totuşi, Italia n-ar ceda nici un petec de pământ din teritoriile cucerite, prin tratatele de pace”14.
Pentru a-și asigura propriile interese expansioniste în a doua jumătate a anilor ’30, Italia fascistă s-a îndreptat spre o colaborare cu Germania, concretizată printr-un acord, în octombrie 1936. Organul Partidului Național Țărănesc (PNȚ) Arad, „Românul”, a tras un semnal de alarmă cu privire la crearea Axei Roma-Berlin, prin publicarea discursului teoreticianului PNȚ, Virgil Madgearu, susținut în cadrul Marii Întruniri Antirevizioniste din Arad, din 22 noiembrie 1936. Profesorul Madgearu a declarat că acordul dintre Mussolini și Hitler are ca scop distrugerea securității internaționale prin slăbirea Societăţii Naţiunilor și „urmăreşte să facă imposibilă orice acţiune din partea Societăţii Naţiunilor, să slăbească Societatea Naţiunilor, care a fost creată a doua zi după război, pentru ca să facă cum spunea iniţiatorul ei Wilson, lumea sigură pentru pace şi democraţie, căci Societatea Naţiunilor era creată pentru a se asigura o egalitate de drepturi pentru toate popoarele, pentru a asigura şi în lumea internaţională o ordine democratică şi pentru că prin ajutorul reciproc al statelor să se aducă pacea eternă, să se îndepărteze în orice caz spectrul războiului. Dacă Societatea Naţiunilor dispare din lume, îşi face loc din nou morala din vremea Antichităţii că omul este lup pentru om. Aceasta înseamnă că popoarele mari pot face oricâte victime dintre popoarele mici; aceasta înseamnă să ajungem din nou la o completă incertitudine în ceea ce priveşte dezvoltarea naţională în graniţele fiecărui popor care şi-a întemeiat un stat naţional”15.
Lupta împotriva comunismului a stat la baza alianței dintre Italia și Germania, conform lui George Bacaloglu, directorul revistei „Cele Trei Crişuri”: „Germania deţine azi în Europa centrală iniţiativa mişcărilor şi colaborarea politică cu Italia prin sprijinul lor reciproc ce şi-au dat. Strâns legate între ele, blocul italo-german ameninţă şi fulgeră după succese. Ceea ce apropie Italia de Germania, şi dă tărie Axei Roma-Berlin, este în primul rând ideologia, problema iniţială ce le-a unit în lupta contra comunismului sovietic”16, a scris Bacaloglu, invocând securitatea intereselor comune ale celor două state totalitare.

Relațiile româno-italiene și revizionismul maghiar
Una dintre puținele iniţiative în politică ale Italiei fasciste faţă de România a fost semnarea Tratatului de amiciție și colaborare cordială româno-italian din 16 septembrie 1926, care a suscitat dezbateri aprinse în presă.
În „Țara Noastră” tratatul a fost prezentat drept o mare realizare a politicii externe românești și în special a prim-ministrului Alexandru Averescu. În analiza tratatului, Alexandru Hodoș a făcut apel la originea și destinele comune ale celor două popoare: „E un act politic, de o precisă importanţă, care s-a cimentat la flacăra vie a unor vechi legături sentimentale. Sunt între noi puternice potriviri de limbă, de sânge şi de suflet, pe care nici cea mai cinică diplomaţie n-ar avea dreptul să le nesocotească. Destinele celor două ţări au mers mână în mână de-a lungul vremilor, împreună am conspirat pentru dobândirea unităţii naţionale. Deodată am ajuns să ne vedem visurile închegate în tiparele trainice ale unui stat neatârnat, cu aceleaşi năzuinţi de întregire a hotarelor noastre nedrepte ne-am regăsit în vârtejul de foc şi sânge al Marelui Război. De la Italia lui Cavour şi până la Italia lui Mussolini, n-a fost un singur eveniment mai însemnat în viaţa politică a Europei, care să ne fi interesat deopotrivă”17.
