Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Aspecte privind naţionalizarea în judeţul Sălaj1

Aspecte privind naţionalizarea  în judeţul Sălaj1

Iunie 2017

„După izgonirea regelui, partidul nu mai avea în faţa sa nici o forţă care să i se împotrivească deschis în transformarea ţării indiferent ce i se comanda din afară”2. Iar „comanda” venea atunci, ca şi pentru celelalte ţări din „lagărul socialist”, dinspre URSS şi urmărea „realizarea modelului sovietic: naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport (11 iunie 1948), instituirea planificării centralizate a economiei (1 iulie 1948)...”3. 
Legea votată de Marea Adunare Naţională la 11 iunie 19484 „instaurează – fapt capital – proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie şi deschide calea pentru aplicarea politicii de industrializare socialistă pe temeiul planificării”5. Dar nu face doar atât. Pentru că naţionalizarea a permis nu numai introducerea planificării centralizate, ci şi „distrugerea bazei economice a celor stigmatizaţi ca duşmani de clasă”6. 
Prin acest act, al naţionalizării, comuniştii obţineau aproape toată puterea economică, după ce, la sfârşitul anului 1947, obţinuseră întreaga putere politică. Iar la începutul anului 1949, cu „burghezia înfrântă”, vor porni „lupta” şi contra celorlalţi „duşmani de clasă”, chiaburii şi ţăranii înstăriţi, până când proprietatea de stat va fi, pretutindeni, atotstăpânitoare, iar socialismul, „biruitor”. Dar „lupta de clasă” nu trebuia oprită nici măcar atunci7!
Despre ceea ce s-a petrecut la 11 iunie 1948 şi în perioada imediat următoare la nivel naţional s-a scris mult, despre cazul concret al judeţului nostru, mai puţin8. Oarecum firesc. Erau şi sunt atâtea alte probleme de abordat: politice, sociale, bisericeşti etc., iar Sălajul nu era, nici pe departe, un judeţ, cât de cât, „industrial”. Totuşi, momentul acesta, considerat de comunişti drept „începutul făuririi societăţii socialiste în România”9, a afectat multe destine şi în judeţul nostru şi credem că, măcar din acest considerent, merită abordat10.
Presa de partid, de fapt singura publicaţie în limba română care apărea atunci, cu frecvenţă săptămânală, Graiul Sălajului, „organ de luptă democratică”, citând Raportul prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej asupra proiectului de lege, explica de ce trebuia făcută naţionalizarea: „Trecerea celei mai importante părţi a mijloacelor de producţie în mâna Statului este o necesitate, deoarece aceste arme economice se smulg din mâinile acelora de la care am smuls armele politice...”. Găzduia, de asemenea, şi un editorial, cu titlul „Industria de bază a fost naţionalizată”, semnat de I. Micu: „În ziua de 11 Iunie exploatatorii clasei muncitoare au părăsit birourile fabricelor, minelor, băncilor pentru a nu se mai întoarce acolo niciodată...”11. Iar în continuare, sub titlul „Cum a fost primită naţionalizarea industriei de bază în Sălaj”, publicaţia amintită scria: „Oamenii muncii din judeţul Sălaj au primit cu entuziasm de nedescris ştirea despre naţionalizarea industriei de bază. Se poate că nicăieri în toată ţara nu s-a simţit într-atâta desavantajiile exploatării capitaliste, ca în judeţul Sălaj, unde existau posibilităţi a creia o industrie serioasă, dar întrucât capitaliştii exploatatori nu s-au folosit decât de braţele de muncă, neglijând modernizarea intreprinderilor existente şi creearea altora noui Judeţul Sălaj a rămas un judeţ agrar cu o industrie înapoiată purtând toată povara acelei situaţii”12. 
