Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poetul – un Robinson naufragiat

Poetul – un Robinson naufragiat

Iulie 2017

Autorul Scrisorilor către Isolda, Marcel Lucaciu, nu are orgoliul apartenenţei la un grup sau direcţie literară, el şi-a creat de-a lungul timpului o matrice proprie menită a-l singulariza şi a-i defini personalitatea lirică. Floreta de exerciţiu este o antologie apărută în 2017, cu sprijinul Centrului de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj, la editurile Caiete Silvane şi Şcoala Ardeleană, reunind cele mai reprezentative poeme publicate în volum de mai bine de două decenii: Scrisori către Isolda (1995), Poemul care a împuşcat metafora (2000), Flori de cuc (2015). 
În traseul artistic al lui Marcel Lucaciu, centrul devine poezia spre care se orientează fiinţa întru manifestare a spiritului neliniştit, traducând în termenii lui René Guénon „soarele interior” ce conţine însăşi esenţa vieţii. Poezia este un exerciţiu de sinceritate realizat, de această dată cu floreta ce devine modul de manifestare al trăirilor, al combustiilor interioare, materializate într-un discurs cu atitudine. 
Arhitectura lirică este unitară, poetul etalându-şi propria tensiune spre articularea stărilor poetice. Atât la nivel formal cât şi structural, se remarcă o deconstrucţie a canonului tradiţional, de asemenea o vitalitate a vocii poetice de la primul până la ultimul volum. Prezentul op contrazice o sintaxă cu care ne-am obişnuit în abordarea operei unui scriitor. Aceasta presupune etape distincte în formarea şi desăvârşirea spiritului, de la perioada tinereţii, cea a marilor convulsii, a neastâmpărului interior, a stărilor contradictorii, până la aceea a maturităţii depline, a reconcilierii fiinţei cu sinele temperat, cu simţirile decantate şi maturate. Marcel Lucaciu traversează aceeaşi vârstă poetică, fără a fi vizibile transformările atât de perceptibile la orice alt poet, de la o etapă lirică la alta.
Poet al singurătăţii, al tăcerii aşternute pe hârtie, al căutării, al anotimpului hibernal, în esenţă, un poet autumnal, al toamnelor târzii, toate aceste efigii se disting în morfologia personalităţii lui Marcel Lucaciu. Ceea ce dă unitate antologiei este trăirea ca expresie a sinelui, mereu aceeaşi, şi energia vocii lirice. Poemele sunt fie instantanee esenţializate, fie de o densitate lirică moderată, o alunecare plină de graţie printre stări pentru a exprima neliniştile fiinţei. Scrisul redă combustia interioară, este manifestarea unei căutări: „doar oglinzile/ căutându-mă/ căutându-mă...”. Poemul capătă dimensiunea unui act contemplator, este o ars combinatoria cu valenţe existenţialiste. Autoreflexivitatea şi autoreferenţialitatea sunt coordonatele pe structura cărora este construit discursul poetic: „îmi tremură mâna/ degetele au/ orbit”; „zi după zi şi/ noapte după noapte/ scriu despre/ sentimente// ştiu că veţi arunca/ în curând cu/ pietre în/ ele” (Ars poetica). 
În toate cele trei volume ce recompun Floreta de exerciţiu, se distinge o foame pantagruelică de cuvânt, de metaforă, de expresie estetică; artistul vibrează în şi prin poem: „viscoleşte-n mine iarna/ sau poate/ poemul// nescris// cum singura alternativă/ îmi e/ tăcerea” (Singura alternativă). Întregul corpus trădează o poetică viscerală, convulsivă, o curgere heraclitiană a neliniştilor prin amintire, iar poetul este captivul propriei creaţii: „aleargă o troică/ prin vene/ cali-/ grafie a sângelui/ e poate/ amintirea”; „sunt prizonierul/ scrisului fără cuvinte...”; „între patru pereţi/ îmi zidesc poezia”.
