Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Jocul transparenţei în deşertul de sticlă

Jocul transparenţei în deşertul de sticlă

Iulie 2017

Poate că lumea, aşa cum o vedem noi, e din ce în ce mai îndepărtată de frumuseţea Paradisiacă a începutului, dar artiştii ne întind cu generozitate o lentilă prin care ne arată lumea aşa cum o văd ei, felia de univers construită din viziuni şi forme, idei şi culoare, cuvânt şi suflet.
Pentru Alexandra Mureşan sticla este materialul în jurul căruia trăieşte, munceşte, experimentează, creează şi îi învaţă şi pe alţii să facă asta. Ea vede partea frumoasă a sticlei în lucrări elaborate şi ne arată tuturor ceva din ceea ce vede ea dincolo de poarta creaţiei. Forme scurse parcă dintr-o altă lume, universuri suprapuse pe care ea le strânge în pumn şi le eliberează apoi după voinţa şi viziunea ei, împletite cu frumoasa sălbăticie nărăvaşă a nisipului încremenit în lumină.
Lemnul, piatra, lutul, pânza, hârtia, culoarea sunt materiale care s-au supus docile omului, dar sticla e un domeniu greu, pentru că ţine foarte mult de tehnică şi tehnologie. La sticla suflată e necesar un cuptor cu gaz, unde sticla se topeşte, până ajunge la consistenţa mierii de albine. Ca să poţi lucra, să fie maleabilă, e necesar ca sticla să fie mereu încălzită, să ardă cuptorul. Şi nu, nu e o metaforă a spiritului creator. Sau nu numai. 
Apoi, există sticla prelucrată prin fuziune, unde artistul pune sticla rece şi formele, iar temperatura cuptorului este reglată să crească şi să scadă apoi treptat. La final, sticla e topită şi e în forma pe care a imaginat-o sau pe care a dorit sticla să o ia. Din nou, nu e o metaforă a ştiinţei fermentată de nevoia dezvoltării permanente. Sau poate e.

