Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Victor

Victor

Iulie 2017

La începutul lui mai, am primit din America volumul „Victor. Memories from the Kingdom of Absurdities and Terror” („Victor. Memorii din regatul absurdităţilor şi terorii”) scrisă de consăteanul meu, doctorul Victor Gordan şi apărută în SUA, oraşul Manchester, statul New Hampshire, acolo unde locuieşte autorul. Cartea e scrisă în engleză, e groasă (are 285 de pagini), aşa că, cu puţina engleză pe care o ştiu eu, mi-au trebuit trei săptămâni ca s-o parcurg. Noroc cu dicţionarul! 
Victor Gordan s-a născut în anul 1932, în Bănişor, judeţul Sălaj, din părinţii Nicolae (Nicolae a Ioanii Florii) şi Ana, ţărani săraci. Pe când avea doar unsprezece ani şi era elev în clasa a patra la şcoala primară din sat, în 1943, este remarcat de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, cu prilejul vizitei pastorale pe care acesta a întreprins-o în sat. Cu sprijinul lui, ajunge elev bursier la Liceul „Emanuil Gojdu” din Oradea, pe care îl absolvă în 1952, ca şef de promoţie. A obţinut premiul I în toţi anii de liceu. În acelaşi an, 1952, dă examen de admitere la Facultatea de Medicină a Institutului Medico-Farmaceutic din Bucureşti şi intră fără probleme.
Mai ales după interzicerea în România, în 1948, a Bisericii Greco-Catolice, opoziţia lui Victor față de regimul comunist (care a săvârșit acest act samavolnic) devine tot mai fermă şi, în unele împrejurări, vizibilă. El nu s-a împăcat cu studiul la medicină a marxism-leninismului, cu politizarea învăţământului, cu promovarea unor cadre didactice pe criterii strict politice, cu exagerarea meritelor unor pseudo savanţi sovietici, cu diminuarea meritelor savanţilor occidentali, cu ocupaţia sovietică, cu cultul personalităţii lui Stalin şi Gheorghiu Dej. El a continuat să rămână ataşat de religia catolică, iar ca student participa în duminici şi de sărbători la slujbele de la Catedrala Catolică Sf. Iosif din Bucureşti. A fost un student excepţional, cel mai bun din promoţia sa, în toţi anii de facultate.
La Facultatea de Medicină din Bucureşti, ca de altfel în toate unităţile de învăţământ superior din România, erau infiltraţi mulţi agenţi ai Securităţii (turnători), recrutaţi în special din rândul studenţilor proveniţi din muncitori absolvenţi ai celebrelor şcoli de doi ani, admişi în facultăţi fără examene de admitere. Ei nu întârziau să-şi informeze şefii de câte ori asistau la devieri ale colegilor lor de la doctrina şi morala comunistă. În 1958, pe când Victor terminase anul şase de studii, avea examenul de stat luat, şi era doctor intern la un spital bucureştean, la Facultatea de Medicină a avut loc un miting pe tema luptei împotriva imperialismului occidental, a deviaţionismului intern. Victor a fost dat de exemplu ca deviaţionist. El a fost acuzat că îi desconsideră pe studenţii proveniţi din şcoala specială de doi ani, că nu este de acord cu politizarea cercurilor ştiinţifice studenţeşti, că la aniversarea centenarului învăţământului medical românesc a avut discuţii cu studenţii din lagărul imperialist, participanţi la eveniment, că militează pentru legalizarea fostei Societăţi Medicale Române, al cărei fondator a fost „reacţionarul” şi „şovinistul” Paulescu (descoperitorul insulinei n.n.) şi a organului de presă „Spitalul” al acestei societăţi. A mai fost acuzat că este partizanul teoriei lui Mendel şi Morgan – considerată decadentă – că este cosmopolit, deoarece ascultă muzică de Bach şi Verdi şi manifestă ostilitate faţă de cultura rusă şi sovietică, că citeşte numai publicaţii medicale occidentale, că frecventează Biserica Romano-Catolică din Bucureşti şi că, în timpul contra revoluţiei din Ungaria, împreună cu un grup de studenţi n-au respectat interdicţia de a părăsi căminul studenţesc, iar atunci când s-a lansat primul satelit sovietic, nu a ieşit împreună cu ceilalţi studenţi în stradă ca să-l vadă şi să aplaude. Concluzia a fost: „Gordan trebuie arestat; el este un duşman al clasei muncitoare”.
