Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un anotimp de paralele inegale*

Un anotimp de paralele inegale*

Iulie 2017

Moto

„Numai tu nu spui nimic,/ numai tu spui totul,/
numai tu eşti pleoapă,/ numai eu sunt ochiul,/ 
numai tu eşti iarnă, fără de zăpezi – (...)/ 
eu sunt doar silabă,/ când tu eşti cuvânt.” (N.B.)

 

„O carte de început de an și sfârșit de iluzii”, semnată de Nicolae Băciuț, La taclale cu Dumnezeu (poeme), Editura Vatra veche, Târgu Mureş, 2016. În prefața volumului, autorul spune că: „Vine o vreme când nu mai poţi spune orice, când nu mai poţi scrie oricum. E ca şi cum fiecare cuvânt ar fi testamentar, ca şi cum ai lăsa o moştenire din averea ta de cuvinte de o viaţă. Şi din aceste cuvinte fiecare trebuie să primească ceva cu care să simtă că este mai bogat, să simtă cum sufletul lui îşi întinde conturul, cum îi cresc aripi. Pentru că scrisul înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu. (...)” (Când stai de vorbă cu Dumnezeu). Să continuăm ideea maestrului, cu un poem al poetului Mircea Ivănescu, într-o remarcabilă tușă lirică: „trebuie alese vorbele cu grijă,/ vorbele lasă urme – îți amintești/ mai târziu de ele – așa cum și pașii rămân în zăpadă,/ trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușor/ să știi să așezi vorbele unele lângă altele/ să însemne ceva-ceva ce nu se mai așază/ deloc exact peste ce știi tu cu adevărat/ că e în tine – că simți” (Vorbe, vorbe, vorbe...). 
Nicolae Băciuț este eseistul, poetul, redactorul căruia, de la Vatra lui Romulus Guga și până la Vatra veche Nouă, i-a fost dat să parcurgă o geografie a interiorității și exteriorității deopotrivă, un itinerariu literar îngăduit și răsplătit, de Cel Ce Este în toți și în toate, cu premii literare de o valoare incontestabilă, și numeroase, însă amintim, dintre ele, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu” (2014) și Premiul „Eminescu” al Festivalului Internaţional de literatură „Mihai Eminescu” (2016). Dacă ne-am permite o culegere de reflexiuni, am face un popas literar în proximitatea anilor 1978, în anii studenției lui Nicolae Băciuț, când își desfășura activitatea publicistică la Revista Echinox (Cluj-Napoca, unde a fost redactor) și am reitera ardenta preocupare zi-de-zi la Editura Nico, editura fiind pentru Nicolae Băciuț, cum însuși afirmă: „c’est moi. Eu sunt editura. Eu tehnoredactez cărţile, eu fac corectura, eu fac, în cele mai multe cazuri, coperţile, eu lansez cărţile alături de autori...” (Veronica Pavel Lerner, Interviu cu poetul şi scriitorul Nicolae Băciuţ, „LaPunkt”, 2015). Referințele critice, numeroase, sunt semnate de personalități marcante ale criticii literare române, precum Ion Pop, Cezar Ivănescu, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, N. Steinhardt, C. Pricop, Traian T. Coşovei, Gabriel Rusu, Zaharia Sângeorzan, Constanţa Buzea, Bucur Demetrian, Cristian Livescu, Iulian Boldea, Rodica Berariu Drăghincescu, Gabriel Rusu, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Ioan Milea, Cornel Munteanu, Petru Scutelnicu, Cristian Stamatoiu, Al. Pintescu, Alexandru Pleşcan, Bucur Demetrian, Alina Cuceu, Cristian Stamatoiu, Viorel Chirilă, Adriana Cean, Bianca Bogdan, I.S. Moişa, M. Piştănilă, Lucian Vasiliu, Mariana Cristescu, Ştefan Melancu, Ştefan Covrig, Ion Şeuleanu, Alex Ştefănescu, Mariana Cristescu, Dumitru Titus Popa, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Crăciun, Romeo Soare, Valeriu Bârgău, Ana Cosma, Tit Liviu Pop, Petru Poantă, Mioara Kozak, Răzvan Ducan, și mulți alții, confirmând ceea ce poetul care stă la taclale cu Dumnezeu e de părere că: „Vine o vreme când ceea ce ţi se întâmplă nu ţi se mai întâmplă ţie, ci numelui tău” (N.B., Când stai de vorbă cu Dumnezeu).
