Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Trei proze scurte

Trei proze scurte

Iunie 2017

Cătană la Împăratul

Văzând că sunt singur acasă, mă aşez pe un scăuneş lângă pat; mă uit prin casă de gândeşti că acuma sunt prima dată aici, că totul îmi pare tare frumos. În colţ, pe păretele de după masă, e „Bunicul”, adică un tablou vechi cu ramă lată de brad, aurită, care arată cum era soldatul Mokan Agoston din armata împăratului austro-ungar prin 1910. Mă apropii de masă, pun coatele pe ea şi-mi reazem faţa în pălmi să pot vedea mai bine. În mijlocul tabloului, stă în poziţie de drepţi un bărbat subţire, bine legat şi vânjos, având înfăţişarea pe care o are tata acuma, la treizeci de ani, în zilele de duminică după ce se pune la rând şi e gata să meargă la biserică: are părul castaniu, tăiat scurt, fruntea largă şi netedă, doi ochi căprii licărind sub sprâncenele negre şi stufoase, nasul drept şi fără nicio sminteală, care ar putea naşte zâmbete; sub nări, o musteaţă măricică de culoarea frunzelor ruginii ale toamnei, gura potrivită, obrajii lui rumeni şi puţin alungiţi care se rotunjesc într-o bărbie cu gropiţă abia perceptibilă; mâna stângă i-i lăsată în jos, iar dreapta şi-o ţine pe o măsuţă în mijlocul căreia se vede clar o sticlă cu şampanie sau cu bere; nu ştiu sigur, că niciodată n-am avut în mână un astfel de obiect. În unghiurile de sus ale tabloului, înclinate către interior, atârnă drapele reprezentând ţările aflate sub stăpânirea Casei de Habsburg şi la mijloc e o serie de chipuri de împăraţi cărunţi şi bărboşi, având piepturile încărcate cu decoraţii ce strălucesc în toate culorile. Un steag e negru ca iadul şi acela nu-mi place. Fundalul tabloului arăta imaginea întinsă a unei aşezări orăşeneşti: vegetaţie sugerând existenţa unei păduri sau a unui mare parc ale cărui margini loveau în orizont şi, într-un plan mai apropiat, se observă un turn ţuguiat, ca de biserică, dar fără cruce creştinească așa cum ştiam eu că se cuvine. În cele două colţuri din partea de jos a tabloului, în stânga stăteau ţanţoşi cu armele în mânuri trei jândari ungureşti de-ăia făloşi cu pene verzi de cocoş în pălării şi, în dreapta, trei poliţai austrieci la fel de băţoşi. Privindu-i, mi s-a părut că şmecherii aceia se tem ca nu care cumva românul, care se uita spre dreapta, s-o ia la fugă şi, sărind repede peste cele două tunuri de pază, să intre în desişul pădurii şi să nu mai dea nimeni niciodată de urma lui.


