Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Grăsane...

Grăsane...

Iunie 2017

Scriitorul Marian Ilea se dove-dește încă o dată a fi preocupat de soarta propriei ficțiuni și a lumii din Medio Monte, a cărei istorie începe încă din anii ’90. După apariția romanului Herina, anul acesta scriitorul aduce în fața publicului o altă carte cu un titlu incitant, Grăsane făcând baie cu ușile larg deschise, ca să nu zicem din start scandalos, mai ales pentru acea categorie pudibondă sau pseudopudibondă a cititorilor rafinați. Într-un interviu cu Călin Vlasie, autorul mărturisește că alegerea titlului este și de natură comercială, deci are intenția vădită de a provoca publicul, oarecum în stilul presei mondene, pentru a-l întoarce înapoi la lectură. 
Merită amintită din această perspectivă aprecierea lui Mircea Mihăieș, pe coperta a patra a cărții: „Marian Ilea vine cu ceva neauzit, el este un prozator cu proiect. Dacă vocabula n-ar fi prea uzată, aș vorbi chiar de viziune. El e un întemeietor de lume imaginară și un contemplator activ al acestei lumi. Nu abandonează lucrul până n-a dus la ultimele consecințe explorarea minei secrete descoperite nu din întâmplare, ci prin concentrata, statornica meditație asupra rosturilor adânci (sau doar absurde?!) ale universului înconjurător. Derapaj controlat între imaginar si real, proza lui Marian Ilea e un semnal luminos venit din Nord”.
Volumul de față este anticipat de alte două cărți, apărute la sfârșitul deceniului zece al secolului trecut, pe care le regăsim în structura recentei apariții: Piața Gorki (Editura Cornelius, 1999), respectiv Vacek (Editura Dacia, 2001). Lumea mitteleuropeană din Medio Monte fusese consacrată în volumul Povestiri din Medio Monte (Editura Dacia, 2003), pentru care scriitorul a primit marele premiu al Saloanelor „Liviu Rebreanu”. Prezentul volum prezintă aceeași atmosferă imperială, în care românii conviețuiesc alături de sași, șvabi, cehi, polonezi, evrei și unguri, o lume aflată între fabulație și verosimilitate, reprezentată de autor cu ajutorul clasicei tehnici a detaliului semnificativ, populând imaginarul cu cele mai nebănuite obiecte, scene și personaje. Structura tripartită a volumului aglutinează celor două părți din anii 1999, respectiv 2001, una nouă, intitulată Gravimetrul. 
Întrebat de Călin Vlasie care este mesajul avut în vedere, Marian Ilea răspunde predictibil, din punctul nostru de vedere: „Nu transmit mesaje cititorilor, prezint o lume vie, un ținut misterios și, în același timp, ridicând perdeaua acestei lumi (închise). Cititorul se va recunoaște cu propriile trăiri ale prezentului, asumându-și, cred, lumea din Medio Monte”. Această senzație că lumea se face și trăiește direct sub privirile cititorului înzestrate cu o anumită acuitate a percepției, indusă clar de cel care povestește, nu este nouă. Am regăsit-o și în Herina, și în toate celelalte povestiri sau piese dramatice, tocmai pentru că viziunea scriitorului este mai degrabă una scenic-cinematografică, textul configurându-se uneori sub formă de replici însoțite de didascalii, sau putând fi cu ușurință transformat într-un scenariu.
Lumea din romanul lui Marian Ilea este mereu surprinzătoare, în ciuda faptului că nu este în esență o lume nouă, căci toposul din Medio Monte aproape a fost impus de autor ca o felie din lumea reală. Mediocritatea indivizilor care defilează halucinant prin fața conștiinței receptoare se intentează a fi izbăvită prin turnura mitică pe care o dobândesc motive dintre cele mai banale, ba chiar transferate pe alocuri în registrul scabrosului sau al grotescului. Primul exemplu care poate fi menționat din acest punct de vedere este dudul de pe strada Crișan, adevăratul axis mundi al acestei urbe, care îi definește consistența larvar-amorfă și instinctualitatea funciară.
Biblica afirmație evanghelică „la început a fost cuvântul” este subtil evocată prin scurtul enunț care deschide textul, într-o manieră categorică, apodictică: „întâi a fost dudul”, ca și cum toată arborescenta poveste care urmează, nu ar fi altceva decât tocmai emanația exteriorizată a acestei prezențe originare. Apariția lui în intersecția străzii Crișan cu Malinovschi este o enigmă pentru localnici, nu și pentru omnisciența narativă, care ne arată cu precizie cine este omul care l-a sădit aici și apoi l-a neglijat ca și cum nimic nu ar fi avut vreo legătură cu el – tâmplarul Schlesak. Alături de dud, municipalitatea dispune instalarea unui stâlp pentru iluminatul electric, realizându-se astfel un perfect paralelism simbolic între natură și cultură. Arbore fructifer, aflat la granița dintre sălbăticie și domesticire, dudul este expresia naturii originare concurate de civilizație, rezistând cu toate acestea constrângerilor celei din urmă.