Într-adevăr, industria Sălajului nu arăta deloc bine în 1948. În lista anexată legii de naţionalizare, legea nr. 119 din 11 iunie 1948, referitoare la întreprinderile ce trec în proprietatea statului, sunt nominalizate doar două întreprinderi din actualul judeţ Sălaj: Minele de lignit din Sălaj/Sărmăşag şi Minele de cărbuni Chiezd. Că numele celei de a doua nu e scris corect, nu mai avea nici o importanţă: legea spunea într-un articol că: „Intreprinderile prevăzute în listele anexă se consideră naţionalizate, chiar dacă denumirea sau adresa lor sunt indicate în aceste liste parţial sau inexact; de asemenea dacă şi-au schimbat denumirea ori adresa”. Apoi, nici vorbă de vreo industrie naţionalizată în reşedinţa de judeţ, Zalău, loc unde, fapt unanim recunoscut, „Industria propriu-zisă a fost slab dezvoltată până în anii socialismului”13. Iar dacă eliminăm morile şi teascurile de ulei, cele câteva „fabrici” de conserve, cânepă, cărămidă sau prelucrarea lemnului (aflate, şi acestea, mai ales în plăşile Carei şi Valea lui Mihai, atunci părţi componente ale judeţului Sălaj), ori „uzinele” electrice sau atelierele CFR, cam asta era toată industria judeţului în 1948. 
A doua zi după apariţia legii de naţionalizare are loc un mare miting la Zalău. Reflectat de presă, în acelaşi spirit propagandistic: „În ziua de 12 Iunie în sala culturală s-au adunat peste 2000 muncitori, ţărani, tineri, femei şi intelectuali pentru a demonstra pentru marele eveniment revoluţionar petrecut în ţara noastră (...) În sală entuziasmul este nedescris. «Şi mai mult noi vom lucra că a noastră-i fabrica» strigau grupuri de muncitori. Roşca Tănase secretarul judeţenei P.M.R. Sălaj este primit cu vii aplauze când se ridică a vorbi: «să îngrijim de fabricile, minele, băncile luate, ca de lumina ochilor, căci nici un capitalist nu se va uita nepăsător cum muncitorimea a luat înapoi bunurile furate din sudoarea lor»”.
Şi tot ziarul partidului, în acelaşi număr, publica un interviu cu directorul nou instalat al minei Chieşd: „În frunte cu membrii P.M.R., muncitorii au constituit garda pentru apărarea bunurilor. Au fost tovarăşi cari 48 de ore au făcut în continuu pază. Producţia nu s-a oprit nici un moment. Până când două echipe sărbătoreau marele eveniment, jos în adânc schimbul trei continua munca obişnuită”; „Prima zi dela naţionalizarea minei producţia s-a mărit cu 30%, a doua zi 40% şi astfel pe zi ce trece se obţine o îmbunătăţire în producţie”.
Se pare că astfel de raportări „umflate”/fanteziste apar încă de la început, nu sunt un produs al ultimilor ani de comunism. Dar creşterile acestea, forţate, făcute doar de dragul raportării, au ca rezultat, aproape întotdeauna, scăderea calităţii producţiei. Şi dacă presa de partid nu pomeneşte deloc acest lucru, liderii locali ai partidului, în rapoartele de activitate, nedestinate publicului, o fac: „la recepţionarea cărbunilor s-a constatat că într-o măsură destul de însemnată sunt amestecaţi cu pământ şi nu corespund”14. Iar cu referire la îndeplinirea unei cerinţe a conducerii centrale de a mări producţia la întreprinderile naţionalizate, scriau: „în ceea ce priveşte mărirea producţiei în judeţul nostru nu prea putem să arătăm anumite părţi pozitive întrucât în judeţul nostru sunt foarte puţine industrii, întrucât este un judeţ putem să spunem, complectament agricol. Înafară de câteva intreprinderi mici miniere ca de expl. Sărmăşag, Chiejd, Surduc, mai avem o fabrică de ulei Ardealul, 3-4 fabrici de cărămidă cari aproape nu lucrează şi 3 ateliere CFR care cel mai mare este la Jibou (...) în ce priveşte intreprinderile miniere Surduc aici din cauza deficitului prea mare cu care lucra această intreprindere Ministerul Industriei a dispus închiderea. La fel la fabrica de ulei Ardealul care în momentul de faţă se găseşte sub reparaţie neavând nici materii prime nu se poate vorbi în momentul de faţă de creşterea producţiei”15.