Constantin Stancu subliniază în recenzia la volumul La taclale cu Dumnezeu că: „În argumentele sale de la începutul cărţii de poeme, Nicolae Băciuţ arată clar ce înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu: Cuvintele, omul faţă de Cuvânt, sunt simple afirmaţii, naraţiuni, mituri, legende. Cuvântul divin are energie necreată şi este etern, irepetabil, cu putere de schimbare. Omul vede cuvinte simple, zicerile lui Dumnezeu prin oamenii săi declanşează inerenţa, adică exactitatea la modul absolut. El te vrea aşa cum eşti…” (Alb de Ierusalim, „Vatra veche”, 2016). Dorina Stoica, în deplina sinceritate a lăuntrului, poetă și ea, găsește că: „Sufletul poetului pluteşte într-o lume de dincolo de lume, eliberat de trup și parcă mutat în altă dimensiune, cea edenică [...]” („Vatra veche”, 2016). Și, mai ca toți echinoxiștii, cărora Al. Cistelecan le-a găsit o definiție, mai mult decât demonstrată, că: „sunt oameni de bună-cuviință imaginativă, mulți dintre ei cu destulă politețe imaginativă și cu un evident frîu de bun-simț. Nu sar calul și nu se aruncă în vîltori fantasmatice și nici nu dezlănțuie imaginarul ca pe o viitură fatală care se prăvălește necontrolat în pagină. [...]” („Vatra”, 2017), Nicolae Băciuț realizează un edificiu liric pe cât de echilibrat, pe atât de evident captivat de Domini licidum, iluminans oculum. Nu fără temei, poetul-vizionar își apropie acel depășit-atins (Gabriel Liiceanu, Despre limită, 1994, 2009) prin tocmai ideea de libertate, reflectată în elementele fondului – străin.
Întrebarea, legitimă ori nu, ar fi, cum este Poetica lui Nicolae Băciuț? 
O poetică a lui homo religiosus contemporan. În volumul, La taclale cu Dumnezeu, se deschide arealul unui semantism aparte, a unei filozofii de viață trecută prin filtrul unui mai mult al înțelegerii finitudinii. Dacă Lucian Blaga în De mână cu Marele Orb construiește o adevărată filozofie a Marelui Orb vs Oedip, Nicolae Băciuț apelează la răspundere și vină, la existența libertății echivalentă cu modul dual de a fi în lume: „E târziu, la tine, Doamne,/ încă-i iarnă,/ zăpezile-au ajuns la cer,/ cu stele-a început să cearnă,/ dintr-un alt prier.// E iarnă, încă, Doamne,/ eu sunt un om de zăpadă,/ iar ochiul tău,/ Doamne,/ peste ceruri închis,/ nu poate să mă vadă” (Homer, 6 martie 2014). Finitudinea este condiția esențială în limitativul existențial, însă tocmai aceasta circumscrie condiția libertății de a gravitaționa spre Înalt într-o nouă formă de libertate, nu fără a plăti vămile Înaltului: „Du-te, du-te,/ şi mă lasă/ ca o streaşină de casă,/ ploilor să ţin de palme,/ până când,/ sub cer senin,/ foşnetul de aripi calme/ doar pe umeri îl mai ţin.// Du-te, du-te,/ şi mă lasă/ ca un prag uitat de casă,/ peste care niciun pas/ nu e umbră, nu e ceas./ Du-te, du-te şi tot du-te,/ toate vămile-s trecute” (Vămi, 30 aprilie 2014). Prin tonalitatea coșbuciană se trece de fiorul unei melancolii existențiale, se depășesc limitele unor viziuni fantasmatice, să zicem, frisoanele informe sunt abdicate în favoarea unor realități ironice, dacă ne este permis, ale ipostazelor numinosului. Dacă Marin Sorescu spunea în poetica sa că: „Toate acestea trebuiau să poarte un nume”, Nicolae Băciuț continuă într-un crescendo mysterium, fie chiar și ca drept considerații ipotetice în arta realului: „Poate ar fi trebuit să fiu/ ploaie,/ ori măcar adiere/ de vânt,/ ar fi trebuit să-ţi bat/ în fereastră/ cu degetele florii,/ cu ultimul cuvânt.// Poate ar fi trebuit să fiu/ ziuă,/ ori măcar adiere/ de noapte,/ ar fi trebuit să bat/ în fereastră/ cu pulberi de stele,/ cu cifra şapte!// Poate-ar fi trebuit să-ţi fiu/ târziu,/ să-ţi fiu pe jumătate tată,/ pe jumătate, fiu (Ar fi trebuit, 4 mai 2014). 
