Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Nicoleta Crăete

Nicoleta Crăete

Iulie 2017

ultima religie

în pulsul meu
un animal sălbatic îşi face noduri şi ţipă
unde să mă mai duc
la capătul omului nimicul
nu mai cere pâine

mi-au spus că durerea mea e greşită
dar eu
am privit spaima în ochi şi i-am aflat punctul g

lumea e un vârf de cuţit
în care mă arunc
e preţul ultimei iluzii


nud

în fiecare anestezie ratată
creştea câte un spital de nebuni
cu faţa în jos
ochii lor tăiau iarba
din care să fabrice durerile noi
pentru piaţă

la paisprezece ani am murit
şi
trupuri proaspete au început să nască
peste trupul cel vechi
cum
o perfuzie în drumul spre lumină
trecea
prin tot felul de stări

în fiecare durere amânată
ţipete împachetate de vii
pe diverse mărimi

moartea face nudism pe o plajă sălbatică


la capătul lumii

cuvintele se înghesuiau în lumina gălbuie a serii
ca bătăile inimii

am întrebat-o pe femeia care locuieşte în miezul erorii
unde a pus lampa cu gaz a bunicii
ca să pot citi mâinile
mi-a spus că omul ia culoarea pământului
în ultima clipă 
apa izbeşte vârful lumii
până când o auzi cum respiră   


absentia

toate obiectele au înnebunit de tristeţe
când le-ai atins
umblai cu palmele peste ochi
dar eu ţi-am zărit chipul întins la maxim
pe uşă ca picioarele unui păianjen
zvâcnind de prea mult
ascult distanţa din ele

cât să se-ntindă existenţa ta
un afiş mare la intrare
plecat să îşi vândă irealitatea


zilele ca o perfuzie

zilele se apleacă una spre alta periculos
de mult îşi varsă conţinutul
paharul se umple

eu şi o perfuzie păşim prin ziduri croşetând
din firele soarelui ce cad ca un acid
pe pielea albă o haină
pe care să mi-o aşez peste ochi
până vii


ai un poem la colţul gurii

s-a scurs involuntar pe covor
odată cu firul roşu ce duce

târziu e prea devreme ţi-ai spus
când toate mişcările sufletului 
poartă măşti tu porţi vin

răstignit
în ace de brad
pe o scară


absurdul deschis 

pentru o clipă
organele ei au luminat atât de tare încât
oamenii au aruncat instrumentele de tortură
din mână cu un zgomot deschis
şi toţi au putut vedea uşile atârnând
de tavan prin care absurdul îşi croia drum
ca nişte cărţi ca nişte răni niciodată
la fel de posibile