În acelaşi timp cu „industria de bază” au fost naţionalizate morile şi presele de ulei. Prefectul judeţului acordă „presei” un „interviu”: „Sub conducerea cinstită a administratorilor numiţi din partea noastră, la propunerile organizaţiilor democratice, morile şi presele au realizat în câteva zile atât uium cât au predat foştii proprietari în luni de zile. Astfel, presa din Ip a strâns în trei zile 300 kgr. floarea soarelui, pe când fostul proprietar, în optsprezece zile abia a realizat 400 kgr. floarea soarelui. Situaţia aceasta este identică la toate morile şi presele de ulei din judeţ”16.
Rapoartele de activitate întocmite de responsabilii partidului dezvăluie, şi de această dată, mai mult. Nu a fost, totul, doar uşor sau frumos. Au existat şi manifestări ostile ale unor proprietari în momentul naţionalizării. Astfel, în comuna Zăuan, „fostul proprietar de moară sistematică Hengea Ioan încercase să organizeze transportul pieselor în altă localitate şi prin munca organizaţiei noastre de bază din comună s-a reuşit să se antreneze membrii de partid de a trezi vigilenţa atât a lor cât şi a organelor administrative”17. Iar la minele de cărbuni din Chieşd, „vechiul director Spira a voit să tărăgănească predarea intreprinderii, însă organizaţia de bază mobilizând sindicatul în jurul noului director tov. Gorgan Ilie, au reuşit să demaşte şi să dea pe mâna autorităţilor pe acest fost administrator”18.   
În Buletinul Oficial al Judeţului Sălaj, an. XXV, nr. 27, din 1 Iulie 1948, sunt publicate „Instrucţiuni pentru aplicarea de către administraţiile locale a dispoziţiilor legii Nr. 119, publicată în Monitorul oficial Nr. 133 bis. din 11 Iunie 1948 şi pentru organizarea şi administrarea intreprinderilor naţionalizate trecute în proprietatea sau folosinţa acestora potrivit legii”. Între multele dispoziţii de acolo, atât referitoare la întreprinderile care trec în proprietatea administraţiilor locale (conform art. 1, alin. penultim din lege, acestea fiind morile sistematice cu cel puţin 1 valţ dublu şi o capacitate teoretică de măciniş de minim 1 vagon în 24 ore, presele mecanice de ulei care funcţionau împreună cu o moară naţionalizată sau aveau o producţie de cel puţin 500 kg ulei în 24 ore ș.a.m.d.), cât şi la organizarea acestora (director, colectiv consultativ, organul de control gestionar, îndrumarea şi controlul etc.), sunt de reţinut câteva: se vor îndepărta din întreprinderile naţionalizate „toţi suspecţii şi în special pe foştii proprietari şi rudele lor, angajarea acestora ca tehnicieni sau muncitori fiind complect interzisă”, instrucţiunile fiind aplicabile „şi intreprinderilor ce eventual vor trece la judeţe şi comune pe baza art. 22 din legea Nr. 119-1948”. 
Nu doar că li s-a luat totul, dar foştii patroni de mori sau prese de ulei (cei care nu au fost trimişi la închisoare19!), n-au mai putut rămâne nici măcar ca angajaţi. Iar cererile de restituire a proprietăţilor, unele naţionalizate abuziv, prin încălcarea prevederilor legii, nu sunt luate în considerare. 
Iată cazul văduvei Viorica Dragoş, domiciliată în iunie 1946 în Cluj (strada „Armata Roşie”), proprietara unei părţi din „moara ţărănească Fraţii Oros” din Carei, care se adresa prefectului judeţului Sălaj, la 26 iunie 1948, „...fiind o femeie singură fără de nici un sprijin (...) trăiesc din mila altora, sunt bolnavă, fără a putea să muncesc deoarece am suferit şi o operaţie foarte grea”, cerând din venitul morii „o cotă lunară de cereale şi ulei precum şi o sumă de bani din uiumul morii, atât după cât veţi crede Dvoastră pentru a putea trăi”. Răspunsul e unul dezarmant: „între morile naţionalizate în oraşul Carei şi date în administraţia oraşului nu figurează moara fraţii Oros astfel nu vă putem da relaţiuni”20! 