Despre valoarea tratatului, juristul Nicolae Dașcovici a afirmat în revista săptămânală pentru probleme sociale și economice, „Societatea de Mâine”, că „actul semnat la Roma însemnează sfârşitul tuturor fricţiunilor sau neînţelegerilor ce au dus în perioada postbelică la o simţitoare răceală între Roma şi Bucureşti”. De asemenea, și-a exprimat doleanțele pentru „o prietenie sinceră şi o colaborare fructuoasă între Italia şi România”, concluzionând că tratatul contribuie la consolidarea securității teritoriale, obiectiv prioritar al politicii externe a României Mari: „Pactul cu Italia însemnează adăugarea unui inel la lanţul nostru de siguranţă şi garanţie externă”18.
Au existat și nemulțumiri față de tratatul de la Roma. O parte a presei a luat o atitudine categorică împotriva tratatului, declarând că el nu va putea fi ratificat de România. Într-un articol semnat de Aelit, în „Chemarea Tinerimei Române”, a fost aspru criticată acțiunea primului-ministru român, reproșându-i-se absența unor prevederi referitoare la ratificarea de către Italia a Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, adică la recunoașterea apartenenței Basarabiei la România: „Generalul Averescu a plecat în Italia sperând că va putea exclama ca Caeser veni, vidi, vici şi ne va aduce cu o singură lovitură un tratat de amiciţie cu sora mai mare, ratificarea statutului cu Basarabia şi un împrumut extern nelimitat. Dar zicala strămoşească: socoteala de acasă... s-a împlinit şi de astă dată, şi o mărturisim cu francheţă că regretăm ghinionul generalului Averescu. Este inexplicabil de ce a mai semnat tratatul cu Italia dacă ea nu a vrut să ratifice statutul Basarabiei, şi de ce a mai dat lui Mussolini scrisoare la mână că admite «ca ratificarea reunirei Basarabiei să fie în funcţie de oportunitate». Tratatul italo-român, care sigur nu va vedea ratificarea ţării noastre, se poate intitula cu vorba ungurească: na nimica, prinde-o bine! Şi generalul Averescu a strâns tare acel nimica! Regretăm că lipsa de abilitate a primului-ministru român a produs prin semnarea tratatului de amiciţie cu Italia fără să fi câştigat ratificarea Basarabiei un viu resentiment în întreaga noastră opinie publică, periclitând astfel gingaşa şi sincera prietenie între cele două surori latine. Succesul generalului Averescu, care nu a ştiut să prefere a se întoarce cu mâinile goale decât cu ele pline de o divină prostie, ne îndreptăţeşte să facem constatarea că bărbaţii politici şi actriţele bătrâne nu ştiu să-şi aleagă momentele potrivite pentru a se retrage în plină vază şi fără a stârni milă omenească, în liniştea vieţii private binemeritate uneori”19, sunt câteva dintre cele mai virulente critici.
După ce timp de șase ani a amânat ratificarea tratatului asupra Basarabiei, spre a menaja relaţiile sale economice şi politice cu Moscova, Italia a ratificat tratatul la data de 7 martie 1927. Întreaga presă din Transilvania a salutat ratificarea italiană a convenţiei internaţionale de la Paris din octombrie 1920, considerând-o drept o reparaţie morală. De exemplu, „Unirea Poporului” a anunțat cu entuziasm decizia politică a Italiei privind recunoașterea alipirii Basarabiei la România și și-a manifestat recunoștința față de poporul italian: „Scumpa noastră soră mai mare, glorioasa Italie, ţara fraţilor noştri de sânge de la Roma, a recunoscut şi a întărit şi ea contractele de pace, prin care Basarabia a fost alipită pe vecie la Patria mamă. Iscălitura Italiei pe contractul de pace despre Basarabia, este un lucru foarte mare. Prin această iscălitură, contractul de la Paris are putere şi tărie deplină. El era iscălit până acum dintre marile puteri numai de Franţa şi de Anglia, iar prin pecetea Italiei el nu mai poate fi stricat de nimenea. Contractul are acum ca chizeşi pe cele mai puternice ţări din toată Europa. Astfel Basarabia va fi pe veci de veci a noastră. Vivat Italia! Vivat Regele Victor Emanuel! Vivat Mussolini! Cu adevărat sângele apă nu se face şi fraţii tot fraţi rămân pe vecie!”20
Maghiarofilia italienilor, politica revizionistă a guvernului italian și ancorarea politicii externe a Ungariei la cea italiană au determinat deteriorarea rapoartelor româno-italiene stabilite în 1926-1927. Politica Ducelui în favoarea revizionismului maghiar a fost prezentată de publicațiile din Transilvania și a provocat o puternică reacţie în care ziariștii au susținut că slăbiciunea Italiei fasciste pentru Ungaria a reprezentat o lovitură grea dată latinității.
