Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Malaxorul de cireșar

Malaxorul de cireșar

Iunie 2017

■ George Vulturescu, Orbul din Poemele luminii (eseuri), Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017. 

Autorul, credem, nu mai are nevoie de prezentări: chiar numai răsfoind câteva reviste culturale care contează la ora de față, e imposibil să nu dai peste numele lui. Cunoscut mai mult ca poet (cu 17 volume, de la cel de debut, Frontiera dintre cuvinte – 1988, până la cel mai recent, Sigiliul Nordului – 2016), directorul prestigioasei revistei sătmărene Poesis s-a dovedit și un eseist de forță, dublat de un critic literar intuitiv și rafinat, în volume precum: Saeculum. Metafizică și polemică (1995); Cronicar pe Frontiera Poesis (două volume, în 2007 și 2012, al doilea apărut la Editura Caiete Silvane); „Complexul Ghilgameș” – eseu despre motivul prafului în opera lui M. Eminescu (2015); și să nu uităm calitățile lui de istoric literar: Cultură și literatură în ținuturile Sătmarului. Dicționar: 1700-2000 (2000); Mihai Eminescu și scriitorii sătmăreni (Documente de istorie literară, studii critice), coord. ediție (2014). Cu titlu de invitație la lectură, spicuim câteva pasaje din acest proaspăt volum (la lansarea căruia am asistat recent, în cadrul Festivalului Internațional „Lucian Blaga”, ediția a XXVII-a, la sediul Filialei Cluj a USR): „(…) infirmitatea Unului (în care își are originea și lumina și întunericul) e mereu reclădită, reunificată doar de poeți” (p. 29); „Orbul este un athanor – în întunericul său, formele uzate ale lumii se purifică, se eliberează” (p. 30); „(…) drumul către zei lasă un rest de drum pe care nu l-am făcut niciodată, însă a cărui nostalgie o avem, o purtăm” (p. 79). O carte de excepție scrisă (cum altfel?) de un autor de excepție…

■ Tot despre poetul-filozof (sau filozoful-poet) din Lancrăm am primit cu dedicație, de la fostul nostru profesor de filozofie, Eugen S. Cucerzan, volumul În trecerea timpului… Documentar Lucian Blaga (1949-1951), Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017. 

Tot ca invitație la lectură, cităm din Cuvântul introductiv al autorului: „(…) după 1961, anul intrării sale în eternitate, într-un timp relativ scurt, prestigiul său de poet și gânditor crește vertiginos (i se editează opera, se scriu mai multe exegeze, studii și articole despre ea), comparabil în cultura noastră doar cu destinul postum al operei lui Mihai Eminescu”. Ce destin a avut Blaga și opera sa în perioada bolșevică, e ușor de dedus – chiar fără să-i cunoști biografia în amănunt –  din articolul 35 al Directivelor N.K.V.D. pentru țările din orbita sovietică: „Din școlile elementare, de specialitate, dar mai ales din licee și Facultăți trebuie să fie înlăturați profesorii de valoare care se bucură de popularitate. Locurile lor trebuie să fie ocupate de oameni numiți de noi, având un nivel de pregătire slab sau mediocru”. Mai aflăm că, într-o discuție între Gheorghe Gheorghiu-Dej și Mihai Ralea, primul a exprimat și alternativele formelor de „epurare” a lui Blaga din Universitate: „În mod combativ, sub forma demascării unui dușman, sau într-o formă atenuată, mai blândă, de exemplu prin transfer în altă funcție”. Din „fericire” (dacă ne gândim la prima alternativă), la sugestia lui Ralea, Blaga a fost transferat la Institutul de istorie și filozofie al Academiei, Filiala Cluj. În fine, dl profesor Cucerzan ne propune o carte de analiză istorică documentată, de neratat pentru cei ce vor să cunoască avatarurile biobibliografice din perioada bolșevică a țării (cea mai antiromânească din istoria ei, alături de cea austro-ungară pentru partea de N-V) ale celui „mut ca o lebădă”, precum el însuși se caracteriza într-un vers celebru.