Simbol al răbdării, dar și al promptitudinii și al înțelepciunii, dudul înflorește brusc, peste noapte, dar numai atunci când pericolul înghețului a trecut. În antichitate a fost dedicat Athenei de către greci, respectiv Minervei, de către romani. Originea lui se pare a fi din China, unde era considerat arbore mistic, o cale de acces de la pământ la cer și suport pentru cuibul păsării soarelui. Deși are proprietăți curative, iar frunza sa este hrană pentru viermii de mătase, dudul este de rău augur pentru îndrăgostiți, conform unei tragice legende antice, preluată de Shakespeare în Romeo și Julieta. Lumea din Medio Monte stă deci sub semnul acestui falnic și rămuros arbore central, așa cum stă în visul sultanului din Scrisoarea I, tot imperiul turcesc sub umbra imensului copac. Grețosul spectacol al fructelor cleioase, strivite pe asfalt este o vagă aluzie la ciclica regenerare a lumii, la fertilitatea legată de fluidele vitale.
Melanjul toponimiei fabulatorii cu cea verosimilă dă mai multă savoare și mai mult pitoresc întâmplărilor, deoarece toate personajele care se revarsă pe scena faptelor par ieșite din pliurile unei realități care își autoconține ficțiunea, pe care o proiectează apoi pe retina spectatoare. Parcurgerea drumului prin poveste este o încercare a labirintului cu rol de inițiere nu doar în tainele ficțiunii, generoase în ipostaze ale omenescului, ci și în tainele vieții în universalitatea ei. Prozaismul nu face altceva decât să camufleze realitatea sacrului, în dobândirea căreia episodul coborârii în infern nu poate fi eludat.
„Infernul sunt ceilalți” pare a spune sartrian țesătura de relații dintre personaje, dar tot la fel de bine infernul se identifică și cu propria biologie, oarecum greu de dominat, a fiecăruia în parte. Plonjând în lumea necesității și a cauzalității, fiecare personaj e în căutarea propriului sine, a sensului vieții, ascuns după straturi groase de ceață și zaț existențial. Deși feminitatea pare a fi ultragiată prin titlul dat cărții, ea pare a fi totuși reabilitată prin perspectiva asupra relațiilor interumane, căci dincolo de orice convenții sociale, autorul îi arată cititorului, fără perdele și fără măști, adevăratul chip al omului în carne și oase.
Granița dintre distopie și utopie pare a fi destul de fragilă în lumea din Medio Monte, deoarece, răsturnarea ordinii naturale a lucrurilor, pervertirea ei în timp, este compensată de toate tentativele raționale ale omului de a pune ordine, de a reconfigura un ideal uman, social și individual. Dincolo de stângăciile și frustrările care se ascund în dosul chipurilor acestor personaje autohton-exotice, revin câteva mari obsesii ale autorului: muzica, conștiința propriului sine și a propriei deveniri, religiozitatea și ideea de divinitate, progresul tehnic și cunoașterea, concurența permanentă dintre mecanic și autentic.
Marian Ilea folosește destul de frecvent și cu multă ingeniozitate procedeul citării unor texte de diferite tipuri (de la scrisoare personală la raportul oficial și secret!) aducând astfel, în descendență camilpetresciană, în atenția lectorului nu doar autenticitatea expresiei unor personaje, care se devoalează astfel direct, ci mai ales o problemă care este a întregii literaturi, din toate epocile, asumată mai accentuat sau ignorată cu inocență: problema limbajului însuși – acel biblic enunț („la început a fost cuvântul”), pe care îl pastișează incipitul textului, problema comunicării prin care o realitate socială se instituie mai mult sau mai puțin în adevăr.
În partea mediană a volumului, crima multiplă de pe peronul gării din Medio Monte, act de revoltă socială cu inflexiuni justițiare, îl determină pe inspectorul de poliție, Vacek, să întocmească o notă către ministrul de interne de la Budapesta pentru a-i prezenta perspectiva sa asupra adevăratelor jocuri din culisele puterii locale. Dobândirea monopolului economic de către Maurițiu Grüntag și acțiunile secrete, aparent conspirative și dubioase ale episcopului Kollowitch devin centrul de interes al raportului întocmit de către nefericitul inspector. Răspunsul pe care îl primește de la superiorul său Hakky Goldstein demonstrează vechiul dicton – „până la Dumnezeu te mănâncă sfinții”, dar este și o replică a modului real în care funcționează structurile instituționale și a procesului de creare a istoriei prin mistificarea faptelor. Adevărul gol-goluț nu interesează decât în măsura în care el poate fi sâmburele adevărului oficial, inventat în așa măsură încât să satisfacă nevoile politice ale momentului. Puterea aparține aceluia care are forța de a impune faptelor un anumit statut, nu celor care văd dincolo de aparențe și raportează ceea ce văd.