Seară de octombrie 

Într-o toamnă din timpul războiului, tetea Vasâliucă, feciorul cel mare a’ tătăişii Mărie, m-a luat cu el şi-am mers cu carul tras de boi departe chiar în Huşumala lângă Baia de Piatră, la câţiva paşi de graniţa ruşinii ce-o aveam atunci cu Ungaria lui Horthy Miklós, ca să tăiem şi aducem de acolo nişte ciolomadă la boi şi la vacă. 
Ajunşi acolo, ne-am dat jos din car, el a luat boul de către om de corn, a cârnit carul afară din drum şi-am suit încet pe marginea înţelenită a Băii de Piatră până am ajuns pe miriştina de orz din capătul locului lor. Acolo, mi-a strigat şi eu repede am pus piedica pe dos ca să nu scape carul înapoi, am împins şi o piatră măricică dinapoia roţii şi ne-am oprit. A slobozit boii din jug, i-a lăsat în funii, una-două a tăiat un braţ de ciolomadă şi le-a pus-o dinainte să mânce. El şi-a aprins o ţigară, duhănea că era fecior mare, aproape gata de însurat. Eu m-am aşezat pe ruda carului să stau o ţâră liniştit.
Nu după multă vreme, în luncă, trestia de lângă Astupătură a început să-şi legene cănacii din vârf şi cineva a strigat mânios.
- Hai, Mariţă, hai! Nu ne mai întârzia p-aici că-i mânca tu şi acasă! 
Era o patrulă de grăniceri de-ai noştri, care a coborât Dealul Pietrişului cu măgăriţa lor, Mariţa, şi mergeau în control pe graniţă către gara Tunel, o amărâtă de haltă care a devenit staţie de frontieră după 30 august 1940. Când au ajuns lângă noi, s-au oprit; unul mic şi gras a vinit în apropiere să vadă ce facem. Zicea că le trebuie foc să fumeze când ajung la pichet, dar s-a bucurat când tetea Ţâliucă i-a întins un poc de Naţionale neînceput. L-a luat în grabă şi ne-a îndemnat să încărcăm cât mai repede şi să dispărem din zonă, că de apar horthyştii s-ar putea să tragă după noi, căci ăia fac tare des astfel de jocuri idioate.
Cum urcau ei Huşumala cu măgăriţa înainte, luna se înălţa peste Dealurile Cojocnii şi învălea peisajul deluros cu o lumină blândă, limpede şi transparentă, de se vedea totul ca în amiaza unei zile însorite din mijlocul verii. Sub razele binecuvântate ale lunii clare şi sub privirea ocrotitoare a Bunului Dumnezeu, lucram cu poftă şi aveam spor. El tăia cu secera ciolomada verde, suculentă şi lungă până la doi metri şi o înşira mănunchi, după mănunchi, eu luam câte unul, mi-l aşezam bine subsuoară şi-l trăgeam lângă car, având grijă să nu se încâlcească. Când tetea Vasâliucă a socotit c-a tăiat destulă mâncare pentru vite, s-a oprit, am încărcat carul, am prins boii în jug, am pus piedica înainte, cum se cere, a luat boii de rudă, eu am rămas după car să pot da ajutor la nevoie, şi încetuc, încetuc am coborât de pe Huşumala în drum. Acolo ne-am oprit, am desfăcut piedica, am aşezat uneltele la locurile lor, tetea s-a învârtit pe lângă boi, le-a tras câte-o netezire de-a lungul spatelor, le-a legat mai bine funiile în coarne, i-a mângâiat pe bot şi pe ochi, le-a frecat prieteneşte urechile şi i-a lovit bărbăteşte peste şolduri, apoi ne-am suit în car deasupra pe ciolomadă şi le-a dat drumul către casă. După boii, care mergeau calm rumegând, carul se mişca lin, noi stăteam întinşi pe ciolomadă cu privirile către cer. Miile de stele aurii, argintii, albăstrui, verzui, licăreau ca şi cum ar fi fost nişte vietăţi miraculoase. Uneori, cum capul mi se legăna în voie credeam că şi stelele se mişcă, se adună, se prind de mânuri, saltă şi dansează ca nişte fete fecioare; câte una se desprindea din joc şi fugea de capul ei; poate că unde se ducea o aştepta vreun luceafăr înfocat de iubire cum se întâmplă şi la noi în sat cu fetele şi feciorii care, iubindu-se, dau veste că fug nu ştiu unde, dar, după o zi şi-o noapte, ei se arată iară la lume cu înfăţişare de nevastă şi bărbat. Când ne suiam de la Capul Şesului către Poarta Ţarinii, nu mai ştiam nimic de mine şi de ce-i în jur, căci pur şi simplu credeam că am ajuns între stele. De atunci, niciodată nu mi s-a mai întâmplat ca bolta unei luni de toamnă să mă atragă şi cucerească pe deplin ca în acea seară de vis din octombrie.