Sau cel al lui Onica Teodor, care prin mari eforturi (folosirea zestrei soţiei, împrumuturi la bancă etc.) devine proprietar al morii din Buciumi, în anul 1946, „la etatea de 60”. El aduce, în cererea către „Comisiunea de naţionalizare a jud. Sălaj”, dovezi că nu se încadrează în prevederile legii (capacitatea morii şi a presei de ulei fiind mai mici decât cele prevăzute de actul normativ), explică în ce fel şi cu câte sacrificii a intrat în proprietatea acestor bunuri, dar şi argumentul, pe care îl crede hotărâtor: „în caz că cererea mea nu ar găsi în sufletul Dv. bunătatea şi nu s-ar lua în considerare cele arătate mai sus, eu înseamnă să rămân cu familia mea muritor de foame”. Cererea, datată 19 iunie 1948, este respinsă la 20 august 1948. „Bunătatea” nu era de găsit acolo.
Dar nici pentru noii „patroni”, comuniştii numiţi, „din partea noastră”, cum se exprima prefectul, la conducere, lucrurile nu au mers deloc bine. Rapoartele de activitate menţionate subliniază greutăţi majore: „după naţionalizare cele 110 mori (în acest număr, rezultat după comasarea unora, erau incluse şi presele de ulei, n.n.) care au fost naţionalizate şi unde au fost desemnaţi cei mai buni membri ai Partidului nostru au avut o serie de greutăţi şi mai au încă şi astăzi, ca lipsa de materii pentru motoare şi curele pentru mori”21. Iar un alt raport, de astădată al Prefecturii, din 28 iunie 1948, arăta că din cele 110 întreprinderi naţionalizate funcţionau „normal” doar 86, că lipsurile erau „multiple şi diferite”.
A fost nevoie, de aceea, foarte curând, de o convocare a administratorilor întreprinderilor naţionalizate la prefectură, pentru o „conferinţă de lucru”. Aceasta s-a desfăşurat la 29 august 1948 şi au participat la ea „toţi administratorii”, precum şi prefectul judeţului, Miron Mechiu, secretarul judeţean al PMR, Roşca Tănase, inspectorul de control, Orenstein Alexandru, administratorul financiar, Coza Romulus şi, în calitate de secretar, Jecan Grigore. Prefectul judeţului a ţinut, de la început, să prezinte motivul convocării conferinţei: prea multele greşeli şi lipsuri, „atât de ordin tehnic cât şi politic”, ale noilor administratori ai întreprinderilor naţionalizate, cerându-le, în consecinţă, „respectarea întocmai a sfaturilor date astăzi şi de acum înainte”.
Li s-au prezentat, apoi, obligaţiile financiare (Coza Romulus), „care nu pot fi neglijate, întrucât o importantă parte a veniturilor Statului urmează să fie acoperite din impozitele puse în sarcina acestor intreprinderi”, faptul că, dacă „cere necesitatea” (Orestein Alexandru), întreprinderile pot fi transferate în altă localitate sau regiune, că preţul de cost trebuie redus şi pentru aceasta vor fi necesare reduceri la „preţul materiei prime, regia de fabricaţie, salariul muncitorilor întrebuinţaţi la producţie”. S-a vorbit şi de reducerea personalului „la strictul necesar”, precum şi de „concentrarea intreprinderilor” (însemnând, în multe cazuri, cum arată documentele, închiderea acestora şi concedierea salariaţilor, n.n.). 
Totuşi, grija principală a secretarului judeţean al PMR (Roşca Tănase) era ca noii administratori să continue să demaşte „elementele duşmănoase” şi „să nu lase lumea care vine la moară să se întoarcă acasă cu tot felul de zvonuri pe cari le-ar auzi aici de la alţi cetăţeni”! 
