Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Szabó Vilmos 75

Szabó Vilmos 75

Iunie 2017

Cu ocazia expoziţiei retrospective dedicate împlinirii a 75 de ani de la naşterea artistului plastic zălăuan care a fost Szabó Vilmos, am surprins cariera artistică în cauză printr-o suită de lucrări grafice şi picturale, ilustrând atât varietatea tehnică, cât şi cea tematică a operei. Cuprins în programul simpozionului de comunicări ştiinţifice cu titlul „Cercetări sălăjene, ediţia a XIV-a”, organizat de Societatea Muzeului Ardelean, filialele Zalău şi Şimleu Silvaniei, având ca temă „Artele în Sălaj. In memoriam Szabó Vilmos”, expoziţia deschisă pe 19 mai 2017 a selectat din piesele colecţiei aflate la Zalău în posesia familiei. Cele patru decenii de creaţie au fost ilustrate prin 75 de lucrări de artă: desene în tuş, creion, lucrări grafice în tehnica de linogravură şi monotipie, guaşe, lucrări în pastel cerat, pastel sec şi uleiuri. Broşura expoziţiei, o contribuţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Artă Zalău la acest proiect expoziţional, este un instrument de valorificare a rezultatelor cercetărilor derulate în cadrul proiectului de documentare a fenomenului artistic sălăjean cuprins în planul de activitate al acestuia. Probabil cel mai important eveniment de artă plastică al anului, expoziţia oferită de Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj prin contribuţia curatorială a artistului plastic Szabó Attila, gestionarul colecţiei, surprinde perioada cuprinsă între anii 1977-2009.  


Cariera artistică a lui Szabó Vilmos. 
Teme, tehnici
(din broşura expoziţiei)

Anii șaptezeci
Szabó Vilmos a absolvit Facultatea de Arte Plastice din Cluj-Napoca la secția de artă monumentală, neavând totuși în acest gen alte lucrări decât cele de la Liceul Pedagogic din Zalău: un al secco şi un sgrafitto. 
Tematica lucrărilor preponderent grafice din această perioadă sunt familia, soţia, copiii, anturajul din imediata apropiere a familiei, redate în tuș, creioane cerate, guașă. Elaborate într-o viziune expresionistă cu accente suprarealiste, emană din aceste lucrări acea căldură interioară care se datorează în primul rând tematicii alese. În același timp, se observă o certă înclinare spre proporțiile monumentale. Afinitățile pentru specificul desenului, respectiv picturalitatea unor transparențe, rafinamentul cromatic ni-l prezintă pe Szabó Vilmos atât ca un grafician, cât și ca un pictor desăvârșit. Uleiurile din această perioadă trădează un cvasi-abstracționism compus cu o accentuată tentă constructivistă. 

Anii optzeci
Primii ani ai deceniului mărturisesc despre o continuare a tehnicilor grafice în creion, tuș, cretă cerată, guașă, păstrând tematicile precedente, în uleiuri făcându-și apariția o viziune figurativă, antropomorfă în speță, ba chiar fragmente de peisaj, naturi statice. În cea de-a doua jumătate a deceniului opt se conturează foarte ferm temele preferate care vor persista pe întreaga durată a vieţii lui Szabó Vilmos. Apar deja motivele, temele, simbolurile specifice: trecerea, pierzania, moartea, liniștea, timpul încremenit, tema apocaliptică accentuată și cromatic, pusă în scenă de naturi moarte cu o atmosferă apăsătoare și dramatică, stări de incertitudine și o stare stranie de perpetuă periclitare. Singura consolare în atmosfera tenebrelor este simbolica legată de motivul coveții: siguranța și protecția oferită de scutul protector, pântecul mamei, leagănul nou-născutului, de fapt simbolul speranței. Și în același timp, motivul devine și forma unui sanctuar, astfel încât acesta va deveni protector al vieții. 

