Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Nostalgii rurale

Nostalgii rurale

Iulie 2017

După volumele Când cerul era pe sfârșite, apărut în 2011, la Editura Limes și Bere și pantofi cu toc, publicat de Editura Eikon, în 2014, Bianca Tămaș lansează, în 2017, la Editura Școala Ardeleană, volumul Anuță dragă. Opt povestiri semiindependente și un epilog alcătuiesc osatura cărții care poate fi privită deopotrivă ca un microroman sau ca o micromonografie a unei povești de dragoste, pe care autoarea a auzit-o de nenumărate ori, cu mici variațiuni pe aceeași temă, de la bunica sa, protagonista idilei atent evocate și dezvoltate în volum. De altfel, volumul e dedicat bunicilor „care m-au crescut și mi-au arătat ce înseamnă dragostea adevărată”.
Că tema centrală e dragostea, în toată complexitatea ei... „rurală”, e evident chiar de la prima pagină în care autoarea inserează un triptic de citate (Corinteni 13:4; George Coșbuc, Nunta Zamfirei și Anuța, personajul feminin central: „N-am vreme amu! Trebe să mă duc la secerat, azi-mâine ne apucăm de fân, nu am vreme să fug cu tine!”). Dincolo însă de povestea de dragoste care îi are ca protagoniști pe Anuța și Mihai, cartea recreează o lume arhaică, fiind o elocventă monografie a spațiului transilvănean din prima parte a secolului al XX-lea. Legi nescrise, dar respectate, cutume înrădăcinate adânc, acceptate ca un sine qua non, cu sfințenie, guvernează lumea în care Anuța, „pețită des”, asemenea Zamfirei lui Coșbuc, trăiește, iubește și suferă, ca orice tânără fată, ajunsă în pragul măritișului. 
Proiectată pe un fundal social, economic și cultural care fixează, ca pe o frescă, o mentalitate rurală considerată „sănătoasă”, povestea de iubire care evoluează sinuos până la finalul cărții e deopotrivă pretext și substanță a cărții. Barierele sociale sau economice, ierarhiile acceptate tacit, după criterii specifice vremii, filosofia profundă a țăranului care are o perspectivă clară, aparent simplă, dar deloc simplistă asupra vieții și, mai ales, asupra căsniciei, toate transpar din paginile care, în aparență, urmăresc o tramă/dramă sentimentală. De altfel, mostre care ilustrează afirmația anterioară sunt chiar unele titluri ale povestirilor: „Cum să nu te duci după el? Că-s gazde mari...”; „Cine-a văzut cioară albă/ Și noră la soacră dragă?”; „Dacă nu mă iei tu, atunci m-a lua altul!”, „Pe toate le orânduiește Dumnezeu”.
Cu certitudine, cartea Biancăi Tămaș e o formă personală de apreciere a unei lumi care, deși își mai are unii actori în viață, a dispărut, iar evocarea e modul în care autoarea, de doar 24 de ani, înțelege să omagieze simplitatea, puritatea, onestitatea, verticalitatea țăranului a cărui prioritate era munca și pentru care ritmul naturii, succesiunea anotimpurilor decideau ritmul și freamătul existenței. Nu sunt ignorate nici conflictele care animă, în general, lumea satului. Rivalitatea fetelor care sunt pețite sau a flăcăilor care își caută perechea, disputele dintre neamuri, certurile dintre soți, pe teme actuale și astăzi, schimburile acide, dar atât de spirituale de replici sunt savuroase, dau nerv și (re)creează o atmosferă încărcată de autenticitate.
Alternând spațiul interior, cu focalizare pe relațiile din cuplu, cu cel exterior, panoramic, care permite o viziune de ansamblu asupra obiceiurilor, tradițiilor, calendarului muncilor agricole, specificului agrar și meșteșugăresc al zonei, dar și asupra credințelor „ezoterice”, asupra eresurilor, prozatoarea reușește să creeze suspans, să impună o fluiditate narațiunii care curge firesc, natural. Nici „transhumanța” modernă, comercială nu e omisă, autoarea urmărind, complex, și consecințele în planul relațiilor din familie pe care le are aceasta.
Nota autentică, originală a discursului e susținută și de limbajul încărcat de regionalisme și arhaisme, de exprimarea locuționară, de erudiția paremiologică. 
Tipologii umane extrem de variate dau senzația de viață eterogenă: văduva Lina care caută și găsește, prin deducții logice impecabile, asemeni Vitoriei Lipan, ucigașul soțului; bețivul Ghiuță care își pierde mințile din cauza băuturii, oferind un spectacol gratuit satului; frații Toader și Mihai care își dispută iubirea Anuței și rivalul „bogotan” Niculău care îi face tinerei viața un chin; soacra care, deși ascultă „gura satului” și-și acuză nora de infidelitate, utilizează, mai apoi, variate tertipuri de a reface relația dintre noră și fiu. 
Se detașează, în mod evident, personajul central feminin, narator subiectiv al întâmplărilor, care orchestrează firul epic și oferă unghiurile personale asupra evenimentelor. Extrem de tânără, dar chibzuită, echilibrată și cu respect pentru cuvântul mamei, Anuța evoluează diferit de personajele feminine din lumea satului. Deși obedientă la început, acceptând să se căsătorească la sfatul verișoarei sale, cu un om înstărit, care i-ar oferi o viață liniștită, tânăra decide să modifice, fără regret, întregul parcurs existențial, când adevăratul caracter, adevăratele slăbiciuni, patimi ale soțului ies la iveală. Cu stăpânire de sine, cu un calm imperturbabil și cu o tărie de caracter care schimbă total imaginea inițială a tinerei candide și supuse, Anuța își părăsește soțul și așteaptă, răbdătoare, ca destinul să regleze ceea ce ea a făcut contra naturii. „Îndelung răbdătoare” este dragostea și, după câteva episoade care, când apropie, când îndepărtează sufletele-pereche Anuța și Mihai, cuplul reușește să se debaraseze de orgolii și de vicisitudini. 
Fără a ieși cu mult din tiparul volumelor care conturează idile din spațiul rural, cartea Biancăi Tămaș are meritul de a emoționa prin povestea autentică evocată și, mai ales, prin epilogul care e o evocare-portret, cu iz de necrolog, un remember-laudatio, pentru cel care „mi-a arătat ce e iubirea și ce înseamnă să ai răbdare, să aștepți, că lucrurile bune se întâmplă oamenilor buni”.

Autor: Carmen Ardelean