Acest miting i-a arătat lui Victor pericolul în care se află, dar nu l-a descurajat. Hotărârea lui fermă a fost să nu se mintă pe sine, să fie el însuşi, să se găsească pe sine, pentru că „cel care se găseşte pe sine îşi pierde mizeria morală”. Era conştient că înfruntarea comunismului i-ar putea atrage consecinţe grave. Exista riscul să fie marginalizat social, să fie arestat, închis şi chiar să-şi sacrifice viaţa. A ales alternativa să se găsească pe sine şi să-şi piardă mizeria morală. „Procedând astfel, am câştigat pacea mea interioară, demnitatea mea şi dorinţa de a comunica cu alţi studenţi pentru a-i face să înţeleagă care sunt necesităţile de bază ale omului şi, să-i fac să simtă, să gândească şi să spună ceea ce simt şi ceea ce cred”, mărturiseşte Victor.
La două luni după acest miting, Victor a fost arestat pentru activităţi subversive şi anticomuniste. Primul loc de încarcerare a fost sediul de pe Uranus al Securităţii din Bucureşti, unde a fost supus la interogatorii şi torturi. Prima acuzaţie care i s-a adus a fost că ar fi capul unei organizaţii care şi-a propus să răstoarne regimul comunist. A negat-o cu vehemenţă. Aici a aflat că la percheziţia care s-a făcut în camera sa de la spitalul unde funcţiona ca intern, s-au găsit printre documentele sale câteva pagini pe care şi-a notat câteva gânduri referitoare la ocupaţia sovietică în România, şi interzicerea Bisericii Greco-Catolice, în care el s-a născut şi a fost botezat. Aceste documente aveau să atârne greu în condamnarea sa de mai târziu. A mai aflat că în toţi anii de studenţie a fost atent supravegheat de securitate, aceasta fiind la curent cu aproape toate mişcările lui din afara căminului studenţesc: știau, de exemplu, de câte ori a fost la biserică. A mai fost acuzat că ar fi citit cartea lui Hitler, „Mein Kampf”, tradusă din germană în franceză, limbă pe care Victor o stăpânea la perfecţie. Acuzaţia era adevărată. Cartea a fost introdusă în cămin de un student provocator, unealtă a Securităţii. În ianuarie 1959, interogatoriile încetează ca urmare a semnării de către el a procesului verbal, deşi nu a fost în întregime de acord cu acesta. A fost ameninţat că dacă nu-l semnează, interogatoriile (se subînţelege că şi torturile) vor continua. E mutat de la Uranus la Închisoarea Malmaison, o fostă cazarmă de pe vremea lui A.I. Cuza.
În februarie 1959, a avut loc prima fază a procesului. Au fost aduşi, în calitate de coinculpaţi, şi câţiva foşti colegi. Li s-au adus la cunoştinţă rechizitoriul. Au fost acuzaţi ca făcând parte dintr-o organizaţie anticomunistă şi antistatală. Fără să fie întrebat, fără să aibă dreptul să vorbească, Victor a negat. Asta l-a costat mai multe zile petrecute într-o celulă de izolare, cu o singură felie de pâine pe zi şi o cană cu apă.