Ce fel de om trebuie să fie Poetul ca pură indeterminare? Paideic ori radical?
Modelul Iubirii desăvârșite aduce devenirea în spațiul libertății unui prea-plin al secvenței libertății umane: „Cum să spui ierbii să nu mai fie/ iarbă,/ cum să spui pietrei să nu mai fie/ piatră,/ să spui florii să nu mai/ înflorească,/ râului să nu curgă,/ fătului să nu se nască?// Cum să spui:/ Doamne, îţi las ţie viaţa mea,/ să i-o dai celui nenăscut,/ să moară el în ea?// Cum să spui:/ e dimineaţă, Doamne,/ şi nu mă pot însera?” (Cum să spui, Satu Mare, 10 mai 2014). Ceea ce se manifestă la vedere atârnă de ceva care ajunge să fie identificat cu înseamnă și atunci, din indeterminarea absolută, ființa se deschide spre a înțelege că ești este și el, după cum Ademar Baross intuiește în Pași pe nisip. Nicolae Băciuț înțelege efectele contemplativului și, ca într-un ceremonial, nu privează Absolutul de umilitate și orgoliu, într-un dat al ironiei vervei: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/ ici-colo câte-o cădere.// Pe-aici ai trecut şi tu/ şi n-ai lăsat nicio dimineaţă –/ ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă.// Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Și eu, Satu Mare, 10 mai 2014). Ca mesager al contemporanilor săi, Poetul trebuie să înfrunte întâlnirea iminentă cu limita de neatins, încercând să înfrângă legăturile hotarelor grotescului, posibil al întunericului: „Oraşul creşte din sine,/ ca din cenuşa unui vis –/ creşte cu o mie şi una/ de capete,/ care i se taie apoi,/ unul câte unul,/ până rămâne/ doar cel care are gură/ şi-ţi vorbeşte/ din o mie şi unu de trupuri,/ care i se taie,/ unul după altul,/ până când un singur trup/ îşi poartă capul pe umeri,/ ca pe un steag/ biruitor,/ uitat în bătălie” (Steag uitat, 11 mai 2014). Asemeni, oarecum, Anei Blandiana, Nicolae Băciuț surprinde Absolutul transcendând finitudinea, iar omul în evoluția sa depinde de normalitatea destinului și libertatea cu care a fost înzestrat, cu bovarismul propriei limite: „Poţi accesa orice/ canal –/ şi care sunt/ şi cele care nu sunt –/ el găseşte pentru tine/ tot ceea ce îţi doreşti,/ el inventează pentru tine/ butoane,/ ca nişte semafoare:/ roşu pentru viaţă,/ galben pentru uitare,/ verde pentru moarte.// Din când în când,/ butonul roşu e defect –/ cel verde niciodată; nu te grăbi,/ apasă/ pe toate,/ deodată” (Poemul telecomanda, 11 mai 2014). 

„O carte de început de an și sfârșit de iluzii”, semnată de Nicolae Băciuț, La taclale cu Dumnezeu (poeme), Editura Vatra veche, Târgu Mureş, 2016. În prefața volumului, autorul spune că: „Vine o vreme când nu mai poţi spune orice, când nu mai poţi scrie oricum. E ca şi cum fiecare cuvânt ar fi testamentar, ca şi cum ai lăsa o moştenire din averea ta de cuvinte de o viaţă. Şi din aceste cuvinte fiecare trebuie să primească ceva cu care să simtă că este mai bogat, să simtă cum sufletul lui îşi întinde conturul, cum îi cresc aripi. Pentru că scrisul înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu. (...)” (Când stai de vorbă cu Dumnezeu). Să continuăm ideea maestrului, cu un poem al poetului Mircea Ivănescu, într-o remarcabilă tușă lirică: „trebuie alese vorbele cu grijă,/ vorbele lasă urme – îți amintești/ mai târziu de ele – așa cum și pașii rămân în zăpadă,/ trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de ușor/ să știi să așezi vorbele unele lângă altele/ să însemne ceva-ceva ce nu se mai așază/ deloc exact peste ce știi tu cu adevărat/ că e în tine – că simți” (Vorbe, vorbe, vorbe...). 
