Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Zgomotul şi melodia

Zgomotul şi melodia

Iulie 2017

 Petale în vânt, Cezar Ciobîcă, Ed. Pim, Iaşi, 2017

Ce poate face zgomotul într-un poem haiku? Zgomotul, pur şi simplu. Bătutul covoarelor (C. Ciobîcă, Petale în vânt, 2017, p. 7) nu doar murdăreşte florile de măr, dar le cutremură, le plasează pe un fond sonor inadecvat. Nici măcar „Pocnetul mugurilor ce se desfac”, (Primăvara mea, L. Petre*), ci mişcarea agresivă care produce contondenţe, durere, praf şi paradoxal face curat... Loviturile, zgomotul ameninţă devenirea, căci fructul abia prezis, anunţat ar putea avea sechele: să fie diform, pătat, cu un gust amar... Zgomotul acesta poate fi (şi) un tunet prea timpuriu, pocnetul unei arme, dărîmarea unei clădiri, bătăile unei inimi bolnave – totul în discordanţă cu liniştea necesară, cu taina, cu inefabilul, cu muzica desenului, a culorii... Nimeni n-o să-l ia în seamă pe poet: sărbătorile sunt aproape şi nu pot păşi pe covoare murdare. Bietul om care suntem, cum să bată ... cu un ochi la covor şi cu unul la florile de măr? Tocmai de-aia acel zeflemist „strict interzis”...
Zgomotul răzuielii este supliciul pe care florile de cais îl acceptă pentru a aduce primăvara într-o bucătărie: „cais înflorit-/ răzuind negreala de pe/ ibricul mamei”... (p. 16) ça vaut la peine... Contrastul între florile de cais şi negreala care a şters strălucirea ibricului e atît de mare, încît răzuiala s-ar putea întîmpla fără intervenţia omului, doar ca efect al luminii emanate de florile de cireş. Purificatoare, regeneratoare. Desigur trebuie citit şi aşa: să ne curăţăm de ceţurile toamnei, de gerurile iernii, dar şi de păcatele noastre. Întru înnoire. 
Aici „moară în ruină” (p. 30) şi doar greierii mai macină, amintind zgomotele pietrelor (acuma doar nişte pietre)... care – ciudată soartă – pot învia dacă moara va fi repusă în funcţiune... Greierii macină şi cîntă, pentru că – zic savanţii: „Cântecul greierilor se produce prin frecarea aripilor groase”. O generaţie – o vară! Dar ei macină „lumina lunii”! Sunt aşadar nişte „aleşi’”! La fel ca poeţii.
Iată cea mai reuşită definiţie a Marşului lui Radetzky!: „răpăitul grindinei/ pe tabla casei” (p. 38). Ar fi interesant de ştiut care pe care-a plagiat, deşi, mai întîi a fost grindina... 
În „bătăi de toacă-/ dudele albe umplu/ şapca orbului” (p. 42) s-ar părea că dudele cad în urma zgomotului produs de toacă; dar... toaca cheamă credincioşii la slujbă, deci la rugăciune, aşadar orbul care nu vede dudele este răsplătit pentru rugăciunea sa; dudele sunt un fel de mană, un aliment nu doar material ci şi spiritual...; ele sunt albe.
Traficul infernal este o realitate, dar miresmele pot s-o depăşească. Mirosul teilor înseamnă pace, linişte, dar, paradoxal, poetul n-ar spune nimic dacă n-ar recunoaşte că miresmele sunt asurzitoare... (p. 48).
În tristihul de la p. 72, acelaşi procedeu interesant al legării/legăturii versurilor 1-2... bătaia toacei (ce ciudat sună!) tulbură liniştea, aerul, seninul, într-un sens profund, o tulburare a universului sufletesc, a liniştii nepăsătoare, lipsită de conotaţii spirituale. Bătăile/sunetele, de fapt o melodie „esenţializată” a lemnului sau metalului, un solo clar care poate răscoli seninul indiferent al omului automulţumit! Pentru că stolurile de grauri (sunt acelea care) întunecă seninul..., e posibil ca păsările să fi fost stîrnite de sunetul toacei, tot aşa cum bătăile de toacă şi bătăile de aripi pot fi o coincidenţă. Pentru că nimic nu e sigur şi totul e posibil, rămîne plăcerea filosofării!...