În aprilie 1959, a avut loc ce-a de a doua fază a procesului. În sala tribunalului a fost adusă şi mama lui Victor, care a plâns pe toată durata şedinţei. Procurorul i-a acuzat de constituirea într-o organizaţie ilegală îndreptată împotriva societăţii comuniste, că au spus bancuri cu Hruşciov şi cu alţi lideri comunişti, că au criticat politica partidului comunist şi că au purtat o serie de discuţii anticomuniste. „Aveţi în faţă o organizaţie nazistă!”, a zis procurorul, fluturând cartea „Mein Kampf” a lui Hitler şi mai afirmând că ea a fost citită de toţi cei din boxa acuzaţilor. A cerut pentru ei sentinţa maximă. Victor a mai fost acuzat că a scris împotriva ocupaţiei sovietice şi a interzicerii Bisericii Greco-Catolice. El a fost condamnat la zece ani de detenţie, iar colegii lui între şase şi opt ani.
Imediat după proces, a fost încarcerat la Jilava, în Fortul nr. 13, într-o celulă cu alţi aproximativ 120 de deţinuţi, dormind câte doi într-un pat. 
În august 1959, a fost transferat, împreună cu alţi condamnaţi, în lagărul pentru deţinuţi politici de la Stoieneşti, situat pe Insula Mare a Brăilei. Lagărul adăpostea aproximativ 2000 de deţinuţi, în barăci rudimentare pentru câte 800 de deţinuţi, mobilate cu paturi metalice cu trei etaje fiecare, deţinuţii dormind câte doi în pat. Condiţiile de igienă erau ca şi inexistente: nu erau băi, nu era săpun, dejecţiile erau deversate din hârdaiele în care deţinuţii îşi făceau necesităţile peste noapte, în gropi deschise, acoperite doar cu crengi de salcie aflate în curtea lagărului, în apropierea barăcilor. Când o groapă se umplea se făcea alta, iar când în curte nu mai aveau loc, se mutau barăcile. Deţinuţii munceau din greu, manual, de dimineaţa până seara, la ridicat de diguri şi săpat canale pe insulă. Se îndiguia insula şi se desecau bălţile de pe ea în vederea transformării ei în teren arabil. Mâncarea era total neîndestulătoare, disciplina era foarte strictă, iar pedepsele foarte aspre pentru abateri sau neîndeplinirea normelor de muncă. Gardienii erau nişte brute, iar soldaţii puşi să-i păzească pe deţinuţi nu se dădeau nici ei în lături să-i jignească sau să-i lovească pe deţinuţi. Din cauza subalimentaţiei şi a eforturilor fizice mari la care erau obligaţi, foarte mulţi deţinuţi au devenit distrofici, iar unii dintre ei au murit. 
Pentru o scurtă perioadă de timp, din cea în care a fost deţinut în lagărul de la Stoieneşti, Victor a fost numit doctorul lagărului, calitate în care deţinuţii au remarcat la el priceperea, sacrificiul şi dragostea de oameni, calităţi care n-au convenit conducerii lagărului şi au determinat schimbarea lui imediat când au avut cu cine. În perioada când el era doctorul lagărului, în 1960, şobolanii numeroşi care roiau în jurul gropilor cu dejecţiile deţinuţilor, au provocat în lagăr o epidemie manifestată prin temperaturi mari, însoţite de toropeală, care netratată putea cauza moartea. Sute de deţinuţi au fost victime ale acestei epidemii. Cunoscând cauza ei, Victor a reuşit să convingă conducerea lagărului ca dejecţiile să fie transportate zilnic în afara lagărului.
La sfârşitul lui 1961, lagărul de la Stoieneşti a fost desfiinţat, iar o mare parte dintre deţinuţi, printre care şi Victor, au fost mutaţi în lagărul de la Salcia, iar la începutul lui 1962, în lagărul de la Strâmba, ambele aflate pe Insula Mare a Brăilei. 
În lagărele în care a fost internat Victor, printre deţinuţi au fost mulţi alţi intelectuali, condamnaţi din cele mai diverse motive, unele dintre ele, de-a dreptul puerile sau ridicole. Erau acolo experţi în limbi străine, literatură, istorie, filozofie etc. În barăci, între paturi, luau naştere, ad-hoc, adevărate micro academii sau cluburi. Între paturi, preoţii aflaţi printre deţinuţi, oficiau, duminicile sau cu prilejul unor sărbători, slujbe religioase. Şi pe şantier, reuşind să înşele vigilenţa gardienilor, se organizau aşa-zisele „Academii în roabe”, în cadrul cărora dezbăteau tot felul de probleme mari, demne de o adevărată academie.