Se poate remarca la nivel structural, un joc al contrastelor, preferinţa pentru un lexic în opoziţie, deopotrivă natura sincretică a lirismului, ce combină muzica logosului cu dansul suav al acestuia: „dacă eu nu.../ tu exişti”, mi-ai adus atâta lumină/ pentru a lăsa/ la fel de mult/ întuneric”, „taifun al cuvintelor/ surâsul meu/ amar”, „în fluvii albastre/ sângele meu/ valsează”(XVIII), „sângele meu valsează/ într-o cămaşă/ cu aripi/ tăiate”(Poem).
Deasupra cuvântului se distinge tonul nostalgic, o melancolie bine temperată, este, în esenţă, un grupaj al vederii şi al viziunii poetice. În întreaga Antologie, sentimentele sunt într-o echilibristică perfectă, iar poetul un acrobat desăvârşit, care jonglează cu propriile frământări, cu inerentele dezamăgiri: „vrei să ştii/ ce mai fac/ mulţumesc/ tot mai bine/ din deces/ în deces” (I). Neliniştea, tristeţea survolează poemul lui Marcel Lucaciu, situat în anticamera raţionalităţii, departe de sentimentalismul liricii romantice. Întregul scenariu liric este atent orchestrat, simţirile sunt compacte şi descind unele din altele. Versurile sunt pe de o parte o radiografie a febrilităţii intrinseci, pe de alta oglindire, irizare a trăirilor, iar poetul un Robinson naufragiat pe insula logosului, rătăcitor, captiv al propriilor obsesii, o insulă presărată cu capcane ale ludicului, ale paradoxului, ale unei convenţii ce se hrăneşte din propria-i substanţă: „tot mai greu/ să trăiesc/ ca un robinson crusoe/ într-un zgârie-nori/ citind/ doar ziarul/ local şi independent/ aşteptând un final iluzoriu”, „la masa mea/ stă singură/ singură-/ tatea”. 
Destinul poetului contemporan este osirian. Mutilat de neputinţe, ros de angoase, poetul porneşte într-o căutare a eului însingurat, risipit în universul decăzut: „o/ gheară de sânge/ e-ntreg/ universul”, „a rămas cu mine/ în alb îndoliată/ fără mâine/ şi fără victorii/ singurătatea frumoasă”, „mă aflu mereu/ într-o gară pustie/ cu mâinile-mi slabe împing/ o mare cantitate de zori/ pe şinele ruginite”, „singur printre scoici/ şi uscate/ alge/ pe catarge/ încă mai cred/ în valul/ care/ la ţărm stingher/ va readuce/ suava/ patimă bălaie”. Imaginea poetului reconstituit din fragmente şi stări redă reintegrarea sub o formă mai elevată cu semnificaţii spirituale. Este redobândirea libertăţii interioare a poetului, evadare din insula solitudinii, refăcându-şi, la modul mirabil, fiinţa în şi prin cuvânt. Singurătatea, resimţită ca un vid social, ca o disoluţie, e abordată uneori printr-o simplitate bucolică: „pe nesimţite a pătruns/ în odaia mea/ primăvara toată/ cu flori albe de/ cireş la rever/ verde şi/ voioasă/ ia loc”. Atras, deopotrivă respins de cotidian, poetul îl abordează într-un dublu registru, pe de o parte satiric, pe de alta într-o rafinare a expresiei de o atentă ţinută stilistică: „europa – văduva neagră/ cu bunăstare/ ameninţă// revoluţie/ involuţie/ disoluţie/ nori de plictis/ pe un cer/ românesc”; „ploaia cade/ pustiu/ în oraş// tremură/ stele ascunse/ în trena pădurii// orice gând/ e/ o lacrimă”, „racii/ însetaţi de iubire/ pot să ucidă/ racii/ sunt mari singuratici/ într-o lume străină” (Poemul racilor).
Raportul de continuitate în Floreta de exerciţiu este evident atât la nivelul vocii lirice, care îşi păstrează tonalitatea gravă de la un volum la altul, cât şi la nivel tematic-stuctural. Confesiunea este situată în afara patosului, iar simplitatea discursului întreţine mesajul poetic brodat pe o microrealitate angoasantă pusă în lumină printr-o sensibilitate metaforică.

Autor: Imelda Chinţa