■ Vasile Sav, Ivoriu și flacără (antologie), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016; ediție îngrijită de Lucia Sav, soția regretatului traducător și poet jibouan, și prefațată de Ion Pop, care scria despre „elegiile” autorului: „Tonul înalt și gestica aproape hieratică dau acestei poezii nota de «neomodernism» ce o situează, cu prima promoție echinoxistă, la capătul modernismului estetizant și manierist, încă încrezător în valori tari ale spiritului, dar manevrându-le cu o dexteritate și cu un rafinament ce sugerează și un anume grad de libertate în exploatarea lor”. Vasile Sav a scris doar trei cărți, toate de poezie, incluse în această antologie postumă (Elogii, Solilocvii și Catulliene), în schimb a tradus enorm din poeții latini Tibul și Properțiu și, „magnum opus”, din Fericitul Augustin (Premiul Uniunii Scriitorilor, pe anul 2002, pentru traducerea a șase volume din Opera Omnia a marelui teolog latin).  

■ Lucia Sav, Epifanii, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017. 

Acest volum de poeme este, în mod vădit, rodul unor trăiri religioase autentice… O evlavie profundă și delicată răzbate din fiecare rând al său, semn că autoarea a primit darul metanoic al credinței netrucate, atât de rar întâlnită în acest veac apostat și ipocrit. E clar, pentru noi cel puțin, că miza acestor texte nu mai e pur estetică, literară, ci mărturisitoare, în sensul teologic al cuvântului. Vom reproduce, integral, poemul Îngerii, unul dintre preferatele noastre: „Uneori îngerii se pogoară din ceruri/ și umblă nevăzuți printre noi –/ făpturi transparente cu aripi mari de văzduh.// Cu ochii inimii și prin iubire,/ mai lesne-i descoperi,/ fiindcă îngerii li se arată/ și celor drepți și celor blânzi.// Sub alte chipuri se-arată îngerii/ celor ce știu să privească./ Un înger poate fi un fluture alb/ ce-ți apare în față dintr-o grădină/ și-ți deschide calea cu zborul său lin.// Îl poți descoperi în privirea copilului/ din brațele mamei,/ ce-ți întoarce surâsul/ când treci pe lângă el. Pace și lumină în suflet.// Alteori se-arată-n chip de pasăre albastră,/ săgetând văzduhul precum o rază:/ ochiul tău se limpezește/ și sufletul ți se umple de bucurie.// O-ntruchipare de înger e trandafirul;/ fulgurând precum soarele,/ lumina lui vie te-nvăluie blând.// Tot astfel, îngerul poate fi femeia sărmană/ din grădina bisericii,/ cu bucurie rostind rugăciuni/ doar de ea înțelese/ sau de cei smeriți asemeni ei.// O albă columbă din pervazul ferestrei/ își așteaptă zilnic tainul –/ de bună seamă, un înger te veghează, sfânt.// Cu ochii inimii și prin iubire,/ mai lesne-i descoperi,/ fiindcă îngerii li se arată/ și celor drepți și celor blânzi”. Lucia Sav, membră a USR – Filiala Cluj, a scris zece volume de poeme și a tradus trei din literatura universală; a îngrijit, de asemenea, edițiile unor traduceri ale soțului ei, latinistul, poetul și traducătorul Vasile Sav.

■ Emilia Poenaru Moldovan, Cheia închisorilor mele, Ed. Colorama, Cluj-Napoca, 2016. 