Semnarea unui tratat de prietenie, de conciliere și arbitraj dintre Italia şi Ungaria (5 aprilie 1927), similar tratatului din 16 septembrie 1926, a stârnit nedumeriri și a creat serioase semne de întrebare în presa din Transilvania. Redactorii de la „Unirea Poporului” au remarcat admirația lui Mussolini față de poporul maghiar și cauza revizionistă. La banchetul organizat în cinstea contelui István Bethlen, prim-ministru al Ungariei, Mussolini „s-a arătat încântat de naţia ungurească şi a găsit cuvinte foarte călduroase prin care să proslăvească naţia ungurească şi pe conducătorii ei. Ba i-a făgăduit, că va ajuta pe unguri în cererea lor ca să se revizuiască tratatul de pace de la Trianon prin care s-au hotărât graniţele de azi ale Ungariei. Adică îi va ajuta să redobândească anumite părţi acum ţinătoare de ţările moştenitoare din vecini”21.
În 1928, lordul Rothermere a fost primit în audienţă la Mussolini. Gazetarii de la „Unirea Poporului” au notat că: „Mussolini, vestita cămaşă neagră a Italiei, de-o vreme încoace pare că şi-a cam pierdut cumpăna dreaptă. Mai pe româneşte s-ar zice, că nu-şi încape în... cămaşă. Simţindu-se cu putere deplină în ţara sa, crede că poate porunci şi în Europa”. Fondatorul unuia dintre cele mai mari trusturi de presă britanice, Harold Rothermere a lansat o campanie de presă în favoarea Ungariei, pentru revizuirea graniţei cu România, bucurându-se de largul și generosul concurs al lui Mussolini. Ziariștii nu au văzut cu ochi buni întâlnirea dintre Duce și Rothermere: „Din vorbă în vorbă [Rothermere și Mussolini] au ajuns curând la treaba cu ungurii şi, deodată, au început să lăcrimeze amândoi de dragul împintenaţilor de la Budapesta”. Intenţiile revizioniste declarate ale dictatorului italian au provocat îngrijorare în Transilvania, chiar dacă Italia recomanda ca revizuirea tratatului de la Trianon să se facă pe cale paşnică. „Contracte veşnice n-au fost niciodată. Ungaria trebuie să-şi lărgească graniţele până unde se află ținuturi locuite de unguri”21, i-a spus Mussolini lordului, referindu-se la Trianon. Și redactorii de la „Țara Noastră” au consemnat vizita lordului, „cel mai proaspăt antreprenor al nădejdilor maghiare de revanşe”. Declarația lui Mussolini în favoarea unei rectificări a granițelor, publicată în „The Daily Mail”, „ţinând seamă de canalul de scurgere prin care ne soseşte, trebuie privită cu o legitimă rezervă”, au susținut ziariștii de la publicația lui Goga23.