Nicolae Băciuț este eseistul, poetul, redactorul căruia, de la Vatra lui Romulus Guga și până la Vatra veche Nouă, i-a fost dat să parcurgă o geografie a interiorității și exteriorității deopotrivă, un itinerariu literar îngăduit și răsplătit, de Cel Ce Este în toți și în toate, cu premii literare de o valoare incontestabilă, și numeroase, însă amintim, dintre ele, Marele Premiu pentru Poezie „Nichita Stănescu” (2014) și Premiul „Eminescu” al Festivalului Internaţional de literatură „Mihai Eminescu” (2016). Dacă ne-am permite o culegere de reflexiuni, am face un popas literar în proximitatea anilor 1978, în anii studenției lui Nicolae Băciuț, când își desfășura activitatea publicistică la Revista Echinox (Cluj-Napoca, unde a fost redactor) și am reitera ardenta preocupare zi-de-zi la Editura Nico, editura fiind pentru Nicolae Băciuț, cum însuși afirmă: „c’est moi. Eu sunt editura. Eu tehnoredactez cărţile, eu fac corectura, eu fac, în cele mai multe cazuri, coperţile, eu lansez cărţile alături de autori...” (Veronica Pavel Lerner, Interviu cu poetul şi scriitorul Nicolae Băciuţ, „LaPunkt”, 2015). Referințele critice, numeroase, sunt semnate de personalități marcante ale criticii literare române, precum Ion Pop, Cezar Ivănescu, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, N. Steinhardt, C. Pricop, Traian T. Coşovei, Gabriel Rusu, Zaharia Sângeorzan, Constanţa Buzea, Bucur Demetrian, Cristian Livescu, Iulian Boldea, Rodica Berariu Drăghincescu, Gabriel Rusu, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Ioan Milea, Cornel Munteanu, Petru Scutelnicu, Cristian Stamatoiu, Al. Pintescu, Alexandru Pleşcan, Bucur Demetrian, Alina Cuceu, Cristian Stamatoiu, Viorel Chirilă, Adriana Cean, Bianca Bogdan, I.S. Moişa, M. Piştănilă, Lucian Vasiliu, Mariana Cristescu, Ştefan Melancu, Ştefan Covrig, Ion Şeuleanu, Alex Ştefănescu, Mariana Cristescu, Dumitru Titus Popa, Radu G. Ţeposu, Gheorghe Crăciun, Romeo Soare, Valeriu Bârgău, Ana Cosma, Tit Liviu Pop, Petru Poantă, Mioara Kozak, Răzvan Ducan, și mulți alții, confirmând ceea ce poetul care stă la taclale cu Dumnezeu e de părere că: „Vine o vreme când ceea ce ţi se întâmplă nu ţi se mai întâmplă ţie, ci numelui tău” (N.B., Când stai de vorbă cu Dumnezeu).
Constantin Stancu subliniază în recenzia la volumul La taclale cu Dumnezeu că: „În argumentele sale de la începutul cărţii de poeme, Nicolae Băciuţ arată clar ce înseamnă să vorbeşti cu Dumnezeu: Cuvintele, omul faţă de Cuvânt, sunt simple afirmaţii, naraţiuni, mituri, legende. Cuvântul divin are energie necreată şi este etern, irepetabil, cu putere de schimbare. Omul vede cuvinte simple, zicerile lui Dumnezeu prin oamenii săi declanşează inerenţa, adică exactitatea la modul absolut. El te vrea aşa cum eşti…” (Alb de Ierusalim, „Vatra veche”, 2016). Dorina Stoica, în deplina sinceritate a lăuntrului, poetă și ea, găsește că: „Sufletul poetului pluteşte într-o lume de dincolo de lume, eliberat de trup și parcă mutat în altă dimensiune, cea edenică [...]” („Vatra veche”, 2016). Și, mai ca toți echinoxiștii, cărora Al. Cistelecan le-a găsit o definiție, mai mult decât demonstrată, că: „sunt oameni de bună-cuviință imaginativă, mulți dintre ei cu destulă politețe imaginativă și cu un evident frîu de bun-simț. Nu sar calul și nu se aruncă în vîltori fantasmatice și nici nu dezlănțuie imaginarul ca pe o viitură fatală care se prăvălește necontrolat în pagină. [...]” („Vatra”, 2017), Nicolae Băciuț realizează un edificiu liric pe cât de echilibrat, pe atât de evident captivat de Domini licidum, iluminans oculum. Nu fără temei, poetul-vizionar își apropie acel depășit-atins (Gabriel Liiceanu, Despre limită, 1994, 2009) prin tocmai ideea de libertate, reflectată în elementele fondului – străin.