În încheierea prefeței – cu un titlu ce merită un volum de poezie: „Cartea evadărilor reușite” – poetul Ion Mureșan scrie: „(…) poezia din Cheia închisorilor mele este una deschisă la o multitudine de lecturi, neliniștită și frumoasă, densă și vie montată într-o carte cât se poate de original construită”. Aflăm, tot de la poetul clujean, că e vorba aici de: „Un debut în poezie îndelung amânat (…). Mai precis e o privire peste umăr spre câteva vârste poetice («închisori», ar spune poeta?) părăsite în grabă din motive numai de ea știute”. Pentru cititorii revistei am ales „Poem nou”, deschizătorul volumului: „Eu dețin cheia închisorilor mele./ Voi fi liberă cu fiecare atom strecurat/ prin dantelăria de rugină./ Încet, repede, o eternitate/ are loc reașezarea măruntelor,/ sticloaselor monade./ Și iată-mă cu tot cu vocea stridentă,/ rănile din buricele degetelor/ și iubirile cu apă stătută în ochiuri/ în toată splendoarea mea îngerească,/ cu aripi în creștere/ din mlădițe de sîrmă ghimpată”… 

■ Rodica Marian, Ferma de fluturi, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2016. Din textul de pe coperta IV al poetului Mircea Petean, patronul editurii: „Eminescolog reputat și «grămătic», cum autoironic se numește, cu rezultate excepționale în domeniul semanticii, Rodica Marian e departe de a-și fi dorit să facă o carieră poetică, ba, mai degrabă, pare a se fi neglijat cu bună știință, lăsând timpul să lucreze și așteptând răbdurie ca Poeta să-și împlinească menirea. Ea face parte din stirpea călătorilor de profesie, aflată într-o neostoită căutare de sine. (…) E un soliloc autentic, poezia Rodicăi Marian, care are o anume solemnitate și a cărui rostire calmă, egală, fermă, plină de înțelepciune, sfârșește prin a cuceri”. Pentru cititori, poemul ce dă titlul volumului: „Oricât de vrăjmașe și necunoscute,/ nu mă tem de nici unul dintre eu-rile mele,/ Nici de cele văzute, ori de cele nevăzute,/ Nici de cele auzite sau neauzite,/ De nimic din cele pipăite, ori încă nepipăite…/ Sufletele mele diurne stau mereu/ Într-o fermă de fluturi, fără cer deschis,/ Înghesuite în umbrele tropicale,/ Fâlfâind de neputința de-a-și împlini/ Destinul transcontinental…// Am pus caprifoi și mici orhidee printre florile de sânziene,/ La fel de galbene, la fel de albe și roșietice,/ Și-acum nu mi-e frică nici de toate cele gustate,/ De-acele ierburi vindecător-mirositoare/ Pe care le port cu mine din alte vieți/ Și când mă voi duce din nou la Shiraz,/ Voi deschide cartea lui Havez, știind prea bine,/ Dinainte, orice posibilă previziune,/ Apoi mă voi bucura privind la sacra forfotă din jur,/ Fără să mă întreb de unde până unde,/ De când până când sunt eu ori un altul…”

■ Grigorie M. Croitoru, Neuitatele vremi…, Ed. Singur, Târgoviște, 2017. 
În nume propriu sau în colaborare cu soția sa, Maria V. Croitoru, autorul a publicat 14 volume la Editura Caiete Silvane (mai ales în Colecția „Ethnos”) a Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, fiind un vechi colaborator al instituție și al revistei sale, Caiete Silvane… Și alte 14 volume (15 cu acesta) i-au apărut la alte edituri (Casa Cărții de Știință, Limes, eLiteratura, Singur). Asta începând din 2004… 28 de volume în 13 ani. Suntem încredințați că, pentru cititorii fideli ai Caietelor Silvane (numărul lor crește de la o zi la alta), Grigorie M. Croitoru nu mai are nevoie de prezentare. Despre acest volum recent, îi dăm cuvântul: „Am părăsit Aninoasa mea dragă la vârsta de 20 de ani. Au trecut de atunci aproape 60 de ani, iar eu am trăit, permanent, cu regretul imposibilei întoarceri. Am visat, însă, zile mai bune și un mâine care să-mi arate că n-am trăit degeaba. Neuitatele vremi… sunt cele ale copilăriei, ale adolescenței și ale tinereții. Și nu doar… De acolo vin povestirile cuprinse în această cărticică. La vârsta la care le scriu sunt niște amintiri…”

   (D.H.)

Autor: redacția