Referindu-se la stabilirea tratatelor de pace ale războiului mondial la care a contribuit şi Italia, istoricul Petre Petrinca în „Chemarea Tinerimei Române”, ziar al organizației Tineretului Național Țărănesc „Chemarea”, se întreba cum este posibil ca Italia să fie împotriva acestor tratate: „Pe semne că Italia a uitat injuriile şi calomniile murdare ale vecinilor unguri, care în preajma războiului mondial printre înjurăturile, de caracter specific asiatic, ţipau contra macaronarilor: «A basso Italia», «Olasz kutyák» (câini de italieni), «Olasz bestiák» (bestiile de italieni), «Italia lase» etc. Recomandăm fraţilor italieni, pentru reîmprospătarea memoriei şi atmosferei de prietenie maghiară, citirea ziarelor maghiare din 1915, care uzau de termenii citaţi, pentru manifestarea deosebitei lor prietenii pentru italieni. Astăzi, aceleaşi ziare vorbesc în termenii cei mai aleşi despre generoşii prieteni italieni, despre vrednicii urmaşi ai lui Romulus şi Remus şi despre marele Caesar al timpurilor moderne, care este Ducele şi pe care Ungaria ciuntită a avut deosebita fericire să-l decoreze cu «medalia cruce de clasa întâi». Timpul trece, prieteniile vechi se uită şi altele noi le iau locul. Aşa-i, poate, şi cu prietenia italo-maghiară?!”24
În „Unirea Poporului”, profesorul Coriolan Suciu, i-a dat o curajoasă replică Ducelui, invocând apartenența la latinitate și amintind de teritoriile revenite Italiei după Primul Război Mondial: „Dl. Mussolini ar trebui să asculte de glasul sângelui roman – care nu-l mână spre unguri, ci spre români, iar dacă cu tot prețul vrea să strice graniţele stabilite prin contractele de pace, să poftească să dea, să zicem, Tirolul înapoi Austriei ori oraşul Fiume, Ungariei. Asta n-ar face-o, Doamne fereşte! Atunci, să-şi aducă aminte de zicala – Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”25
În articolul „Pe marginea revizionismului maghiar” din „Gând Românesc”, publicistul Corneliu I. Codarcea a realizat o analiză sumară a preocupărilor revizioniste: „Un alt punct de sprijin al iredentiştilor de la Budapesta este faimoasa atitudine a lui Mussolini în chestia Ungariei. Se ştie că dictatorul Italiei a încurajat totdeauna în mod făţiş revendicările ungare. Filomaghiarismul Ducelui e vechi. Încă în 1921, când era simplu şef-redactor, a acordat ziarelor maghiare şi în primul rând lui «Pesti Hirlap» interviewuri în care a îndemnat Ungaria să lupte împotriva tratatelor. Colaboratorii Ducelui secondează de altfel sistematic intenţiile revizioniste ale şefului lor”26.
Într-un articol semnat de Secţiile Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român în „Unirea Poporului”, s-a opinat că sprijinul Italiei pentru Ungaria s-a datorat intereselor privind regiunea de pe coasta estică a Mării Adriatice, înglobată Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor: „Italia, nu de dragul ungurilor face ce face. Nici pentru că crede că ungurilor li s-a făcut nedreptate. Ci dintr-o pricină cu mult mai pământeană: Italia nu-i mulţumită cu pământul cât îl are la ea acasă şi râvneşte la pământ şi mare străină. Iată întreg tâlcul dragostei lui Mussolini pentru unguri. Italia, anume, râvneşte la toată coasta dalmatică a Mării Adriatice, pe care o stăpâneşte acum Serbia, sau Iugoslavia. Italiei nu-i place, că sârbii cei viteji s-au unit cu croaţii şi formează azi o ţară mare. Italia vrea toată Marea Adriatică, cu amândouă ţărmurele. Şi pentru a slăbi pe sârbi, s-a dat de partea ungurilor”27.
Susţinerea Italiei față de revendicările sale teritoriale ale Ungariei s-a intensificat progresiv, iar la 1 noiembrie 1936, în cadrul discursului de la Milano, Mussolini a cerut „dreptate pentru marea mutilată Ungaria” ca o condiție obligatorie pentru pacea din bazinul dunărean și implicit din Europa. Așa cum era de așteptat, discursul prorevizionist a adus dezamăgire în rândul ziariștilor din Transilvania. Redactorii de la „Unirea Poporului” au notat că: „Mussolini nu mai poate dormi de gândul Ungariei”, care „vrea revizuirea tratatelor de pace, adică vrea să sfârtice trupul ţării noastre ca să ne ia Ardealul. D. Mussolini, luptând pentru «dreptatea Ungariei», luptă, pe altă cale, împotriva României”28. După gazetarii de la „Renașterea”, organul oficial al Eparhiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului, Geoagiului și Clujului, discursul de la Milano „a impresionat dureros ţara întreagă, deoarece e vorba de Italia latină şi aliată în războiul de întregire naţională”. Totodată și-au exprimat speranța că relațiile româno-italiene se vor îmbunătăți: „Prieteniile vechi şi legăturile de sânge nu pot fi rupte atât de uşor, cum vreau să creadă duşmanii noştri de moarte. Noi tot mai credem într-o revenire”29.