De la Strâmba, Victor a fost transferat la Svitstofka, un lagăr dintr-o localitate de lipoveni din Delta Dunării, iar de aici în lagărul de la Grindu, situat, de asemenea, în Deltă, iar de acolo la Galaţi, unde au fost îmbarcaţi într-un tren cu destinaţia Gherla, unde au ajuns în preajma Crăciunului din anul 1962.
La Gherla a fost încarcerat într-o celulă împreună cu alţi 50 de deţinuţi, majoritatea în vârstă de peste 60 de ani. Câţiva dintre ei se constituiseră într-un guvern al României în exil. După ce l-au cunoscut bine pe Victor, i-au oferit postul de ministru al sănătăţii în acest guvern. Deţinuţii de aici lucrau în fabrica de mobilă a închisorii. Închisoarea avea şi un spital cu 200 de paturi. Victor a fost numit doctor la acest spital, însărcinat să se ocupe de tuberculoşi. A fost mutat într-o altă celulă şi şi-a pierdut funcţia de ministru în guvernul din exil. S-a achitat de sarcinile lui de doctor cu mult devotament şi s-a făcut stimat de deţinuţi.
În 1963, în închisoarea de la Gherla, şi probabil şi în alte închisori, a început un amplu proces de reeducare al deţinuţilor, diferit, dar nu mai puţin infam, de cel criminal, experimentat la Piteşti. Deţinuţilor li s-au distribuit ziare în fiecare dimineaţă şi li s-a creat acces la librăria închisorii. Dintre ei au fost recrutaţi câţiva instructori. Vor fi consideraţi ca reeducaţi cei care vor fi în stare să demaşte duşmanii clasei muncitoare din rândul cunoscuţilor şi chiar a propriilor familii. Acestora li se vor reduce pedepsele. Din păcate, mai mulţi deţinuţi au cuplat la această mârşăvie. Majoritatea însă a refuzat să o facă. După câteva luni, experimentul a eşuat.
La 24 iunie 1964, după ce a efectuat cinci ani şi opt luni din pedeapsă, Victor a fost eliberat. La eliberare i s-a cerut să devină informator al securităţii, dar a refuzat. A ajuns la Bucureşti, a încercat să intre în posesia diplomei de medic. A fost refuzat pe motivul că are o restanţă la examenul de marxism-leninism inclus în examenul de stat. S-a declarat de acord să dea acel examen. I s-a spus că va trebui să repete întregul examen de stat. A fost de acord şi cu asta, dar nu i s-a aprobat, drept pedeapsă pentru refuzul lui de colaborare după eliberarea din închisoare. I s-a oferit un post de asistent medical la un dispensar într-un sat departe de Bucureşti, pe care, neavând încotro, l-a acceptat.
În 1964, după eliberare, îşi vizitează familia din Bănişor. Este primit cu ostilitate de preotul ortodox din sat şi de către miliţie. Este acuzat că instigă la activităţi catolice. 
În august 1968, Victor a făcut o vizită cardinalului Iuliu Hossu, care avea domiciliu forţat la Mănăstirea Căldăruşani, situată la 40-45 km de Bucureşti, în semn de recunoştinţă pentru cel căruia îi datora ieşirea lui în lume şi începutul instruirii lui.
După trei ani de la eliberarea din puşcărie, Victor a obţinut aprobarea să-şi dea din nou examenul de stat. Îl dă şi intră în posesia mult râvnitei diplome de medic. Devine medic de circumscripţie la ţară. E tot ce i s-a oferit. Populaţia locală l-a iubit pentru devotamentul de care a dat dovadă pentru cei pe care a trebuit să-i trateze. El a continuat să fie supravegheat şi suspectat de activităţi anticomuniste şi antistatale, tracasat şi hărţuit de Securitate. Asta l-a determinat să se hotărască să fugă din ţară, în Occident. Face două încercări, ambele prin Iugoslavia, pe uscat, pe jos. Prima eşuează, cea de a doua reuşeşte.