În „din nou la şcoală” (p. 76) dacă marea n-ar vui „în ghiozdanul fetiţei”, ar vui degeaba... aşa cum semafoarele sunt nefolositoare pentru oraş (p. 80), dar utile pentru haijinul, care în oraşul potopit de zăpadă, „îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi”, ascultă vîntul şi scrie...
Un sunet mai pretenţios pe care nu-l aude nici mortul (sau cine ştie?...), nici cei ce-l priveghează, este sunetul produs de căderea stelelor, „că la nunta mea a căzut o stea”; aici stelele cad din ţurţuri, stele întrupate în lacrimi, jelindu-l şi ele pe cel plecat (pp. 81, 87). 
De fapt acesta-i secretul haiku-ului – „valorificarea” lucrului banal, modest – în nopţile geroase zăpada scîrţîie sub tălpi – se ştie, dar cînd ea este de pe Calea Lactee... – (p. 84) devine pulbere stelară şi poezie.
Melodia. Greierul (p. 85) nu poate lipsi dintr-o carte de haiku, dar ce se mai poate spune peste „Greierul”, Ro Ku, septembrie, 2011?... Locul, nou, nu în vatră, ci în debara (să zicem la bloc), un greier mic (mic faţă de clădire, faţă de mijloacele moderne de produs muzică), deci cu atît mai valoros cu cît e singurul care mai aminteşte de sat, de natură... Celor pentru care satul, natura sunt amintiri şi care credeau cîndva că balada scrisă de Topârceanu e o poveste adevărată. Inutil să spunem că aici e meritul poetului care ne determină să cugetăm, nu doar să luăm textul tel quel... Cam în aceeaşi situaţie-i greierul care singur, umple teatrul de vară; e ingenioasă evitarea: cîntă, interpretează cîntecul, melodia, pentru că primul vers „după concert” (p. 34) e suficient. Aici (p. 49) în schimb, cîntăreţul se foloseşte de gramofon, se confundă cu acesta – un obiect vechi ce prinde viaţă prin ţîrîitul interpretului vechi şi el prin renume şi tînăr o vară-ntreagă!
Ciocîrlia (p. 20) – împletirea culorii cu cîntecul e atît de reuşită, încît comparaţia nu mai trebuie considerată ca o abatere de la reguli... Cum la p. 20, cîntecul se înalţă, la p. 27 el se revarsă; să spunem că autorul e (şi) muzician? Dacă nu el, atunci păstorul care trebuie să se recunoască învins de cîntecul ciocîrliei... ori doreşte doar s-o asculte, să înveţe? O mică dramă, doar o lecţie? (p. 32) Yugen...
Un (singur) cuc... încercînd să redea viaţă prunului aproape uscat... Prin cîntec (p. 47) şi mai şmecheră (decît răbdătoarele flori), mierla se joacă/glumeşte cu militarii, iar gloanţele nu o sperie, ba mai mult, cîntecul ei „salvează” ţintele nevinovate, drept pentru care soldaţii vor face arest, vor rata permisia promisă, dar, în astfel de condiţii La guerre de Troie n’aura pas lieu... (p. 21). În variaţiuni pe aceeaşi temă (p. 54), calamburul rezolvă/dizolvă totul ca-n poezia lui Prévert: „et un et un ne font ni une ni deux/ un à un s’en vont également./ Et l’oiseau lyre joue/ et l’enfant chante/ et le professeur crie”…
Cît despre privighetoare, mie mi-ar plăcea s-o cred ca pe o sfătoasă, care neavînd somn, „cîntă” tot felul de ştiri, poveşti, bîrfe etc. cu care face valuri (p. 30). 
Prin calitatea versurilor şi „acest volumaş de haiku” va face valuri! Întrucît contextul e unul sobru, deşi colorat, melodios şi plin de lumină, nu voi înşira multele premii obţinute de Cezar Ciobîcă, profesorul din Botoşani, care scrie haiku din 2008, iar din 2010 a fost selectat printre cei mai creativi 100 autori de haiku din Europa, doar că a mai publicat două cărţi de succes: Memoria clepsidrei, poezie şi Caruselul anotimpurilor (Premiul de Debut Romanian Kukai, 2011).

* Leonte Petre, Cântece de pri-măvară, în „Confluenţe literare”, ediţia nr. 1552 din 1 aprilie 2015.

Autor: Iulian Dămăcuș