Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Atelier de critic

Atelier de critic

Iulie 2017

Pentru criticul de întâmpinare, scrisul la, dacă e posibil, mai multe reviste, este condiție sine qua non. Înainte să-și informeze publicul, să-l țină la curent, să-l educe și instruiască în legătură cu literatura nouă, el trece pragul unor redacții, schimbă opinii cu alți profesioniști ai discursului critic, primește și exprimă mesaje colaterale, care alcătuiesc un context, dobândește autoritate, încât apare credibil în fața propriilor cititori. Cu condiția să poată proba câteva calități care l-au adus în ipostaza de cronicar literar. Îi este necesară în primul rând acuitatea critică, care să-i permită intuirea semnificației integrale a unei opere, la analiza părților în relația cu întregul. Trebuie apoi să știe să facă pasul de la înțelegerea operei, la judecarea ei. Să știe bine demarcația dintre „frumusețea fragilă” și „frumusețea dificilă”, cea caracteristică valorilor literare autentice, complexă și tensionată. Abia după ce va întruni acest mănunchi de atribute specifice, urmează, poate că, pragul cel mai greu de trecut pentru el: să se știe apăra de asaltul veleitarilor, care întotdeauna sunt agasanți, agresivi pe toate căile, la toate răspântiile și încearcă să fie elocvenți, dacă nu prin operă, măcar prin atitudine, spontană sau studiată. De aceea, o carte de cronici nu se confundă niciodată cu o simplă culegere de articole.
Aceste considerații vin în urma lecturii celei mai noi cărți a doamnei Carmen Georgeta Ardelean, Polifonii în wordissimo, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2017. Volumul e compartimentat în patru capitole, din care, primele trei au ca obiect genuri literare distincte: poezie, proză, publicistică, ultimul fiind rezervat consemnării mai multor „întâmplări” amestecate, pe post de miscelanea. Din perspectiva acestei ultime secțiuni a cărții sale, autoarea tinde către definiția cronicii în modernitate, când poate însera și altfel de evenimente, decât stricte apariții editoriale. În ce măsură îi este utilă și această extensie, numai cititorul poate stabili. Noima acestui detaliu nu scapă nici observației de pe coperta a patra, semnată de Irina Petraș: „Prezentă în miezul vieții literare, cu un accent vag sentimental pe manifestările ei silvane, | C.A. | scrie despre cărți și evenimente culturale de toate mărimile, conștientă că piscurile sunt mai vizibile când se proiectează pe forfota unui molcom peisaj de șes”.
Primele două secțiuni din carte sunt consacrate, așa cum deja am precizat, literaturii beletristice. Ca primă constatare, atât în poezie, cât și în proză, autoarea caută să identifice forța scriiturii. Enclave și robinsonade e capitolul în care, cu mici excepții, Carmen Georgeta Ardelean se oprește în dreptul unor poeți narativi. În receptarea poeziei, ea urmărește arta prin care poetul știe să fie comun, evitând discursul fascinat de miraculos, mereu în căutarea unor formule de limbaj nou. Coordonatele criticii lui Carmen Ardelean nu sunt chiar ușor de stabilit. În primul text, de pildă, cel despre Adrian Popescu, dăm peste virtuțile ei de hermeneut care, în datele volumului analizat (Costumul negru), deslușește semnificațiile operei integrale. Lecturarea în cheie hermeneutică pare a se adânci în glosele despre poezia Ruxandrei Cesereanu, căreia, mergând un pas mai departe, i se caută și găsesc filiații, nu foarte la vedere, ale operei poetice, de la coborârea pe linia onirică, la realismul magic. În însemnările pe marginea volumului Ioanei Pârvulescu, Cum continuă povestea, cronicarul dovedește o bună și eficientă mânuire a terminologiei și conceptelor critice, alături de intuiție și știința citării exacte și cu măsură. Aici se vede și că a dobândit deprinderea montării, în final, a părților supuse analizei. Din Stepe interioare, cronică la volumul În șerpărie de Daniel Bănulescu, putem observa o ingenioasă gestionare a titlurilor, fie excerptate din opera abordată, fie metafore critice. Articolul acesta, între cele mai bune din carte, e semn că un text – tutore, având calități estetice excepționale, generează exerciții critice pe măsură. O frază ca aceasta: „Cu excepția câtorva poeme în care se resimt irizări religioase, apropiate de concepția bogomilică (întrucât divinul și satanicul coexistă în omul lui Bănulescu), toate celelalte sunt poeme în care eroticul și socialul, spațiile exterioare și spațiul interior se coagulează, dezvăluind o poezie magmatică, elipsoidală” (p. 30), ilustrează puterea de sinteză a criticului. Pagini comprehensive scrie autoarea și despre versurile lui George Dâncu, reunite în volumul Universul mama, în timp ce în Ieșirea din peșteră, cronică la Cartea poemelor mele nescrise de Varujan Vosganian, arată o înțelegere exemplară a operei unui autor polifonic. În glosele la Casa scărilor de Ion Pop, autoarea lasă subtile observații despre sensul sacru al geometriei la acest poet. De câteva ori, în cuprinsul cărții, cronicarul de poezie exersează miniatura critică doar ca exercițiu de virtuozitate.
