Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Paula Ecaterina Zăhan

Paula Ecaterina Zăhan

Iulie 2017

cls. a XI-a, Colegiul Național „Vasile Lucaciu”, Baia Mare

 

***
Inima mea e împrăștiată prin toate ramificațiile corpului
Bubuitul ei nu mai adie azi
Acum zgâlțâie doar cioburile răsfirate
Trupul meu plânge
 
Aerul îmi respiră golul
Pustiul din mine miroase a lacrimi moarte
Noi așteptăm să sece izvorul
Acum sfârșitul durează mai mult

***
Cad în soartă
Mă-mbăt cu viață
Cuvintele mi-s lacrimi
Spală tot ce-am fost
 
Azi sunt, pur și simplu,
Nu mai cer viață cu sens,
Nu mai plâng fără lacrimi,
Aerul nu-mi mai strivește bătăile inimii
 
Deși fluturii mei s-au dus,
Aripile au rămas
Le-am cusut pe hârtie și 
Am zburat. 

Enigma iubirii

Nu mă mai țin în viață decât fiorii clipelor lungi și apăsate
Prin care inima se limpezea și în același timp se colora
Atunci până și apusul era un răsărit… al nopții
Trezea stelele din noi, stelele din mine.
 
Simțirile se îmbrățișau precum mâinile noastre
Totul era difuz, înmuiat în dulceață de endorfină
Azi fericirea se naște din ochii-mi albaștri,
Păcat… are gust sărat.
 
Acum frânturile putrede ale trecutului s-au dizolvat
Poate din pricina vechimii –
Au rămas microbii…
Prea periculoși ca să fie infimi.
             Aici…
Acesta e tărâmul din inima mea,
Asta e lumea în care îți moare gândul,
Căci florile sufletului se trezesc,
Iar crucea ce-o porți îți e stâlp
Și amic ți-e cerul cu perle.
 
Acesta e drumul pustiu de munte,
Ce îți chinuie picioarele amorțite și sătule,
Căci mai bine mori trăind,
Decât să trăiești murind,
Mai bine vezi ploaia și fulgerul
Decât să nu vezi nimic.
Mai bine ești totul…
Decât să ai totul…
Și mai bine asculți nimicul din tine
Decât pe cei plini ‒ de ei.  

Singură

M-am adăpat cu propriile-mi lacrimi
Căci am preferat un eu mai sigur.
Nu mai am pe mine decât mâinile ce făuresc,
Căci numai astea mă mai încălzesc acum,
Când nu e iarnă, dar totul e-nghețat… pe dinăuntru.
Nu mai am decât lumina ochilor,
Cu care mă prind de ce apuc real din lumea asta.
Nu mai am pe mine decât eul,
Înconjurat de nimicuri incerte, pământești.

Atunci

La început, pentru mine erai doar un nume
Până ce ai devenit totul
Și m-ai făcut și pe mine un tot.
Mi-am schimbat numele pentru tine,
Însă nu ai știut cât a însemnat.
…Și tot ai plecat.
Deși era prea devreme să dispari,
Era prea târziu să mai repari ceva.
În mine era zgomotul pustietății…
Plânsul durerii…

Tu, eu…

Cândva erai o piatră neclintită,
neerodată de atâtea lacrimi ce s-au scurs din ochii unui înger, acum mort.
Acum ești doar o frunză pală,
ondulându-și veșnic dorul fără margini.
Cândva plângeai cu ochii veseli,
nu grei și adânciți în tine.
Acum zâmbești doar prin cuvinte,
Deși nu e, tu zici că-i bine.
Cândva trăiai o clipă-n ani
și te simțeai un veșnic… printre veșnic morți,
Acum respiri trăiri diverse,
dar toate-s goale ‒ te sufoci.
Nu vrei să piei, dar parcă nici să fii
și te-amăgești cu verbul „a trăi”.
Degeaba. Căci tu trăiești doar ca o plantă, inferioară,
pe care zici că soarta calcă.
Respiri un șir de reguli certe,
apoi vomiți amar durerea, ca pe-un microb haotic.
Pe urmă, te străduiești să fii,
deși ai vrea să nu, căci nu ești tu…