Revista cadrelor didactice din județul Sălaj, „Școala Noastră” a publicat răspunsul asociaţiilor româneşti din Cluj la declaraţia lui Mussolini: „Ungaria nu e nici marea, nici mica mutilată, ci Ungaria firească. Nu s-a tăiat din trupul ei decât antenele nefireşti cu care se înfipsese în trupuri străine. Cumpăna dreptăţii între noi şi unguri a ajuns în deplin echilibru. Discursul de la Milano al unui om mare al neamului şi patriei sale, pare menit să tulbure acest echilibru. Suntem surprinşi de cuvântul Ducelui Mussolini, care a cerut «Dreptate» pentru pretinsa «mare mutilată». Nu e nimic mai trist decât intervenţia unui om mare într-o cauză nedreaptă. Dacă Ungaria ar fi «marea mutilată», atunci noi românii care umplem țara dintre Carpați şi Tisa, am fi numai nişte membre mutilate. Membre latine ale unui corp fino-turanic! Cerând această dreptate pentru Ungaria, nu crede ducele Mussolini că-l poate trezi pe strămoşul comun de acum două milenii, pe Marcus Ulpius Traianus?”30 Dintre semnatarii comunicatului îi amintim pe Nicolae Colan, episcop ortodox; Iuliu Hossu, episcop greco-catolic; prof. univ. loan Lupaş, preşedintele Comitetului Regional pentru Transilvania al Legii Antirevizioniste Române și dr. Victor Deleu, preşedintele Uniunii Foştilor Voluntari.
Urmare a aceluiași discurs, ziarul „Românul” a lansat un apel pentru participarea românilor la o manifestație cu caracter antirevizionist în data de 22 noiembrie 1936. „Mussolini a spus de curând lumii întregi că susţine să se facă dreptate Ungariei mutilate (ciuntite); adică va sprijini, împreună cu Germania, ca ungurii să ne răpească din nou jumătate din țara noastră. Prin ameninţarea pe față a lui Mussolini, Dumnezeu a vrut să ne descopere: care sunt duşmanii noştri din afară şi trădătorii din țară”, se arată în preambulul apelului31.
Referindu-se la discursul revizionist de la Milano, revista „Cele Trei Crișuri” a prezentat o reacție diferită față de celelalte publicații. În apărarea Duceului, colonelul George Bacaloglu a dat vina pe poziția României în cazul agresiunii fasciste contra Abisiniei. Bacaloglu a scris că discursul este o consecință directă a susţinerii de către România a unei politici de sancţiuni aplicate Italiei de către Societatea Naţiunilor în urma războiului italian din Cornul Africii: „În ce priveşte discursul de la Milano, pare că poartă ștampila unei complezenţe şi recunoştinţe faţă de Ungaria care, la Geneva, a refuzat să voteze sancţiunile contra Italiei, şi dacă complexitatea problemelor politice europene şi responsabilitate a ce a avut în faţa înaltului for, al Societății Națiunilor, n-ar fi obligat o anumită atitudine a României şi nu ar fi votat sancţiuni, poate discursul de la Milano ar fi fost evitat...”32.

Cauzele războiului italo-etiopian
Presa din Transilvania a consacrat nenumărate articole referitoare la conflictul italo-etiopian, considerat ultimul război colonial al secolului XX, dar și cea mai răsunătoare acţiune externă a Italiei. Incidentele de la Ual-Ual, de la frontiera dintre Eritreea și Etiopia, i-au oferit lui Mussolini pretextul pentru a invada Abisinia. Din octombrie 1935 până în mai 1936, Italia fascistă a desfășurat o campanie militară în Africa Răsăriteană cu avioane, tancuri, arme chimice și biologice moderne împotriva cavaleriei etiopiene nemecanizate, în ciuda protestelor și manevrelor de intimidare a statelor democratice. 