Oana și Icu 

De la cineva, poate chiar de la decedatul meu prieten Icu-Bicu am aflat că iubita lui, Oana, după toate manifestările ei mentale, sentimentale, factuale, precum şi după structura morfologică în care e turnată persoana dânsei, nu se poate să nu se fi născut în prima decadă a lunii aprilie, vreme turbulentă, sucită şi răsucită mereu în toate sensurile. Eu, de pildă, în armată am aflat de la comandanţii mei de pluton, companie etc., cum că toţi recruţii, care nu-şi cunosc data naşterii, se consideră săriţi de pe fix şi se înregistrează ca născuţi în zodia proştilor, 1 aprilie, ziua clătiţilor de minte. Ia uitaţi-vă şi voi la ea. Nu e ca alte fiinţe feminine, ci tocmai pe dos: se aseamănă cu cine sau cu ce? Singur dracul ar putea şti, căci eu nu-i găsesc nicio asemănare. Şi iată cum arată: cap, adică un bostan de soi, rotund ca o minge mare, tare şi grea; păr foarte subţire, moale şi des ca lâna de oaie; are un semn în frunte, constând nu dintr-o stea cum s-ar putea crede şi ar fi frumos, ci dintr-o floacă albă şi fină ca fuiorul de in, răsărită în marginea de sus a frunţii, simbol care urcă pe creştet şi apoi curge către ceafă, cade şi se împrăştie pe spate, ajungându-i până la fese. Umerii, sânii, foalele şi coapsele, toate prea consistente şi deschise către lume, se zgâiesc precum nişte circari, la buricul rotund şi frumos ca o pancovă ardelenească pregătită de Rusale feciorilor, ca ei să guste din plin şi să nu uite niciodată bucuriile vieţii. Dar, fiţi dumneavoastră atenţi. Dacă veţi permite ochilor să coboare de la coapse până deasupra genunchilor şi apoi încetuc-încetuc tot mai la vale, veţi rămâne uimiţi, căci vă va reveni în minte barbarul obicei chinezesc de a chinui fiinţele feminine care, ca să aibă succes la bărbaţii avuţi, trebuiau să-şi schilodească picioruşele pentru a le menţine la dimensiunea avută odată cu vârsta de şapte ani. În cazul Oanei, situaţia nu e tocmai aşa, dar nici prea departe n-a sărit, căci, de la genunchi în jos, picioarele ei se subţiază mereu şi acuma par mai degrabă nişte ţăruşi bine ascuţiţi, meniţi a împunge terenul pe care se mişcă. Din pricina nepotrivirii dintre „sus” şi „jos”, când merge, Oana face tot felul de exhibiţii, dă în gropi şi-n şanţuri, iar trecătorii care se întâlnesc cu ea o privesc ca pe o arătare nemaivăzută, abia sosită cine ştie de pe unde. 
Acestei situaţii supărătoare, imposibil de explicat chiar şi pentru bietul Icu-Bicu, el, soţul grijuliu al Oanei, s-a decis a-i face faţă, de aceea omul purta mereu cu sine o gentuţă, în care ducea tot felul de lucruri necesare: instrumente minuscule, cârpuţe, periuţe, şerveţele, unghieră chinezească, două-trei forfecuţe de calibre diferite, prosoape fel de fel, creme, variate soiuri de ruj etc., pentru a acţiona rapid după ce iubita lui, cea altfel decât oricare alta, era ridicată, dintr-o groapă-baltă, şanţ sau gură de canal uitată deschisă. Omul lucra metodic. Începând de sus, el ştergea, peria, spăla, freca, scutura, da cu cremă pe buric, pe obraz, pe frunte, pe urechi, dar şi pe sandale; cosea, îndrepta, astupa; când termina, strănuta, tuşea, scuipa, o lua la braţetă şi se plimbau până când tipuţa dădea naştere altui eveniment neprevăzut, specific ei...
...Ei sunt cum sunt şi trăiesc cum trăiesc. Ce poţi să le faci? Să-i laşi în voia şi pacea lor.

Autor: Augustin Mocanu