Din partea administratorilor prezenţi la conferinţă vin reclamaţii („notarul şi subnotarul sabotează bunul mers”, la Carastelec; „notarul a intervenit să se restituie moara fostului proprietar deoarece nu dă nici un randament”, la Someş Guruslău), sau diferite cereri (un „motor de 70 HP”, la Giurtelecul Şimleului; „o piatră de moară”, la Plesca; „o presă de ulei pentru moară”, la Ghenci; efectuarea unei „percheziţii la Stern din Lupoaia, fostul proprietar al morii din Românaşi”; „desfiinţarea sau concentrarea cu altă moară deoarece lucrează cu deficit”, la Mănău şi Arduzel; „închiderea presei din Sânmihai deoarece face concurenţă necinstită preselor naţionalizate din judeţul nostru” etc.), prea puţine luate însă în considerare22. 
Personalul morilor şi preselor naţionalizate a rămas, în multe cazuri, neplătit, „neavând nici intreprinderea, nici comuna posibilitatea de plăti”, fiind, în unele cazuri, concediat, iar „intreprinderile” închise. Oricum, aceste salarii trebuiau stabilite astfel încât, împreună cu „celelalte cheltuieli de regie să nu depăşească venitul întreprinderii respective” şi ţinând cont de „timpul cât funcţionează întreprinderea în decurs de o lună”. De asemenea, morile şi presele trebuiau concentrate „pentru a crea o întreprindere mai puternică, mai rentabilă şi mai economică în acelaşi timp”23. Şi aprovizionarea salariaţilor cu cele necesare a trecut prin mari suferinţe, la sfârşit de an 1948. Rapoartele de activitate scot în evidenţă acest lucru: „despre aprovizionarea salariaţilor din judeţ pentru perioada de iarnă am specificat căci una dintre greutăţile serioase pe care le avem este faptul că judeţul nostru în ceea ce priveşte magazinele de Stat este împărţit în 2 părţi. O parte aparţine la Bihor şi o parte la Cluj, şi astfel s-a întâmplat căci cu ocazia distribuirii mărfurilor industriale n-am primit nici de la Bihor nici de la Cluj”. De meditat asupra acestui aspect, al dependenţei de un centru/judeţ mai mare, în cadrul unei posibile regiuni. Pentru că, aşa cum spun şi proverbele noastre, „Cine împarte, parte îşi face!”24 Nici aprovizionarea cu produse agricole nu merge mai bine după naţionalizare. Iată, datate 31 octombrie 1948, câteva „procese-verbale” încheiate în şedinţele organizaţiilor de bază ale PMR din comunele Ariniş, Tămăşeşti, Uileac, Băiţa, Asuajul de Jos (atunci părţi componente ale judeţului Sălaj), semnate atât de secretar cât şi de ceilalţi membri de partid, care semnalează lipsa de ulei, cu care se confruntă locuitorii „în majoritate cei lipsiţi”, distanţa prea mare până la presele rămase în funcţiune, „pierzând astfel populaţia 2-3 zile pentru a-şi face uleiul”, şi cerând redeschiderea presei de ulei din Ariniş, închisă după naţionalizare25. Până la urmă, presa din Ariniş va fi redeschisă, dar „în locul celei din Ulmeni”26.
La 24 noiembrie 1948, prefectul judeţului, Miron Mechiu, transmitea primpretorilor, pretorilor, primarilor, administratorilor şi notarilor, ordinul Ministerului Afacerilor Interne, nr. 21.693/1948, privind schimbarea denumirilor întreprinderilor naţionalizate. Urmau a fi schimbate denumirile care erau „necorespunzătoare regimului socialist”, cu denumiri care să „simbolizeze evenimentele şi numele eroilor clasei muncitoare în lupta dusă pentru construirea socialismului” şi având „grije să nu dea aceeaşi denumire care există deja la altă intreprindere din judeţ”27. Nici măcar numele nu trebuia să mai amintească de trecut şi de proprietatea particulară!
Naţionalizarea din 11 iunie 1948 va fi, în 1948 şi anii imediat următori, prin măsurile succesive de deposedare a foştilor proprietari (controlul statului s-a extins asupra spitalelor, farmaciilor, cinematografelor28, micilor unităţi economice necuprinse în legea din 11 iunie 1948, asupra locuinţelor etc.) sau integrarea micilor meseriaşi în cooperative de producţie şi consum, „desăvârşită”. Conform „modelului” sovietic, va urma, din martie 1949 începând, deposedarea ţărănimii de proprietatea particulară. Iar în Sălaj, judeţ „complectament agricol”, dramele umane provocate de colectivizare vor fi mult mai mari, procesul de mai lungă durată (1949-1962), rezistenţa opusă de ţărani puternică, represiunea pe măsură.