La 3 octombrie 1935, Mussolini a început operațiunile militare în Etiopia, denumită Abisinia în epocă. Debutul războiului a fost surprins de gazetarii de la „Unirea Poporului”: „Italienii au trecut graniţa abisiniană fără nici o declaraţie de război. După o înaintare de 16 km, trupele au trecut râul Mareb. Pe malul acestui râu şi-au întărit poziţia. S-au îndreptat apoi mai departe, spre Adua. Mergeau mai întâi avioanele, apoi infanteria, carele de asalt, geniul şi aprovizionarea. Încă în seara zilei aceleia, trupele au ajuns în faţa oraşului Adua. Până aici n-au fost decât ciocniri mai mici. Cetăţenii oraşului Adua, sub comanda Rasului Seyum, s-au opus eroic, trei zile şi trei nopţi. Avioanele aruncau din înălţimi bombe ucigătoare. Duminecă dimineaţa (6 oct.) la ora 11:30, coloana comandată de generalul Maravigna, a intrat în străzile mărginaşe ale oraşului. Atunci bubuiturile tunului şi mitralierelor au încetat. Au început în schimb lupte mai crâncene, luptele corp la corp. Pe străzile oraşului, lupta a fost ucigătoare, cu baionete şi pumnale, pricinuind pierderi însemnate de amândouă părţile. Abisinienii se luptau cu înverşunare, mureau mai bucuros decât să se predea. 85 de soldaţi italieni au fost făcuţi prizonieri. Abisinienii în sfârşit au fost siliţi să se retragă, lăsând Adua în mâinile italienilor. Pe frontul amintit luptă o sută de mii italieni, cu armele cele mai moderne, împotriva alor 35 de mii de abisinieni. Până acum încă n-au fost folosite pe câmpul de luptă gazele. În Adua au fost omorâte 40 de femei şi 32 de copii. Numărul bărbaţilor morţi nu se cunoaşte”33. Articolul a surprins și poziția Societății Naţiunilor în războiul italo-abisinian: „Un comitet format din 6 persoane a fost însărcinat să cerceteze care dintre cele două popoare ce se războiesc e vinovat de începutul războiului: cel italian sau cel abisinian. Comitetul, după ce a examinat faptele, a spus că vinovăţia cade în sarcina italienilor, care sub comanda doritorului de război Musssolini, a atacat pe nedrept altă ţară. Vina Italiei e aceea că în dimineaţa zilei de 3 octombrie, trupele italiene din Africa, cele comandate la nord de generalul De Bono, au trecut graniţa Abisiniei. Vinovatul a fost găsit. Se caută acum măsurile care vor fi luate împotriva Italiei. Şi se caută să nu fie prea aspre, căci se tem cu toţii că răsfăţatul Mussolini ar fi în stare să facă un război european, dacă ar fi lovit prea aspru”. Societatea Națiunilor, garantul principal al geopoliticii de după Primul Război Mondial, a hotărât să impună sancțiuni economice Italiei. România s-a numărat printre statele care au condamnat agresiunea italiană în Abisinia și s-a pronunțat pentru respectarea integrală a Pactului Societății Națiunilor.
Majoritatea ziarelor din Transilvania s-au străduit să explice cititorilor cauzele conflictului italo-abisinian.
Bogățiile Etiopiei, unul dintre puținele state independente din Africa, au reprezentat motivele care au stat la baza agresiunii fasciste, potrivit ziariștilor de la „Unirea Poporului”: „Abisinia este o ţară bogată, care are aur, platină (metal preţios, aproape tot aşa de alb ca şi argintul, care se poate bate şi întinde în folii subţiri, fără de a se rupe), fier, aramă, cărbune, petrol, diamante şi alte scumpeturi. Necazul e că bieţii negri din Abisinia nu ştiu să exploateze sau să tragă folos de pe urma acestor mari bogăţii. Cititorii noştri vor înţelege acuma şi mai bine, pentru ce vrea Italia să ocupe Abisinia, nesperiindu-se nici de război”34. De aceeaşi părere au fost și gazetarii de la „Revista Economică”, editată de Asociaţiunea Institutelor Financiare Româneşti din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş „Solidaritatea” Sibiu: „Ceea ce îi trebuia Italiei, sunt materiile prime care se găsesc în abundenţă în Abisinia, însă lipsesc aproape total în Italia. Nu atât pentru popor e nevoie de Abisinia, cât pentru fabricile italiene şi pentru o platformă de expansiune spre colonii mai valoroase şi pentru popor, în viitor. Momentan e nevoie de bumbac, de lemne, petrol, cărbuni şi diferite minerale necesare industriei grele. Dar pentru ca toate acestea să poată fi exploatate, e nevoie de drumuri de fier, şosele, maşini şi muncitori de specialitate, însă înainte de toate de bani”35.