Cronicarul pare a avea o relație privilegiată cu proza. Fără mari libertăți de a face digresiuni inutile, Exuviile trecutului, secțiune ce cuprinde seria articolelor închinate epicului, se deschide cu cel despre Scorpionul galben. Șapte povestiri, de Radu Țuculescu. Experiența tezei despre Hortensia Papadat-Bengescu se face simțită în felul cum se mișcă printre concepte, cu o siguranță sporită. La Carmen Ardelean, critica de proză e discurs bazat în cea mai mare parte pe idioritmie. Scriind despre Radu Țuculescu, se poate percepe o descrețire a frunții, în raport cu reflecțiile încordate despre poezie. În decodarea ei, cartea de proză are parte de asocieri spontane și îndrăznețe. Omul negru și alte arătări de pe Hotar de Viorel Bucur, o carte de debut în proză, aduce un exercițiu de critică aproape fără cusur. Autoarea aplică la un debutant, având atributele maturității, instrumentele criticului de proză validat pe clasici. În Exuviile trecutului o întâmpină din nou pe Ruxandra Cesereanu, de această dată, în calitatea ei de romancier, autoare a romanului Un singur cer deasupra lor. Remarcăm aici fraza critică barocă, ce nuanțează și îmbogățește, pe măsură ce se construiește, ideea. Criticul certifică, și prin ancorarea în alte scrieri, o bună cunoaștere a operei scriitorului în discuție. Scriind despre o carte de proză a Doinei Cetea, autoarea se arată preocupată de trucurile autorilor de a putea lămuri statutul unei opere: „Subintitulată O poveste, cartea are, mai degrabă, alura și dramatismul unei piese de teatru, căci dialogul și descrierea – percepută ca didascalie – detronează narațiunea, eludând tiparul speciei narative” (Pași în trecut, pași prin Transilvania, p. 93). Ajunsă la Ioan Groșan, cu a sa Lumea ca literatură. Amintiri, pe Carmen Ardelean o preocupă tectonica speciilor. După atâta proză de ficțiune, pe marginea unei cărți de memorialistică, face o observație esențială: „Groșan excelează evocând «situațiunile» în care a fost protagonist /…/ nu rămâne niciodată în afara fabulei propriu-zise” (p. 100). Dacă unele cronici sunt veritabile studii ce, dinspre subiect, radiază spre stil, arhitectură epică și numeroase conexiuni vizând încadrarea într-un curent artistic și de idei, Catharsisul senectuții e o cronică la o carte de Cornel George Popa, mai aproape de recenzie, prin dimensiuni, dar și prin modul de abordare, vizând doar miezul epic al scrierii. Deși despre un autor foarte tânăr, cronica la Crunții și inocenții Cristinei Chițu face parte din prima categorie, cea a studiilor de o oarecare complexitate, dovedind că pe autori fără multă notorietate, dar valoroși, criticul nu-i expediază în câteva rânduri complezente. A trăi la firul ierbii adună pagini despre romanul lui Matei Florian, Cexina Catapuxina, Editura Polirom, 2016. Prin caracterul său cert analitic, expresiv, comprehensiv, acesta e textul critic, care parcă s-a lăsat așteptat până la final.