În lumea nisipului care cuvântă

Ceramica şi sticla nu se împacă prea bine cu manicura elegantă. Îi privesc Alexandrei degetele. Poartă urmele muncii, a căldurii mari din atelier, a materialelor, a uneltelor pe care le foloseşte. Sunt degetele care au adus premiul Jutta Cuny-Franz Memorial Award în România, în 2013.
Cum e să sacrifici confortul fizic pentru munca asta?
Alexandra Mureşan: Mie mi s-a potrivit foarte bine, am fost mereu mai băieţoasă din fire. Faptul că pot să-mi murdăresc hainele în care lucrez, că nu am o pereche de încălţăminte care să nu poarte urmele atelierului, pe mine mă face fericită. Mi se pare creativ să nu ţin cont că mi se rupe o unghie dacă ridic negativul sau dacă lucrez un ghips. Îmi amintesc, ca studente, când la sfârşit de an ne-am dichisit şi noi pentru festivitate, un profesor a exclamat: „Vai, avem şi noi fete la departamentul de ceramică! N-aş fi crezut!”
De unde începe o lucrare? Cum se naşte ea?
Alexandra Mureşan: Hmm, o lucrare se naşte în cap, în mintea ta. O vezi. Dar ideea ei se naşte din probe. Faci experimente, vezi cum reacţionează materialul, e ca la cuptorul de pâine: pregăteşti tava şi aluatul, în acest caz sticla. Eu am lucrat mult cu plasă rabiţ, puneam deasupra sticla şi îi dădeam diverse temperaturi. Uneori se topea mai puţin şi curgeau nişte lacrimi. Alteori se topea mai mult şi ieşeau fire. Ori se topea totul, aveam jos o formă, iar sus nu mai rămânea nimic. În unele probe văd câte ceva care trezeşte în mine o poveste. Atunci încep să ţes ideea, încep să-mi imaginez lucrarea, o văd în mintea mea şi pregătesc toate condiţiile. O pun la cuptor şi iese total altceva decât mi-am imaginat. 
Foloseşti pigmenţi?
Alexandra Mureşan: Uneori da, mama îmi reproşează adesea că nu folosesc mai multă culoare în lucrările mele. Mie îmi place mult transparenţa asta a sticlei şi jocul dintre mat şi lucios, opacitate şi transparenţă, în lipsa culorii. E posibil să fi pornit de la vechiul deficit tehnic, pentru că pigmenţii pe care îi aveam erau într-o gamă de culori prea puţin variată, iar ceea ce ieşea nu se potrivea cu ce aveam eu în cap despre cum trebuie să arate lucrarea. Sticla transparentă m-a atras mai mult, am putut să lucrez mai bine cu ea, să mă apropii mai tare de ceea ce gândeam.
Less is more?
Alexandra Mureşan: Da, parcă e o linişte, o acurateţe în transparenţa sticlei, care pe mine mă atrage mai mult decât orice. Mai este şi verdele acela pe care îl obţii fără pigmenţi... Am câteva lucrări în care am utilizat culoare, am topit sticle de bere, da sunt câteva.
Ce calităţi îi trebuie unui artist ca să lucreze sticlă?
Alexandra Mureşan: Aaaa, în primul rând răbdare, dar e în funcţie de tehnică. La cuptorul de suflat, pentru că sticla e moale, trebuie să fii prezent acolo, să ai spirit de moment, să fii ager, ai mare nevoie de spontaneitate. Odată ce ai învăţat şi stăpâneşti tehnica, trebuie să ştii ce vrei să faci. La cuptorul de fuziune pui obiectul şi trebuie să ai răbdare să se răcească, pentru că nu poţi vedea ce e înăuntru, în total cam două zile de creştere şi descreştere a temperaturii. Până ajungi să vezi obiectul, poţi doar să-ţi imaginezi şi treci prin tot felul de stări, te gândeşti că poate ieşi cum ai dorit sau nu, şi cum am spus, de cele mai multe ori nu iese, dar eşti curios să vezi cum arată. 
Hahaha, adică la fuziune pui un tort la cuptor cu blat, cremă şi glazură, dar nu vezi decât după două zile cum e?
Alexandra Mureşan: Da, aşa e. Uneori nu am răbdare să se răcească de tot, de fapt, nu am niciodată răbdare, iar pe la 100 de grade, ridic capacul să arunc un ochi. Uneori iese cu câte o fisură din această cauză şi regret. 
E o şcoală a răbdării?
Alexandra Mureşan: Da, sticla în sine e o şcoală. Te disciplinează. Mă gândeam demult, ce întâlnire paradoxală a mea cu acest material, suntem atât de diferite! Sticla are disciplină, are reguli. Dacă nu o coci ca lumea, se sparge, trebuie să fii calm, iar eu sunt total haotică, agitată, mă grăbesc... Dar am tras un pic de sticlă spre mine şi ea m-a tras puţin spre ea. Am învăţat să am răbdare, am învăţat care îi sunt limitele şi până unde pot merge cu ea, dar nu simt că i-am epuizat potenţialul, nici vorbă. E muncă de o viaţă şi cred că după încă trei zile peste ea, îţi mai arată ceva.
Ce ai învăţat de la sticlă în afară de a exersa răbdarea?
Alexandra Mureşan: Disciplina. Nu ştiu, e o întrebare dificilă. Am învăţat spontaneitatea la cuptorul de suflat, m-a făcut să gândesc pe moment, pentru că eu sunt cam nehotărâtă. Munca acolo m-a forţat să decid pe loc, dar nu m-a îmblânzit. Tot mi se mai sparge câte un obiect, mai dau rateuri.