Redactorii de la „Gazeta Ilustrată” au scris că pretențiile de mare putere și dorința de revanşă a Italiei pentru înfrângerea suferită în primul conflict armat din Abisinia au stat la originea conflictului: „Faimosul Menelik II a avut mult de luptat cu influenţele italiene, până când în anul 1896 între cele două popoare s-a dat o cumplită bătălie la Adua în care întreaga armată a generalului italian Baglierii a fost nimicită, iar Menelik a repurtat una dintre cele mai mari victorii încrustate în filele istoriei. Acum d. Mussolini crede că a venit vremea ca ruşinea de la Adua să fie spălată. Prilejul e binevenit mai ales într-o vreme când politiceşte el are nevoie de o mare victorie externă, fie pentru plasarea surplusului de populaţie, fie pentru consolidarea regimului fascist care întâmpină, în ultimii ani, mari dificultăţi de ordin financiar şi economic”36.
În revista literară, politică, economică și socială „Gazeta Ilustrată” istoricul sătmărean Alexandru Doboşi a publicat un articol detaliat despre geografia, istoria, cultura, demografia Abisiniei, originea populaţiilor din arealul abisinian, relațiile italiano-etiopine și atitudinile și intențiile Angliei și Franței vizavi de conflict. Doboși, membru al Institutului de Istorie din Cluj, a încercat să găsească o justificare pentru invazia fascistă și anume ritmul accelerat de creștere a populației Italiei: „Cine cunoaşte stările din Italia, îşi dă seama de necesitatea de expansiune a acestui popor, dintre cele mai prolifice (ajunge o plimbare printr-un oraş italian ca să-i vezi marele număr de copii). Ştim că nu există aproape oraş mare pe glob, unde să nu găseşti, un napolitan”37.
Ovid Densuşianu-fiul a susținut în „Cele Trei Crișuri” expansionismul colonial al Italiei fasciste, iar în cazul divergenţelor dintre Italia și Anglia, a dat dreptate primei: „Conştiinţa dreptului italian ne face să recunoaştem lui Mussolini o francă şi firească atitudine în întreprinderea pe care a afirmat-o. Italia are deplină dreptate. O lege de viaţă o împinge să cucerească o colonie; aceiaşi lege atotputernică care, începând cu Imperiul Roman şi terminând cu Imperiul Britanic, au împins forţele popoarelor ce s-au perindat pe scena civilizării lumii să-şi consfinţească prin cuceriri aceste forţe. Ceea ce a făcut Anglia din motive mai puţin imperioase, face acum Italia din motive mai drastice de conservare. Deoarece cucerirea Abisiniei nu e atât rezultatul unei voinţe de expansiune cât acela al unei necesităţi de existenţă ce nu se poate asigura decât printr-o expansiune”38.
Cu toate că România s-a pronunțat pentru adoptarea de sancțiuni împotriva statului agresor, un mesaj de susținere a cauzei italiene în Abisinia a fost transmis de revista de cultură „Cele Trei Crișuri”, la inițiativa colonelului din garnizoana Oradea, George Bacaloglu și a scriitorului Ovid Densuşianu-fiul, admiratori fervenți ai lui Mussolini. La 20 ianuarie 1936, revista bihoreană a transmis Regelui Victor Emanuel al III-lea, Ducelui şi poporului italian, urări pentru izbânda armatelor italiene în Abisinia. Printre cei 124 de semnatari ai mesajului „conștienți de dreptul și justețea cauzei italiene pe care fascismul le-a resuscitat”, s-au numărat personalităţi politice şi culturale cunoscute: istoricul Nicolae Iorga, Alexandru Vaida-Voevod, fondatorul partidului Frontul Românesc, A.C. Cuza și Octavian Goga, conducătorii Partidului Național Creștin, Constantin Argetoianu, şef al partidului Uniunea Agrară și profesorul Dimitrie Gusti, preşedinte al Institutului Social Român39.
„Viața Ilustată” și „Unirea Poporului” au publicat în fiecare număr știri cu privire la derularea conflictului italo-abisinian, analizând în detaliu luptele, dovedindu-se foarte bine informate. Etiopia a fost cucerită de armatele italiene după o campanie sângeroasă la 9 mai 1936, dată la care Mussolini a anunţat fondarea noului Imperiu Italian. După ocuparea Etiopiei, Ducele a realizat că nu îşi poate păstra noua achiziţie decât printr-o apropriere de Berlin. Astfel, campania din Africa a marcat începutul cooperării Italiei cu regimul nazist. 
