Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Iunie 2017

Cei care sînt „condamnați” să respire concomitent aceeași viaţă, în moarte nu ar trebui să mai aibă nici o obligaţie, nici măcar cea a conlocuirii unui gol. Aici ar trebui să fie total liberi, căci moartea nu obligă pe nimeni la nimic, dincolo de obligativitatea eternităţii. Moartea este singura libertate absolută cu care nu ştim ce să facem.
*
Primul avantaj pe care l-am avut în urma publicării celei dintîi cărţi a fost unul cît se poate de practic. Locuiam într-o garsonieră, fiind destul de rezervat în privinţa relaţiilor cu vecinii. Femeia care făcea curat pe holuri şi pe scări se purta destul de distantă cu mine, neştiind ce învîrt pe lumea aceasta. În consecinţă, nu-mi mătura niciodată preşul din faţa uşii, lăsînd intenţionat acest lucru pe seama mea. După ce am publicat prima carte, am fost invitat la un post de televiziune locală, unde am vorbit despre ea. A doua zi, ca prin farmec, preşul din faţa uşii era curăţat impecabil. M-am tot gîndit cărui fapt îi datorez intempestiva schimbare de atitudine, cînd, în sfîrşit, mă lumină banala constatare: femeia de serviciu se pare că mă văzuse la televizor, ca atare s-a gîndit că merit totuşi acest pustiu de bine. Nu scrisesem o carte chiar degeaba…
*
Un sfînt nu ar trebui să scrie. Desăvîrşirea exclude orice adaos. Isus a scris doar în suflete nedesăvîrşite. Cuvîntul hieratic participă doar la faptele care se întorc înapoi în cuvînt. În afara cuvîntului, faptele sînt doar întîmplări anodine, chiar şi cele sacre. „Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osîndit” (Matei, 12, 37).
*
Cum ne putem imagina ceea ce este atît de greu de înţeles? Cum putem face lucruri pe care nu le înţelegem? Cum se face că înţelegerea vieţii este mai grea decît trăirea vieţii? Cum pot trăi oamenii care au uitat că trăiesc? Cum putem gîndi şi concede de-ne-înţelesul? Orice înţelegere se loveşte de marginile iluziei sale. Absurdul este limita de la care cuvintele încep să desemneze autologic şi heterologic ceea ce aproximează. Raportat la datele realităţii, omul reprezintă non-sensul însuşi. Căci doar din absurd putem păşi sinergetic în raţional şi în logic. Înţelegem lumea pe măsură ce îi descoperim absurditatea. Participăm la irealitatea ei prin concreteţea noastră perisabilă. Lumea este suportabilă pentru că o putem interpreta. Fiecare viaţă este un mod de a interpreta tenabil lumea. Moartea este cel mai radical mod de a o interpreta. Lumea este iluzia care a ajuns pînă la noi. Existenţa – cea mai la îndemînă iluzie posibilă. În mod serios, lumea nu poate fi privită decît ca o tragi-comedie. Una în care fiecare îşi joacă, mai bine sau mai deplorabil, propriul rol. Ne jucăm prost rolul de specie şi, lamentabil, pe cel de umanitate, apoi, inavuabil, pe cel de eu cît de cît dezirabil. Sîntem nişte amatori practicanţi ai existenţei. Cea mai mare satisfacţie a existării e aceea că am primit-o fără nici un merit. Am primit un miracol pe care îl facem praf şi pulbere. Chiar şi zeii ne-ar putea invidia pentru această nesperată şansă.
*
Fiecare loc în care am poposit vreodată ne cheamă înapoi, ne ajunge din urmă cu nostalgia lui contagioasă. Reverberează în noi la fiecare aducere aminte, într-o geografie a sufletului, într-un cronotop în care paşii au sunet de clopot. Timpurile şi locurile se încheagă într-un ecou, într-o privire în care orizontul tresaltă. Toate locurile îşi caută timpurile prin noi, prin umbrele lăsate într-un veşnic suspans. 
*
Tot ceea ce putem crede, tot ceea ce putem spera, tot ceea ce putem înţelege – simple neputinţe cu care încercăm viaţa, o întoarcem victorioasă în im-posibilitatea ei primă. Viaţa pare o pedeapsă pentru faptul că putem muri. Trebuie să plătim cu ceva pentru avantajul de a avea oricînd moartea la îndemînă. Moartea ne oferă o singură viaţă. În constatarea că doar din interiorul vieţii putem vorbi despre moarte nu este valabilă şi reciproca. Căci din interiorul morţii nu a vorbit nimeni despre viaţă. Nu există un limbaj al morţii pe înţelesul vieţii. Filosofia şi teologia vorbesc despre moarte doar de pe marginea vieţii; „che la teologia niuna altra cosa è che una poesia di Dio” (Boccaccio).
*
Există un tip de inteligenţă sprinţară, vag frivolă, gata de fente stilistice şi plonjoane semantice spectaculoase, de ornamentica unor jerbe calofile, plutind ademenitor la suprafaţa cuvintelor. Ductul ei flamboaiant înmoaie inimile plăpînde, spiritele mai firave, cugetele mai lenevoase. Ea are întotdeauna dreptate, pentru că nu-şi propune nici un adevăr ferm. Este întotdeauna victorioasă, pentru că nu-şi propune nici o bătălie dincolo de baricada locurilor comune. Surîde complice şi cînd ar trebui să se cutremure. După cum există spirite aparent mai posace, nedispuse la tribulaţiile şi metamorfozele prezentului, cu care e greu să faci comerţ metaforic, schimb de măşti lucrative. Singure şi însingurate, ele caută adevărurile care nu interesează pe nimeni. Riscă izolarea şi anonimatul de dragul unei iluzii. Surîd incert la graniţa dintre scrîşnet şi plîns.

Autor: Ioan F.Pop