Note:
1 Studiul de faţă, referitor, în principal, la actul de la 11 iunie 1948, a fost trimis şi SJAN Bihor, pentru un viitor volum dedicat memoriei lui Bujorel Dulgău, fostul director al arhivelor bihorene. 
2 Victor Frunză, „Istoria stalinismului în România”, Bucureşti, 1990, p. 371.
3 Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Bucureşti, 1997, pp. 475-476.
4 Textul legii naţionalizării, Legea nr. 119, „pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi” a fost publicat în Monitorul Oficial, nr. 133 bis/11 iunie 1948; la articolul 1 legea arată că: „Se naţionalizează toate bogăţiile subsolului care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituţiei Republicii Populare Române, precum şi intreprinderile individuale, societăţile de orice fel şi asociaţiunile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi şi telecomunicaţii, enumerate mai jos, după criteriile indicate pentru fiecare categorie” şi urmau 77 de categorii; legea are 31 de articole, cuprinse în 7 capitole şi 29 de anexe; dar şi o simplă căutare pe internet după „legea naţionalizării” este suficientă pentru o bună documentare.
5 Dinu C. Giurescu, „Istoria ilustrată a românilor”, Bucureşti, 1981, p. 568.
6 M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P. Teodor, „Istoria României”, Bucureşti, 1998, p. 493.
7 În 11 iunie 1948, Graiul Sălajului publica, pe o întreagă pagină, un articol al lui Silviu Brucan, intitulat „Vigilenţa şi morala proletară la ordinea zilei”. Pentru Brucan, morala proletară „decurge din interesele luptei de clasă”. Ea este, şi aici îl citează pe Lenin, „ceeace serveşte distrugerii vechii societăţi exploatatoare”. Brucan accentua asupra faptului că în societatea românească „stărue elementele exploatatoare, dispunând încă de o forţă economică din ce în ce mai îngrădită, dar totuşi încă destul de mare, dispunând încă de influenţă şi de slugi în rândurile celor dispuşi să trăiască depe urma serviciului ce le făceau sau le fac exploatatorilor”. De aceea, scria Brucan, lupta de clasă trebuia să continue cu mai mare intensitate, cei atinşi de „molima moralei burgheze” trebuiau, fără cruţare, combătuţi, iar de „vigilenţă revoluţionară bolşevică” era nevoie în continuare. Era, parcă, un semnal a ceea ce avea să urmeze; iar secretarul partidului, Roşca Tănase, îl completa, două săptămâni mai târziu, în aceeaşi publicaţie: „duşmanii de clasă folosesc cuvinte frumoase cu scopul de a găsi momentul potrivit pentru ca să lovească în interesele obştei şi să compromită conducătorii eşiţi din popor. Aceasta ne învaţă, că ascuţirea luptei de clasă cere din partea muncitorilor o vigilenţă permanentă pentru demascarea şi sdrobirea oricărei încercări a duşmanului de subminare a cuceririlor clasei muncitoare”. 
8 Ernest Wagner, arhivist de mare calitate, a publicat un studiu intitulat „Aspecte ale naţionalizării mijloacelor de producţie în judeţul Sălaj, oglindite în documente”, în Acta Musei Porolissensis, II, Zalău, 1978, pp. 271-275, la 30 de ani după evenimentele relatate, bazat, cum o spune şi titlul, pe documentele atunci disponibile; autorul prezintă etapele premergătoare naţionalizării (plenara CC al PMR din 10-11 iunie, Constituţia din 1948 care, prin anumite articole, pregătea acest act, prevederile legii de naţionalizare, nr. 119 din 11 iunie 1948, întreprinderile din judeţ naţionalizate, rapiditatea înfăptuirii naţionalizării, „în decurs de câteva ore”, alte etape ale naţionalizării din anii 1949-1950 (spitale, farmacii, cinematografe, hoteluri) ş.a.m.d.; între timp, a apărut şi posibilitatea cercetării documentelor create de fostul partid comunist, care oferă multe alte informaţii.