Deși nu transmit în primul rând emoții, stări și atmosferă, cărțile de publicistică se bucură totuși de atenția autoarei, cu condiția să fie foarte bine scrise. E o dovadă în plus a preocupării vizavi de limbaj, instrumentul pe care îl au în comun toate stilurile funcționale. Capitolul intitulat Monologurile lui Ulise ne arată cât de largă poate fi plaja acestui gen de graniță, mergând de la nota diaristică aridă, cu grad de expresivitate aproape de zero, până la fraza-poem, din însemnările unui poet. În cărțile gazetarului Daniel Săuca, cronicarul identifică note caracteristice unui stil personal, presărându-și textul cu exemple. Are mai mereu în vedere dimensiunea cultural-poetică a ziaristului, pe care o și scoate în relief. Fraza criticului începe să zburde când se apropie de editorialele și articolele din Oglinda aburită a lui Ion Mureșan, care pulsează în chip poetic, viziunea lui asupra lumii: „Pendularea cea mai interesantă este între anotimpurile care îi ordonează existența: primăvara e anotimpul renașterii femeii și al Floriilor, vara al ocupațiilor sezoniere, toamna e ba scufundată în melancolii, ba vremea drăcușorilor, a dovlecilor și a Luminației, iarna stă sub semnul ninsorilor, al sărbătorilor, al magiei aburului” (Decantări incantatorii: când poeții se dedau ispitei/ risipei, p. 134). Încă o dată, valoarea cărții trecute prin filtrul criticului stârnește observații subtile, înaripează gândul, încălzește adjectivele, flexibilizează topica: „Există, prin urmare, o logică intrinsecă a volumului, căci temele par să se scurgă dintr-un text în altul, ideile să se prelungească, să lege, magmatic, realitățile. Există și o vizibilă liricizare a discursului, o poetizare a faptului banal, a elementului biografic sau autobiografic aparent minor; lumea devine, astfel, un caleidoscop care-i permite să-și reevalueze existența, propriile experiențe, dar și să se plaseze pe o poziție aflată la intersecția semnificantului existenței cu semnificatul. Orizontalitatea experiențială capătă, așadar, verticalitate prin sublimarea simbolurilor” (id., p. 135). Din cartea lui Alex Ștefănescu, Mesaj către tineri. Redescoperiți literatura!, Carmen Ardelean reține îndemnul din titlu, căruia îi știe extrage întreaga esență pedagogică. Strălucește în aceste pagini și un „potpuriu blagian”, consacrat lui Ovidiu Pecican în ipostaza de exeget al romanului Luntrea lui Caron.
Unele dintre cronici, înainte de apariția în revistă, au avut rol de prefață, ilustrând o autoritate critică în curs de consolidare. Cazul cel mai elocvent ar putea fi un pătrunzător discurs critic, care descifrează poezia unor pagini ale lui Daniel Săuca, răvășite de stări existențiale limită. La sfârșitul cărții, am constatat că doi dintre criticii literari contemporani, Nicolae Manolescu și Irina Petraș, o însoțesc pe autoare în întregul demers. Profesorul din ea a înțeles până la capăt nevoia de mentori și rosturile fecunde ale unei ucenicii. Secțiunea finală, Varia, e mai mult „gospodărească”, chiar dacă bine scrisă. Nu putem încheia fără a îndemna un critic tânăr, axat pe critica evaluativă, să-și reamintească o propoziție din bătrâna Teoria literaturii de Wellek și Warren: „Faptul însuși de a dedica timp și de a acorda atenție unui poet sau unei opere constituie în sine o judecată de valoare” (p. 133). Critica de receptare din generațiile mai noi are în Carmen Ardelean un exponent credibil și valoros.

Autor: Viorel Mureşan