Prima încercare o efectuează solitar, în noaptea de 22 septembrie 1968, pe un teren necunoscut, pe ploaie şi fără busolă. Bâjbâie o noapte întreagă în căutarea graniţei fără să o găsească. Spre dimineaţă s-a ascuns într-un tufiş, hotărât să-și petreacă acolo ziua, să se orienteze şi să reia trecerea frontierei în noaptea următoare. Este descoperit însă în ascunzişul său de un… cal, este arestat, încarcerat la Timişoara, judecat şi condamnat la trei ani de închisoare. Face recurs şi pedeapsa i se reduce la un an, din care execută nouă luni, în închisoarea de la Aiud.
După eliberare, în august 1969, se reîntoarce în Bucureşti, lucrează în construcţii până în martie 1970, după care obţine repartizarea sa ca doctor de circumscripţie în satul Optaşi din judeţul Olt. Nu renunţă la intenţia de a părăsi ţara. Se asociază cu Steve, un tânăr pe care l-a cunoscut în închisoarea de la Aiud. Fac împreună o pregătire minuţioasă, procurându-şi tot ce aveau nevoie, inclusiv o busolă. Hotărăsc data plecării pentru 28 august 1970. Au făcut autostopul până la Râmnicu Vâlcea, au călătorit cu trenul până la Timişoara, de unde au mers pe jos, pe câmp, până în apropierea zonei de frontieră, unde au aşteptat să vină noaptea pentru a merge mai departe. Odată cu înserarea, pornesc la drum. Urmează o descriere amănunţită şi palpitantă a traversării frontierei care a durat două nopţi. În prima noapte au traversat o linie de frontieră falsă, după care nu şi-au dat seama unde e cea adevărată. Au stat în ziua următoare ascunşi, s-au orientat şi au atacat adevărata linie de frontieră în noaptea următoare. Reuşesc s-o treacă, la ora 4,30 dimineaţa, în ziua de 5 septembrie, făcând primii paşi pe pământ iugoslav.
De teamă că sârbii ar putea să-i extrădeze către autorităţile româneşti de graniţă, s-au hotărât să nu se oprească până în Italia şi să străbată toată Iugoslavia pe jos, în timpul nopţilor, evitând să vină în contact cu vreo persoană. Traversarea a durat până pe 19 septembrie, când au pus piciorul pe pământ italian în prejma oraşului Trieste. Au mers pe jos, în total 20 de zile.
La Trieste, s-au predat autorităţilor şi au fost internaţi într-un lagăr pentru refugiaţi. Victor a reuşit să obţină o viză pentru SUA şi în ziua de 2 martie 1971, s-a îmbarcat pe un avion Al Italia cu destinaţia New York City.
În America, Victor s-a căsătorit, a învăţat engleza, a obţinut licenţa americană în medicină şi trei certificate în trei specializări medicale şi, aşa cum mărturiseşte el, „mi-am câştigat respectul social şi profesional”. Pe soţia lui o cheamă Alice şi este născută în America. Împreună au doi copii, Ana şi Patrick, şi un număr neprecizat de nepoţi.
Printre realizările profesionale de excepţie ale lui Victor, la loc de frunte este descoperirea Sindromului din Golful Persic, care a fost cauza îmbolnăvirii militarilor ce luaseră parte la Războiul din Golf (1990-1991). De fapt, el a demonstrat că îmbolnăvirea acestor militari s-a datorat mediului toxic existent acolo în timpul conflictului militar.
Sunt mândru de consăteanul meu Victor Gordan. Este un exemplu de verticalitate umană, de cinste, corectitudine, demnitate, omenie, îndrăzneală, putere de sacrificiu. Îi urez, pe această cale, ani mulţi cu sănătate şi fericire de aici înainte, lui şi familiei sale!

Autor: Artemiu Vanca