Întrebarea, legitimă ori nu, ar fi, cum este Poetica lui Nicolae Băciuț? 
O poetică a lui homo religiosus contemporan. În volumul, La taclale cu Dumnezeu, se deschide arealul unui semantism aparte, a unei filozofii de viață trecută prin filtrul unui mai mult al înțelegerii finitudinii. Dacă Lucian Blaga în De mână cu Marele Orb construiește o adevărată filozofie a Marelui Orb vs Oedip, Nicolae Băciuț apelează la răspundere și vină, la existența libertății echivalentă cu modul dual de a fi în lume: „E târziu, la tine, Doamne,/ încă-i iarnă,/ zăpezile-au ajuns la cer,/ cu stele-a început să cearnă,/ dintr-un alt prier.// E iarnă, încă, Doamne,/ eu sunt un om de zăpadă,/ iar ochiul tău,/ Doamne,/ peste ceruri închis,/ nu poate să mă vadă” (Homer, 6 martie 2014). Finitudinea este condiția esențială în limitativul existențial, însă tocmai aceasta circumscrie condiția libertății de a gravitaționa spre Înalt într-o nouă formă de libertate, nu fără a plăti vămile Înaltului: „Du-te, du-te,/ şi mă lasă/ ca o streaşină de casă,/ ploilor să ţin de palme,/ până când,/ sub cer senin,/ foşnetul de aripi calme/ doar pe umeri îl mai ţin.// Du-te, du-te,/ şi mă lasă/ ca un prag uitat de casă,/ peste care niciun pas/ nu e umbră, nu e ceas./ Du-te, du-te şi tot du-te,/ toate vămile-s trecute” (Vămi, 30 aprilie 2014). Prin tonalitatea coșbuciană se trece de fiorul unei melancolii existențiale, se depășesc limitele unor viziuni fantasmatice, să zicem, frisoanele informe sunt abdicate în favoarea unor realități ironice, dacă ne este permis, ale ipostazelor numinosului. Dacă Marin Sorescu spunea în poetica sa că: „Toate acestea trebuiau să poarte un nume”, Nicolae Băciuț continuă într-un crescendo mysterium, fie chiar și ca drept considerații ipotetice în arta realului: „Poate ar fi trebuit să fiu/ ploaie,/ ori măcar adiere/ de vânt,/ ar fi trebuit să-ţi bat/ în fereastră/ cu degetele florii,/ cu ultimul cuvânt.// Poate ar fi trebuit să fiu/ ziuă,/ ori măcar adiere/ de noapte,/ ar fi trebuit să bat/ în fereastră/ cu pulberi de stele,/ cu cifra şapte!// Poate-ar fi trebuit să-ţi fiu/ târziu,/ să-ţi fiu pe jumătate tată,/ pe jumătate, fiu (Ar fi trebuit, 4 mai 2014). 
Ce fel de om trebuie să fie Poetul ca pură indeterminare? Paideic ori radical?
Modelul Iubirii desăvârșite aduce devenirea în spațiul libertății unui prea-plin al secvenței libertății umane: „Cum să spui ierbii să nu mai fie/ iarbă,/ cum să spui pietrei să nu mai fie/ piatră,/ să spui florii să nu mai/ înflorească,/ râului să nu curgă,/ fătului să nu se nască?// Cum să spui:/ Doamne, îţi las ţie viaţa mea,/ să i-o dai celui nenăscut,/ să moară el în ea?// Cum să spui:/ e dimineaţă, Doamne,/ şi nu mă pot însera?” (Cum să spui, Satu Mare, 10 mai 2014). Ceea ce se manifestă la vedere atârnă de ceva care ajunge să fie identificat cu înseamnă și atunci, din indeterminarea absolută, ființa se deschide spre a înțelege că ești este și el, după cum Ademar Baross intuiește în Pași pe nisip. Nicolae Băciuț înțelege efectele contemplativului și, ca într-un ceremonial, nu privează Absolutul de umilitate și orgoliu, într-un dat al ironiei vervei: „Pe-aici a trecut Dumnezeu/ şi le-a uitat toate la vedere,/ ici-colo câte-o urmă de zbor,/ ici-colo câte-o cădere.// Pe-aici ai trecut şi tu/ şi n-ai lăsat nicio dimineaţă –/ ici-colo o urmă de zi,/ ici-colo o Schimbare la Faţă.