Cred că mai degrabă te-a învăţat să ai o ordine în dezordinea ta.
Alexandra Mureşan: O, da, asta e cea mai bună definiţie! Tata spunea o chestie asemănătoare. Avea mare dezordine pe birou şi când îi făceam ordine acolo, nu mai găsea nimic. „Voi nu ştiţi că dezordinea e ordinea mea?” aşa ne certa. 
Dacă nu aţi intuit până acum, tatăl ordonat-dezordonat nu este altul decât Ion Mureşan, poetul. „Cartea Alcool” nu putea fi scrisă decât de tatăl celei care ştie să facă din sticlă forme neasemuite, deloc pregătite să adăpostească în pântec altceva decât alcoolul viziunilor şi al transparenţei.
Să revenim în atelier, după ce una din probe ţi-a sugerat o poveste pentru o lucrare. Ideea rămâne la nivel mental sau o aşterni pe hârtie?
Alexandra Mureşan: Multe idei ajung schiţe, dar nu întotdeauna reuşesc să desenez ce am în cap. Ceea ce am învăţat este să fac machete, pe cât se poate, 1 la 1, mă ajută să înţeleg şi să adaptez dimensiunile lucrării, ca să corespundă ideii mele. Aşadar, după probă urmează schiţa, macheta din polistiren, probe multe, concentrate pe formă, şi de acolo începe realizarea propriu-zisă a lucrării. Pentru probele de material poţi folosi sticlă-praf, sticlă de geam, sticlă suflată pe care o poţi retopi şi alegi care dintre ele se potriveşte mai bine viziunii tale. E un proces lung, acesta al probelor, ele durează cam o lună, în funcţie de mărime. Cu sticla nu poţi lucra repede şi asta e o altă dimensiune a răbdării pe care o exersezi, altfel rişti. O mişcare greşită din cauza oboselii şi poţi rata o lucrare pe care ai muncit o săptămână-două, o fisurezi, o crapi, o scapi... De asta eu lucrez cam o lună efectiv. 
Aşadar capturezi idei, dezvolţi concepte în sticlă, precum insectele surprinse în chihlimbar...
Alexandra Mureşan: Da, uite, lucrarea cu conuri pe care ai văzut-o în expoziţie face parte dintr-un proiect de master, care a evoluat ca o serie. Ideea era modul în care oamenii interacţionează prin priviri şi cum se evită uneori, alteori se provoacă... Felul în care priveşti pe geam, priveşti prin sticlă. Tot de la filosofie mi se trage, că privirea nu e ceva palpabil, iar eu am încercat să redau privirea printr-un con, cu toate firele acelea care se adună într-o intenţie şi intenţia într-o privire. Pentru mine conul a reprezentat privirea şi când totul a fost clar, ideea limpezită, am început să mă joc cu conurile. Elementele acelea subţiri, firele, le-am obţinut tot în probe şi domnul profesor Semenescu ne spunea că odată stăpânită o tehnică, trebuie să vezi cum o aduci în zona personală. Mulţi artişti pot utiliza acea tehnică, dar contează modul în care tu faci să fie a ta, o personalizezi şi îi oferi o identitate. Aşa a început povestea conurilor, Jocul privirilor, cum i-am spus. Contează câte straturi de sticlă pui în formele de ghips, contează dacă temperatura e 850 sau 855 de grade, pentru că fiecare variaţie duce la un rezultat diferit. Amplasarea contează, dacă e într-un anumit colţ al cuptorului, piesa se schimbă, de aceea fiecare e unică, mereu apar elemente variabile care modifică puțin lucrarea şi aşa vine o idee.
Şi atunci o lucrare se naşte din alta?
Alexandra Mureşan: Da, din coasta unei lucrări vechi se naşte una nouă. Şi acum, în timp ce pregăteam expoziţia mi-a venit ideea pentru trei lucrări noi, altă dată seara, pe stradă, într-o zonă cu pavaj dezordonat am văzut cu ochii minţii sticla mea, instalaţia... Am făcut schiţa şi urmează să fac o lucrare cu pavajul care urcă pe pereţi.
Sticla ţi se pare mai capricioasă decât ceramica?
Alexandra Mureşan: În parte da, se apropie de porţelan. Dar sticla e mai rece, nu chiar mai elegantă, dar e îngâmfată, şi nu neapărat în sens peiorativ. Lutul a fost prima dragoste, iar sticla e a doua, dar nu am încetat să iubesc niciodată lutul. M-ar tenta sticla de cristal şi sticla diacronică, pe care lumina cade şi reflectă două-trei culori. De fapt, nu mi-ar ajunge viaţa întreagă să experimentez toate tehnologiile sticlei.
Faptul că duce lumina cu ea a contat când ai ales sticla? Cu ce te-a cucerit pe tine sticla?
Alexandra Mureşan: Cu provocarea, pentru că m-a lăsat să experimentez şi unicitatea fiecărei lucrări, efectul pe care îl are materialul, transparenţa, luciul, faptul că îţi oferă o dimensiune în plus, jocul dintre opacitate şi lumină... E o dragoste cu năbădăi, dar e statornică. Nu e un material pe care îl poţi domina total, încerci să îi dai o formă, dar de fiecare dată, un element se schimbă şi dialogul acesta neaşteptat cu materialul m-a convins. Înveţi tot timpul câte ceva şi îţi rezervă surprize, aşa că îţi menţine tot timpul sângele fluid în vene.

Autor: Alice Valeria Micu