 Vacek devine persona non grata pentru că are curajul de a spune ceea ce intuiește, trăind apoi o stare de maximă împăcare. Ceea ce Hakky Goldstein îi transmite prin scrisoarea de răspuns definește mecanismul de falsificare a adevărului, care este cheia oricărui regim politic de esență totalitară: „ești îndoielnic la minte. Ești dubios și te joci cu cuvintele, iar ce scrii tu n-are de-a face cu ceea ce este în teren. Te-am avertizat de nenumărate ori că prin felul în care acționezi ai să devii o glumă rău aplicată, o mistificare, un moft”. 
Partea a treia, prin amalgamul ingenios dintre realitate și vis/fantezie/imaginație, se poate încadra cu succes printre legendele civilizatoare, căci prin umilul Lutz Korodi, devenit în final celebru prin inventarea gravimetrului, lumea din Medio Monte își redescoperă originile civilizației sale imperiale. Transportat în trecut prin medierea apariției fantasmagorice a strămoșului legendar, Gerard Lissabona Întâiul, fiul modestului funcționar Wilhem Korodi se convertește într-o figură la fel de ilustră ca acest prim erou civilizator (trimisul imperial la Medio Monte pentru a lua în stăpânire o lume sălbatică, însă extrem de bogată în resurse naturale dintre cele mai prețioase, mai ales în metale, precum aurul și argintul).
Contrastul dintre starea dintâi, paradisiacă, a locurilor din împrejurimea lui Medio Monte și civilizația care va fi instituită aici de către toți descendenții lui Gerard Lissabona, ajungând până la Lutz (copil născut dintr-o căsătorie tardivă a tatălui, dar dintr-o firească  armonie matrimonială, purtător al unui nume providențial – împrumutat celui mai strălucitor astru al serii, luceafărul, amintind de asemenea de îngerul căzut) este imens, însă natura primară a oamenilor nu poate fi integral stăvilită de tiparele niciunei ordini raționale, așa încât răbufnirile lumii instinctuale sunt prezente la tot pasul. Lumea trăiește după principiul progresului obținut prin experiența practică și înlesnitoare a vieții materiale, dar, dincolo de aceasta, naratorul omniscient, prin transistoricitatea privirii sale, descoperă repetiția, mitul eternei reîntoarceri, tiparele existenței umane, transmise de la o generație la alta.
Lumea imperială, căzută în timp, în istoricitate, trăiește după ritmicitatea bine reglată a ceasornicului vienez fabricat din prețiosul metal venit din Medio Monte. E o lume a calculului pur, matematic, o lume luciferică, în care bucuria păstorilor, care se loveau cu piciorul de cuiburile de argint de sub tufele de afin e înlocuită de invidia fratricidă. Minele, ca resursă economică principală a acestui ținut imperial proiectat într-un timp ambiguu, sunt și o imagine clară a infernului cu catacombele lui spațiale și sufletești. Traversăm cu personajele o astfel de Vale a Plângerii, în care, nu de puține ori, toponimele sunt simbolice: Pianul de Sus, Pianul de Jos, Providența Divină (numele principalei mine). Gerard Lissabona face o distincție clară între ceea ce a fost Medio Monte în stare naturală – un munte „măreț și negăurit”, „blând și fără sentimentul răzbunării” și Civitas de Medio Monte, orașul imperial construit în proximitatea acestui filon de metale prețioase.
Absurdul este sugerat în final de o imagine de extracție livrescă. Molima răspândită de șoareci aduce aminte de Ciuma lui Camus, invadând ca o plagă tot universul uman. Discursul lui Lutz, rostit la decernarea premiului Brenner, pentru inventarea gravimetrului, conține un mesaj conclusiv pentru întreaga panoramă oferită de roman. E un discurs care s-ar fi potrivit și Oratorului Mut din Scaunele lui Eugen Ionescu. Lutz propune indirect o resurecție a lumii din Medio Monte, o revalorizare a ei, în contextul în care, la bursa de metale, munca locuitorilor, deci implicit valoarea lor umană, este prost socotită. Triumful descoperirii făcute de cercetătorul în domeniul rocilor, Lutz Korodi, pare a lansa prosperitatea celor din adâncuri și crește prețul argintului la bursa metalelor de la Viena.
Frumusețea unei astfel de lecturi stă în faptul că autorul știe să țeasă detalii dintre cele mai uimitoare în arhitectura discursului, pentru a ne întreține curiozitatea, revelându-le cu amânare semnificațiile. Depinde de preferințele și abilitățile de lectură ale fiecăruia, dacă tehnica aceasta a acumulării cinematografice de detalii este stimulativă sau inhibitivă. Stilul inconfundabil al prozatorului se definește și în volumul de față prin aceeași prospețime asigurată de ritmul dinamic al frazării, structurate în perioade foarte scurte, instantanee compunând o imagine de ansamblu bine pixelată, căreia, dincolo de suprafețe, nu-i scapă nimic esențial.

Autor: Monica D. Cândea