// Pe-aici trec şi eu,/ ca o secundă uitată,/ ca lacrima lui Dumnezeu” (Și eu, Satu Mare, 10 mai 2014). Ca mesager al contemporanilor săi, Poetul trebuie să înfrunte întâlnirea iminentă cu limita de neatins, încercând să înfrângă legăturile hotarelor grotescului, posibil al întunericului: „Oraşul creşte din sine,/ ca din cenuşa unui vis –/ creşte cu o mie şi una/ de capete,/ care i se taie apoi,/ unul câte unul,/ până rămâne/ doar cel care are gură/ şi-ţi vorbeşte/ din o mie şi unu de trupuri,/ care i se taie,/ unul după altul,/ până când un singur trup/ îşi poartă capul pe umeri,/ ca pe un steag/ biruitor,/ uitat în bătălie” (Steag uitat, 11 mai 2014). Asemeni, oarecum, Anei Blandiana, Nicolae Băciuț surprinde Absolutul transcendând finitudinea, iar omul în evoluția sa depinde de normalitatea destinului și libertatea cu care a fost înzestrat, cu bovarismul propriei limite: „Poţi accesa orice/ canal –/ şi care sunt/ şi cele care nu sunt –/ el găseşte pentru tine/ tot ceea ce îţi doreşti,/ el inventează pentru tine/ butoane,/ ca nişte semafoare:/ roşu pentru viaţă,/ galben pentru uitare,/ verde pentru moarte.// Din când în când,/ butonul roşu e defect –/ cel verde niciodată; nu te grăbi,/ apasă/ pe toate,/ deodată” (Poemul telecomanda, 11 mai 2014). 

De ce-ul unui destin al revelației umane pentru împăcarea dintre lumi: „Doamne, de ce tocmai eu,/ de ce vrei cu somnul meu să-ţi umpli înserarea,/ de ce cu secundele mele suni/ din cornul ce uită cărarea?// De ce tocmai eu, Doamne,/ de ce frunză să fiu,/ de ce să fiu pentru toamne/ doar fructul târziu,/ din care nimeni nu muşcă/ şi niciun păcat/ nu este nici cuşcă,/ nu e înserat?// Dar cine, Doamne, în locul meu/ aer în înalt să-ţi fie/ pentru îngeri în zbor spre elizeu,/ până când nimeni nu-nvie./ O, Doamne, bun Dumnezeu/, în locul meu o să vin eu” (Tocmai eu, 24 aprilie 2015), devine un exercițiu al concreteței panice, care surprinde hamletianul în sensul ne-așteptatului, al depășirii unei ipotetice deveniri. Ideea de îngerime a lui Nicolae Băciuț este o continuare a celei evocată de Voiculescu; întâietatea numinosului sub o formă sau alta este dusă până la desăvârșire („L-am lăsat de-a trecut înainte”), până la contopirea cu însăși infinitatea: „O clipă am uitat totul,/ o clipă nici n-am existat,/ aerul era de piatră,/ ochii tăi erau trişti/ o clipă am fost lacră,/ îngerii erau ficşi.// O clipă erai de nori,/ erai pasăre udă,/ erai de tăcere/ care s-audă,/ erai de zbor,/ erai de aripă –/ o clipă,/ erai de clipă” (Îngeri ficși, 13 mai 2014). Din taina tăcerii s-a ivit Necuprinsul și Neînțelesul pe care nimeni nu L-a văzut, numai dacă dincolo de ceea ce se ascunde vederii există experiența lăuntrului, esențialmente de ordinul conştiinței, și care, evident că depinde de ceea ce se manifestă la vedere. Monadele irealului în imaginarul poetic influențează gândirea lirică, în sensul de acceptare a puterii de acțiune a realului, a cărui fețe se reflectă ca „într-o oglindă”, și creează chipul unui árrȅton, a unui mai Profund ca sine: „Ştiu, acesta e ultimul semn,/ ultimul desen,/ făcut pe o margine de zare,/ pe un colţ de cer;/ cu mâna mea/ voi desena din cuvinte/ copacul stingher,/ copacul acela dintâi,/ sub care şezum/ şi plânsem,/ sub care-n păcat/ luminii i-am pus vatră,/ sub care ierbii/ i-am pus nume,/ i-am pus piatră/ să nu încapă/ în nicio clepsidră;/ sub lacrimi/ am pus lacră/ şi malurilor/ le-am pus apă,/ le-am pus corăbii.// Ştiu, acesta e ultimul desen/ al meu,/ ştiu,/ îl voi desena pe Dumnezeu (Dumnezeu, 18 mai 2014). Poetul găsește funcționalitatea metaforei picturale și aduce reprezentările despre semnele numinosului unui mai aproape înțelegerii, cum se vede, și, din acest considerent, poetul marchează un aspect al momentului gnoseologic: „Doamne, dacă ai fi cântec,/ Cine-ar mai tăcea?/ Doamne, dacă ai fi ziuă,/ Cine-ar lumina?/ Doamne, când eşti rugăciune,/ Care soare mai apune?/ Doamne, dacă ai fi iarbă,/ Cine-ar fi pământ?/ Doamne, dac-ai fi iubire,/ Cine-ar fi pământ?/ Doamne, dacă ai fi floare,/ Cine îţi va fi culoare?/ Doamne, când eşti rădăcină,/ Cine îţi va fi tulpină?/ Şi dacă ai fi fereastră,/ Cine îţi va fi lumină?/ Doamne, dacă ai fi clipă,/ Care zbor ţi-ar fi aripă?/ Doamne, Doamne, cin’ ne ia,/ Dacă nu vom învia? (Dacă nu vom învia, 15-16 martie 2015).

