Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un adjectiv livresc: nubil, -ă

Un adjectiv livresc: nubil, -ă

Iulie 2017

În 1980, academicianul Alexandru Graur a publicat la Editura Științifică și Enciclopedică, sub titlul Cuvinte înrudite, o lucrare în care peste 2500 de cuvinte românești de origine latină, moștenite sau împrumutate, erau grupate în jurul unor rădăcini, unele cu zeci de descendenți, altele mai puțin productive. Marea majoritate a cuvintelor împrumutate o constituie neologismele de origine latină, pentru că – susține autorul în Introducere – „în momentul de față latina este aproape singura sursă din care se preiau neologisme, nu numai în diversele domenii științifice, ci chiar pentru denumirea obiectelor din viața de toate zilele. Cuvinte de origine latină sunt împrumutate nu numai din latină direct, ci mai ales din limbile romanice, dar și din cele germanice… Engleza, cu o largă arie de răspândire, duce cu ea în toată lumea cuvinte împrumutate din franțuzește și, adesea, direct din latinește” (p. 8). Uneori, presimțind mirarea cititorului provocată de „distanța” semantică mare dintre două cuvinte înrudite, autorul adaugă în paranteză scurte explicații. Așa se întâmplă când ajunge la rădăcina neb- sub care sunt înregistrate drept cuvinte moștenite: nor și negură (care continuă  derivatele nubilum și nebula ale lat. nubes „nor”) dar și …nuntă! Neologismele nuanță, nubil, nupțial sunt explicate prin modificările fonetice din rădăcină (lat. nubo „a se mărita” avea sensul primar „a-și pune un văl pe cap”, de unde lat. nubilis, împrumutat în românește) sau din limba din care au fost împrumutate (fr. nuance devenit în românește nuanță). Vecinătatea de dicționar între nuanță și nubil nu este numai una alfabetică, ci și una etimologică și semantică. Explicația din prima paranteză aveam să o aflu „povestită” în două lucrări ale unor cunoscuți lexicologi și lexicografi italieni. Pentru Gian Luigi Beccaria (Tra le pieghe delle parole, Torino, 2007), tocmai evoluția semantică a cuvintelor, prin întâlnirile dintre cuvânt și istorie, dintre limbă, cultură și societate, asigură dicționarului caracterul unui „roman”( „A citi un dicționar etimologic este ca și cum ai citi un roman”). Din când în când, explicația etimologistului își apropie poeticul: „nubile vine din lat. nubile(m), care provine la rândul său din verbul nubere „a se mărita”: nunțile în latinește sunt nuptiae, dar au aceeași rădăcină cu nubes „nor”, pentru că mireasa apărea acoperită de un văl, cum fac norii când acoperă cerul și lumina”. O explicație identică găsim și la pagina 110, în Dizionario etimologico-semantico della lingua italiana. Come nascono le parole, Bologna, 2015, ai cărui autori, Mario Alinei și Francesco Benozzo, și-au legat numele de revista „Quaderni di Semantica”.  Pe alte căi, care valorifică fantezia și intuiția, poeții refac punțile semantice stabilite, uneori, cu dificultate, de către specialiști. Un exemplu potrivit cu cele de mai sus găsim într-o creație a lui Liviu Ioan Stoiciu intitulată Ascultând ecoul: „Sunt puși în genunchi să sărute pirostriile și mâna/ nașilor: ea e îmbrăcată în nour,/ în superba rochie de mireasă a mamei mamei mirelui,/ nour de materie aflată în stare primordială” (Ramuri, nr. 10, 2016, p. 13). 
În Dicționarul limbii române, tomul VII, partea 1, neologismul nubil-ă „care a atins vârsta la care se poate căsători, ajuns la deplină dezvoltare” beneficiază de câteva scurte ilustrări. Termenul este însă frecvent în scrierile lui G. Călinescu, bun cunoscător al limbii latine și al celor romanice. În monografia dedicată lui I. Creangă, Călinescu scrie: „Părintele Ioan caută să îmblânzească pe băiat cu făgăduieli de a-i da mai târziu pe Smărăndița, de a-l lăsa în locul lui la biserică. Fugarul, mulțumit, se-ntoarce în clasă. Că o fată de 11 ani se uită din când în când cu coada ochiului la un băiat, nimic mai firesc la țară, unde la 13 ani o fată este nubilă”. În același an (1938), Călinescu publică și romanul Enigma Otiliei în textul căruia neologismul apare de mai multe ori. La vorba neplăcută aruncată de Aurica: „Și când sunteți deciși să faceți nunta?”, Otilia răspunde: „- Ah! – se supără Otilia – m-ați înnebunit cu Pascalopol ăsta.  Am început să-l urăsc! Cine v-a spus că mă mărit cu Pascalopol? E o vorbă fără sens. Înainte nu vă mirați deloc când Pascalopol mă ținea pe genunchi și acum, că sunt nubilă, trebuie neapărat să vedeți lucruri suspecte”. Atât adjectivul, cât și derivatul nubilitate rămân pe mai departe a fi folosite numai în cărți, căci aceasta înseamnă „livresc”. 
De secole, în limba română sensul de „apt de…” este exprimat și prin participiile a două verbe din vocabularul fundamental: a coace și a crește. Copt,-ă are sensul figurat de „gata, bun de…, potrivit să…, format, dezvoltat deplin”, iar antonimul său este necopt,-ă: „El dă gânduri ne’nțelese vârstei crude și necoapte” (Eminescu, Pajul Cupidon). Necrescut „care n-a crescut (încă)” este ilustrat în Dicționarul Academiei cu o „prevedere” din Pravila lui Matei Basarab: „Necrescuți se chiamă până în 14 ani partea bărbătească, iar muierească până în 12 ani”. Alegerea lui G. Călinescu poate fi explicată printr-o observație a lui Sextil Pușcariu din paginile dedicate în Limba română, neologismelor: „Cărturarilor, care sunt de obicei bilingvi, cuvântul din altă limbă le vine uneori mai iute în minte decât cel autohton”.

Autor: Gheorghe Moga