Italia mussoliniană a fost un subiect de real interes pentru toate categoriile de publicații contemporane, de multe ori ziariștii s-au dovedit fini analiști politici și au reușit să surprindă „la cald” anumite fațete ale acţiunilor militare şi politice ale Ducelui cu impact major asupra relațiilor internaționale. Revistele și ziarele din Transilvania au surprins într-un mod realist regimul fascist de la Roma, multe dintre informațiile prezentate în paginile lor fiind confirmate de istoriografia actuală.

Note
1 Cosânzeana, Anul VI, Nr. 21, 15 noiembrie 1922
2 Țara Noastră, Anul V, Nr. 26, 24 iunie 1924
3 Țara Noastră, Anul VI, Nr. 28, 12 iulie 1925
4 Țara Noastră, Anul VII, Nr. 7, 14 februarie 1926
5 Chemarea Tinerimei Române, Anul I, nr. 14, 1 august 1926
6 Revista Teologică, Anul XIX, Nr. 2-3, februarie-martie 1929
7 Vrerea, Anul III, Nr. 3, aprilie 1934
8 Cosânzeana, Anul VII, Nr. 5, 10 martie 1923
9 Cosânzeana, Anul VIII, Nr. 12, 25 iunie 1924
10 Țara Noastră, Anul VII, Nr. 21-22, 30 mai 1926
11 Viața Ilustrată, Anul I, Nr. 5, iulie 1934
12 Cele Trei Crișuri, Anul XVII, Nr. 12, noiembrie-decembrie 1936
13 Țara Noastră, Anul VI, Nr. 30, 26 iulie 1925
14 Gând Românesc, Anul I, Nr. 7, noiembrie 1933
15 Românul, Anul XIX, Nr. 20, 1 decembrie 1936
16 Cele Trei Crișuri, Anul XIX, Nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1938
17 Țara Noastră, Anul VII, Nr. 39, 26 septembrie 1926
18 Societatea de Mâine, Anul III, Nr. 44, 31 octombrie 1926
19 Chemarea Tinerimei Române, Anul I, Nr. 22, 26 septembrie 1926
20 Unirea Poporului, Anul IX, Nr. 11, 13 martie 1927
21 Unirea Poporului, Anul IX, Nr. 16, 17 aprilie 1927
22 Unirea Poporului, Anul X, Nr. 15, 8 aprilie 1928
23 Țara Noastră, Anul IX, Nr. 15, 8 aprilie 1928
24 Chemarea Tinerimei Române , Anul VI, Nr. 15-16, 12 aprilie 1931
25 Unirea Poporului, Anul XIV, Nr. 44, 30 octombrie 1932
26 Gând Românesc, Anul I, Nr. 1, mai 1933
27 Unirea Poporului, Anul XVI, Nr. 2, 14 ianuarie 1934
28 Unirea Poporului, Anul XVIII, Nr. 45, 8 noiembrie 1936
29 Renașterea, Anul XIV, Nr. 45, 8 noiembrie 1936
30 Școala Noastră, Anul XIII, Nr. 9, noiembrie 1936
31 Românul, Anul XIX, Nr. 19, 22 noiembrie 1936 
32 Cele Trei Crișuri, Anul XVII, Nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1936
33 Unirea Poporului, Anul XVII, Nr. 41, 13 octombrie 1935
34 Unirea Poporului, Anul XVII, Nr. 38, 22 septembrie 1935
35 Revista Economică, Anul XXXVII, Nr. 43, 26 octombrie 1935
36 Gazeta Ilustrată, Anul IV, Nr. 7-8, iulie-august 1935
37 Gazeta Ilustrată, Anul IV, Nr. 9-10, septembrie-octombrie 1935
38 Cele Trei Crișuri, Anul XVI, Nr. 9-10, septembrie-octombrie 1935
39 Cele Trei Crișuri, Anul XVII, Nr. 1-2, ianuarie-februarie 1936

Autor: Alexandru Bogdan Kürti