9 Vezi „Programul PCR de făurire a societăţii socialiste ...”, Bucureşti, 1975.
10 Există numeroase documente în arhivele sălăjene, referitoare la acest moment, cu deosebire în fondurile: Prefectura judeţului Sălaj şi PCR Sălaj, care ar putea constitui un bun punct de plecare pentru o lucrare de mult mai mare întindere (de licenţă, de doctorat chiar). Reînnoim, de aceea, îndemnul adresat iubitorilor de istorie de a frecventa sala de studiu a Serviciului Judeţean Sălaj al Arhivelor Naţionale.
11 Graiul Sălajului, 19 iunie 1948, p. 1; (foarte rar sunt semnate articolele din ziar în această perioadă, activiştii de partid din redacţia publicaţiei fiind schimbaţi destul de des, n.n.).
12 Idem, p. 2. Lista întreprinderilor naţionalizate la 11 iunie 1948, în Sălaj, este consemnată şi de publicaţia amintită. O redăm integral: „1) «Lupeni» uzina electrică şi trei mine de cărbuni cu sediul Surduc. 2) Mina de cărbuni Sărmăşag. 3) Soc. An. Minele de cărbuni din Chieşd. 4) Exploatarea pădurilor şi prelucrarea lemnului Beltiuc. 5) Laroche şi Darvas prelucrarea lemnului Nuşfalău. 6) Soos Carol gater de lemne şi moară, Ulmeni. 7) Dorin Ştefănescu intreprindere de lemnoase, Carei. 8) «Panonia» prelucrarea cânepii, Berveni. 9) «ARDEALUL» fabrica de săpun şi ulei, Carei. 10) Gluk Beniamin fabrica de ulei, Valea lui Mihai. 11) «VIDA» moară comercială, Carei. 12) «PAX» fabrica de conserve, Şimleul Silvaniei. 13) «AROVIT» fabrica de conserve, Valea lui Mihai şi alte intreprinderi. În afară de uzinele care au fost naţionalizate, au mai trecut în patrimoniul comunelor 35 de mori şi teascuri de ulei”. Iată şi câteva impresii, culese în momentele imediat următoare preluării întreprinderilor, cuprinse sub titlul „Dealungul judeţului după naţionalizare”: „Suntem la Sărmăşag în faţa morii Hendea. Garda muncitorilor şi a plugarilor înconjoară maşina, poporul veghează asupra proprietăţii sale. În decurs de o oră de la apariţia comunicatului dat de Guvern, nouii administratori şi-au ocupat posturile designate. Populaţia satului cu entuziasm şi bucurie a primit ştirea că în sfârşit au scăpat de Hendea care era exploatatorul cel mai nemilos al satului şi care era renumit prin măcinatul negru”; „La minele din Chieşd muncitorimea în câteva minute s-a pus stăpână pe intreprindere. Când administratorul Spira refuză a preda archiva, muncitorii cu atitudinea lor hotărâtă l-au obligat a preda tot ce aparţinea minei. Noul director al intreprinderii Gorgan Ilie minier este conştient de rolul mare care îl are şi din prima zi s-a pus pe treabă”; „În comuna Bobota, atât la mină cât şi la moară garda de pază ne primeşte. Domnul Janicsko Iosif chiar şi până în ultimele momente s-a purtat atât de făţarnic cu muncitorii, nedându-le decât o încăpere fără uşi şi fără ferestre ca sală de adunare. A fost nemilos faţă de massele muncitoreşti exploatate. Azi şi el a învăţat că răbdarea muncitorimii are margini şi muncitorimea e capabilă să ia în mână conducerea economiei ţării terminând cu exploatatorii”; „Şi jocul directorului de intreprindere a firmei Laroche şi Darvaş a luat sfârşit. Mascat sub mantie de Social-Democrat de dreapta, sabota şi submina economia ţării. La preluarea magaziei în depozite s-au aflat 200 vagoane cherestea neprelucrată. Astăzi când fiecare muncitor duce o luptă pentru mărirea producţiei pe dl director dela firma Laroche şi Darvaş nu-l durea capul ca Lemnul să fie prelucrat”.