Cum este chipul poetului? 
O prefigurare din viziunea profetului Daniel: „Pielea mea întinsă la soare,/ ca nişte rufe la uscat –/ viaţa mea întinsă la soare,/ peste care marea/ îşi întinde nisipul,/ ca un cearşaf/ fără amintiri.// Cuvintele mele/ întinse la uscat/ pe o sfoară –/ ca nişte mărgele/ în şiragul pe care-l porţi la gât.// Bronzul din mine/ întins la soare,/ aşteptând să plece/ viaţa din el” (Bust de bronz, 17 aprilie 2015). Gândirea filozofică, permisibilă în poezia lui Nicolae Băciuț, prinde în ideograma finitudinii, cu atâta concretețe feminizarea Absolutului: „Tu eşti atât de singură/ c-aş putea să-ţi fiu mire,/ eşti atât de străină,/ c-aş putea să-ţi fiu ţară,/ eşti atât de albă,/ c-aş putea să-ţi fiu iarnă,/ tu eşti atât de departe,/ c-aş putea să-ţi fiu privire,// Tu eşti ca iarba,/ c-aş putea să-ţi fiu pământ,/ tu eşti tăcerea –/ şi-ţi voi fi cuvânt” (Potriviri, 23 aprilie 2015). O revigorare a unui illo tempore în căutarea unei definiții ca idee și formă pentru tremendum fascinans se înscrie într-un anotimp de paralele inegale, dualitatea modului de a fi în lume, a naturii sacralizată și desacralizată de ira deurum: „Eşti primăvară./ Frigul îţi numără cifre astrale/ pe talger de pământ –/ doar serile tale/ mai seamănă cu iarna,/ până când vântul/ se ascunde în petale./ Şi-atunci seminţele pocnesc/ şi cad din cer/ ca nişte stele uitate/ în margini de ler./ Sunt dimineaţă/ şi nu aud în foşnet iarba care creşte/ până la glezne,/ până la inimă,/ până la ochi –/ ca un mormânt/ din care poţi privi afară/ şi poţi s-auzi/ cum Dumnezeu/se face primăvară” (Primăvară, 26 aprilie 2015). Rămâne să știi, ești – cum? 
Indeterminarea pură, și „ce” dacă, devine limitația plusată? Se poate institui prin „înviere” construcția de a fi conștient de dualitatea de a fi finit sau infinit, pur sau impur ?
