Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmografiile Simonei: O pură formalitate (1994)

Filmografiile Simonei: O pură formalitate (1994)

Iunie 2017

Am văzut, desigur, majoritatea filmelor care poartă semnătura lui Giuseppe Tornatore. De aceea, m-am întrebat cum de acesta mi-a scăpat printre degete ca o pepită la marginea unui râu iluzoriu, american. 
N-aș revedea multe dintre filmele pe care le-am văzut. O vizionare e o călătorie suficientă alături de un necunoscut cu care schimbi agreabil consideraţii generale și căruia/căreia îi mărturisești franc lucruri pe care nu prea le scoţi din sertare de obicei. Unele filme te fac să tresari, altele îţi storc lacrimi, dar, în cele din urmă cobori la staţia ta ușor ostenit emoţional, dar împăcat și cu urări de bine. Sunt însă și filme, și acesta este din categoria aceasta, cu care ai vrea un bilet retur sau chiar o călătorie până la marginea universului. Nu cel al lui Douglas Adams, desigur.
Scena iniţială se deschide cu imaginea unui fugar care încearcă să scape de un pericol pe care spectatorul nu-l poate vedea, dar îl poate simţi, fiindcă filmul pulsează pe muzica lui Ennio Moriccone, cu care Tornatore colaborează de mai bine de 25 de ani, sumbru și tensionat. În jur, noaptea diluviană. Chipul fugarului se întrezărește fragmentar printre scândurile umede ale unui gard care pare să închidă un domeniu privat. Când, în sfârșit, personajul reușește să iasă la drumul mâlos de nicăieri, apar luminile celor care-l vor înconjura. Este dus la secţia de poliţie unde, în lipsa actelor de identitate și amnezic, trezește suspiciunea Inspectorului. Până să aflăm că în ţinut s-a comis o crimă, dialogul pare o reinterpretare a procesului kafkian. Suspectul nu știe de ce e acuzat, apoi pe măsură ce piesele completează această oarecum reflectată în oglindă anchetă, spectatorul descoperă că victima nu poate fi identificată fiindcă are chipul mutilat. La întrebările Inspectorului (jucat de Roman Polanski), care se recomandă ironic Leonardo da Vinci atunci când suspectul (Gérard Depardieu) dezvăluie că el este celebrul scriitor Onoff, personajul răspunde contradictoriu, adâncind și mai tare bănuiala. Spaţiul întregului film se va restrânge, claustrofobic, la secţia de poliţie peste care, în fulguiri de rememorare, se suprapun ca dintr-un film vechi amintiri pe care Onoff nu le poate reordona. Polanski joacă un rol aparent cinic cu măreţia unui actor de teatru. Depardieu trezește spectatorului stări conflictuale, fiind însă dincolo de estetica aceasta a urâtului voit, profund uman.
„Nu ești demn de cărţile pe care le scrii”, îi spune Inspectorul, care recită pagini întregi din operă scriitorului care n-a mai publicat de multă vreme și care se află în acest ţinut izolat pe care doar rar și în anonimat îl vizitează atunci când, în cele din urmă, acceptă identitatea acestuia. „N-ar trebui să ne întâlnim faţă în faţă cu idolii”, este critica cinică a lui Onoff „pentru că am vedea că au coșuri pe faţă și că operele cele mai importante le-au scris stând pe closet”. În construcţia multistratificată a filmului al cărui regizor și scenarist este Tornatore, problematica scriitorului pare umbrită în faldurile filmului, dar pentru cititorul antrenat, ea deschide o cale ce se bifurcă borgesian. Biografia lui Onoff se dovedește, în urma interogatoriului (din tavan cad picături chinezești; în dulapul în care un poliţist așază foile pe care bate la mașină mărturia, se aude chiţăitul unui șoarece prins în capcană), falsă și creaţia unui vagabond, Faubin, al cărui manuscris plagiat devine triumful scriitoricesc al celui reţinut pentru interogare (Palatul celor 9 frontiere). Mărturisirile nu sunt mereu voluntare, ci rezultatul unei torturi amestecate cu surpriza redescoperirii și a resemnării. Instrumentele de scris pe care le cere, refuză să lase vreun semn pe foaie, când camera de filmat se apropie absurd.
Manuscrisul lui Faubin pare a fi conceput după regula numărului de aur, pentru că fascinaţia perfecţiunii narative rezidă în cuvintele divizate ca niște cifre aritmetice. Singurele acte autentice par a fi fotografiile pe care le scriitorul le făcea în trecut în încercarea de a-și salva într-un jurnal vizual memoria nealterată de duplicitatea măștii zilnice și figura misterioasă a Paulei. Pistolul, sacul de fotografii, cămașa pătată de sânge, sacul care acoperă „cadavrul”, aluzia biletului de sinucigaș, noul suspect din hol, care pare a-i reitera arestarea, și întrebarea care cade grea: „Nu știe încă?”, vor duce către un final imprevizibil, pe care nu-l pot nota aici pentru a nu strica tumultul pe care filmul îl aduce cu sine. Un singur indiciu poate, dar personal, al interpretării mele, este ideea de Purgatoriu...

Autor: Simona Ardelean