13 N. Gudea, V. Părău, „Zalău – un oraş la frontiera de nord-vest a Transilvaniei”, Zalău, 2013, p. 136; uzina electrică a oraşului a fost şi a rămas în administrarea primăriei.
14 SJAN Sălaj, Fond PCR, d. 2/1948, f. 63.
15 Ibidem, d. 1/1948, f. 45; fabrica de ulei „Ardealul”, din Carei, va fi comasată cu fabrica „Sătmăreana” din Satu Mare, conform deciziei Centralei Industriale a Comisiei de planificare, începând cu 15 august 1948, vezi şi Graiul Sălajului, 30 octombrie 1948, p. 4.
16 Graiul Sălajului, 26 iunie 1948, p. 2: „Morile şi presele de ulei au trecut în posesia comunelor. De vorbă cu Miron Mechiu prefectul judeţului”.
17 Ibidem, d. 2, f. 43.
18 Ibidem.
19 Presa publică telegrame ale muncitorilor din judeţ prin care se exprimă satisfacţia condamnării unor foşti industriaşi. Iată doar un exemplu: „Eu minierul Groza Vasile, mă bucur că acei exploatatori cari au sabotat clasa muncitoare au ajuns ca clasa muncitoare să-i judece, pe care şi i-au judecat. Eu îmi exprim bucuria că au fost condamnaţi”, în Graiul Sălajului, 12 noiembrie 1948, p. 2; iar cererile unor foşti proprietari ca morile sau presele să fie scoase de sub incidenţa legii de naţionalizare, pentru că nu se încadrau în prevederile legii, sunt respinse. 
20 SJAN Sălaj, fond Prefectura judeţului Sălaj, d. 5593/1948, f. 30-31.
21 SJAN Sălaj, Fond PCR, dosar 1/1948, f. 40; multe documente scot în evidenţă aceleaşi lucruri: lipsuri materiale, umane, imposibilitatea de a plăti salariile etc.
22 Vezi integral procesul verbal, în SJAN Sălaj, Fond PCR, dosar 29/1948, f. 38-41.
23 SJAN Sălaj, fond Prefectura judeţului Sălaj, d. 5593/1948, f. 75.
24 Iată doar un exemplu, destul de recent: În urma reformei administrativ-teritoriale a ţării, din 1950, Sălajul a fost împărţit între cele trei regiuni din nord-vestul României, iar despre dezvoltarea acestei părţi de ţară se va mai putea vorbi abia după reînfiinţarea judeţului, în 1968. 
25 SJAN Sălaj, fond Prefectura Judeţului Sălaj, d. 5593/1948, f. 260-266.
26 Ibidem, f.268.
27 Buletinul Oficial al Judeţului Sălaj, an. XXV, nr. 49, din 2 decembrie 1948, pp. 7-8.
28 Iată ce scria Graiul Sălajului, la 23 noiembrie 1948, despre naţionalizarea cinematografelor din judeţ: „Pentru ca să se termine odată cu traficul de cultură decadentă burgheză cu care elementele duşmănoase, căutau să otrăvească vieaţa culturală a poporului muncitor, Guvernul în urma luptei dusă de clasa muncitoare şi din iniţiativa Partidului Muncitoresc Român, a efectuat naţionalizarea cinematografelor şi localurilor cu săli potrivite pentru cinematograf, punându-le la dispoziţia masselor populare care vor putea să vadă în aceste cinematografe filme progresiste. În judeţul nostru, s-au naţionalizat cinematografe şi localuri adecvate acestui scop în: Zălau, Carei, Şimleu, Valea, Sanislău, Tăşnad, Nuşfalău, Crasna şi Cehul-Silvaniei. În total 9 cinematografe plus 2 aparate de cinema şi 8 localuri unde se vor putea instala aparate de cinematograf. Aceasta înseamnă încă o cucerire însemnată în drumul spre socialism a Poporului nostru muncitor”.

Autor: Dănuț Pop