În intervenția ființialului se poate identifica locuirea confruntării dintre a fi conștient și însăși conștiința de a fi, până la o confundare a ființei în imaterialitate, în a se confunda cu Nimicul și Totul: „Şi ce dacă nu te port/ în nume,/ şi ce dacă/ încă mă naşti,/ şi ce dacă/ e încă martie,/ şi ce dacă/ încă nu e Paşti?/ Şi ce dacă încă/ n-am viaţă,/ şi ce dacă încă/ sunt trecut,/ şi ce dacă/ sunt om de cuvinte,/ şi ce dacă/ încă n-am început?/ Rămân bătut în cuie,/ scară ce coboară/ când suie” (Scară, Ploieşti, 30 martie 2014). Faptul de a fi se atribuie numinosului și atunci Poetul știe că Învierea este unul dintre elementele acestuia, care produce tremorum-ul esentialis; convins de necesitatea lui într-o nouă limitație. Imnul Învierii împacă în consubstanțialitatea sa sacramentalul finitudinii: „A Înviat, a Înviat –/ de-acuma ce ne mai rămâne?/ De-acuma nu mai e păcat,/ ce viaţă vrea să se amâne?// Cu moartea ne-am cuminecat,/ ne-ntoarcem într-o altă lume –/ A Înviat, a Înviat!/ Din crucea Lui ne facem nume,/ să-i fie lemnul binecuvântat!/ Cu roua sângelui clipeşte –/ A Înviat, a Înviat!/ Şi lemnul crucii-nmugureşte,/ între lumină şi păcat!” (Înviere, 19 aprilie 2014). Ca un re-vers labișian („Dacă toate acestea fi-vor învățate”), Nicolae Băciuț așază acel „dacă” într-o suită de metafore deschise cu trimitere la condiția umană într-o parabolă care pleacă de la pretext pentru a defini până la urmă o limită de atins în detrimentul unui posibil răspuns, poate, paradoxal; punerea lui „dacă” în vizionarismul poetic trădează zbaterea lăuntrului, conduce la o stare de veghe în întâlnirea cu ne-putința: „Dacă aş fi fost o piatră de râu,/ purtată în vârtejuri între vaduri,/ de la izvoare până la vărsare,/ şi dacă m-ai fi găsit tu pe mal/ de mare,/ abandonată de ape,/ m-ai fi ridicat?// Şi dacă m-ai fi ridicat,/ ai fi avut curajul să arunci cu ea?/ În Dumnezeu,/ în altcineva?” (Cine ridica piatra?, 27 aprilie 2015). Soluția pentru „dacă”, pertinentă, aș crede, e dată într-un mod care definește Ars Poetica scriiturii lirice contemporane: „Îmi caut ceva în care să mă nasc în altă viaţă, în altă moarte ca să mor./ Dac-aș putea fi frunză și dac-ai fi copac, până la rădăcini aș coborî, ca rugăciunea în cuvântul cel dintâi./ Dac-aș putea fi aer, aș putea să-ţi fiu veșmânt; dac-aș fi iarbă, mi-ai deveni pământ?” (O altă viață, 2 decembrie 2011, Cincizeci și cinci, Editura Nico, Tg. Mureș). Să fie volumul, „La Taclale cu Dumnezeu”, un anotimp de paralele inegale?

 

Cristina Sava (20 aprilie 1961) a absolvit cursurile Liceului Pedagogic din Târgu Mureș, Facultatea de Științe ale Educației, din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, masteratul în Istoria literaturii române și sistemul criticii literare și doctoratul în filologie, Facultatea de Litere, „Universitatea Petru Maior” din Târgu Mureș. Doctor în litere, din anul 2013, cu teza Poezia religioasă interbelică. A publicat cărți de literară: Toți copiii pe scenă – Scenete biblice pentru copii, în versuri (2008), Receptarea poeziei în clasele primare (2009); Povestiri biblice ... cu tâlc (2012); Vasile Voiculescu - „ecce homo” Eseuri (2013). Inițiatoare și coordonator al revistei (pentru copiii spitalizați la Târgu Mureș), Receptarea poeziei eminesciene (2013). Coordonează revista pentru copii CUORE, sub egida Ed. NICO. Referințe critice semnate de Nicolae Băciuț, Gheorghe Șincan, Eva Monica Szekely, Dumitru Orosan, Vasile Man, Ioan Onițiu, Emilia Albu, Doina Butiurcă, Dorin Ștefănescu, Cornel Moraru. Prezentă cu articole în reviste de specialitate, din țară și străinătate (Canada, Franța, Germania, Republica Moldova, Serbia). Participă la conferințe, simpozioane, colocvii (naționale și internaționale). A obținut Premiul Festivalului „CREDO”, Ediția a XIII-a, pentru vol. Ecce homo Vasile Voiculescu Eseuri (2013), Diplomă de felicitare, pentru preocupări în domeniul cercetării poeziei religioase, din partea Soborului Sfintei Mănăstiri Antim, București (2012), Premiul Cenaclului „Romulus Guga”, pentru poezie, secțiunea creație (1987), Mențiune la Concursul Republican de creație literară (1973).

* Despre volumul lui Nicolae Băciuț, La taclale cu Dumnezeu (poeme), Ed. Vatra veche, Târgu Mureş, 2016.

Autor: Cristina Sava