Anii nouăzeci
În uleiuri se realizează cu desăvârșire o epuizare a tematicilor precedente, urmând ca la mijlocul deceniului, tehnica să dispară aproape integral, lăsând loc pastelului ce va domina toată creația. 
Este vorba de prima perioadă a taberelor de creație artistică (Hejce, Nádudvar, Hortobágy din Ungaria). Tehnica pastelului devine mediul optim al limbajului propriu ce valorifică expresivitatea dramatică a tonurilor închise de culoare într-un stil expresionist accentuat. Mai apare în recuzita tehnică și acrilicul, o perioadă persistă și creionul, dar vor fi abandonate definitiv tehnica tușului și guașa. 
Pe când primii ani de pastel vor naște compoziții cu tentă filosofică prin recontextualizări atipice ale obiectului ales ca motiv, cea de-a doua jumătate a deceniului va enumera lucrări în care abordarea și conținutul de tip sentimental-senzual al vizualului vor înlocui lucrările precedente cu un oarecare iz social-politic. 
Temele decisive ale artistului vor constitui fragmentele de peisaj, dar mai ales piesele tipice din rândul obiectelor de uz gospodăresc tradițional folosite în mediul rural. Printre acestea găsim, pe lângă fragmente de arhitectură populară, accesoriile specifice dar deja uitate ale vieții de la țară, surprinse într-o ipostază izolată, sau doar neglijate, întâmplător aruncate, ascunse în pod sau alungate în fundul șurii. Toate aceste obiecte surprinse într-o stare de relativă pierzanie devin motivele vii și deosebit de expresive ale unei lumi vizuale create cu mijloace artistice, conform confesiunii artistului, dobândind într-un fel calitatea de documente ale vremii. În orice caz, documente fidele ale creației artistice. Nu au aceste lucrări nimic în comun cu descrierea de tip etnografic. Au în schimb multe particularități ce le apropie de un suprarealism și un simbolism ce se folosește de expresivitatea fragmentului ce ține locul întregului ansamblu. Construcțiile de formă trasate cu ajutorul contururilor puternice, dinamismul compozițional accentuat sporesc tensiunea vizuală, impactul căreia rămâne totuși unul blând, datorită ductului liniar sinuos. Temele tipice: rădăcini, obiecte, detalii de interior și exterior ale unor motive de șură și cotețe de animale ni se prezentă într-o lirică vizuală ce elogiază obiecte aproape banale. 

Anii douămii
Pastelul este tehnica dominantă şi fertilă și în această perioadă, folosită în taberele de creație de la Hortobágy, Jebucu, Șinteu, Gyergyóalfalu, Bugac, Szentendre. Apar câteva lucrări în acrilic, acestea fiind doar excepții rare. Idealul artistului este construirea unui univers artistic în care, asemenea unor simfonii, motivele unei lumi defuncte vor prinde viață în realitatea lor vizual-plastică.
În ultimii ani ai artistului (2008/9) printre altele se observă apariția unei forme de boltă sugerând bolţile unui cavou, totodată apare într-un mod accentuat și motivul de pasăre – simbol al sufletului și expresia clară a credinței artistului confruntat cu moartea inevitabilă. Sunt evidente și trimiterile la unele conținuturi ca libertatea, înălțarea/renașterea, speranța.


Texte critice despre arta lui Szabó Vilmos
„Acea direcție în care arta lui Szabó Vilmos se încadrează, începe cu Nagy István, cel care a surprins universul satului ardelenesc, în special cel secuiesc, încă în integritatea lui, dinaintea momentului prăbușirii acestuia, în deplina lui monumentalitate interioară. Acest univers ce funcționa pe vremuri conform propriilor lui legi, în opera lui Szabó Vilmos este deja destrămat, total descompus pe elementele și părțile lui constitutive. 
Când m-am întâlnit prima dată, în Muzeul de Artă din Viena cu lucrările lui Brueghel și cu lumea ciudată olandeză redată în perspectivă aeriană, am crezut că visez și că mă aflu în Ciuc sau Răstolnița: viața de la țară trebuia să fi fost asemănătoare și pe la noi, doar că atunci nu avusesem încă pictori (numai domnitori), care să fi imortalizat această lume pe care ultima oară a văzut-o Orbán Balázs.  
Pe urmă, când s-au născut maeștrii fondatori ai școlii secuiești: Nagy István, Márton Ferenc, Zsögödi Nagy Imre, societatea care i-a selectat a început să se prăbușească datorită faptelor de nestăvilit. 
În timp ce Brueghel și compatrioții săi și-au realizat opera în epoca de înflorire a societății olandeze, maeștrii școlii secuiești au apucat să aducă în focusul viziunii artistice, luminile locurilor natale doar la sfârșitul celei mai fericite epoci ai secuimii. 
Următoarea generație, Bordi András, Bene József, Incze István și alții, privesc înapoi cu nostalgie, mitizând locurile și personajele caracteristice acestei epoci fericite despre care vorbește și Szabó Dezső în scrierile sale. 
Szabó Vilmos este reprezentantul următoarei generații, totodată al celei mai numeroase, împreună cu Sövér Elek, Gaál András, Balázs Imre, Plugor Sándor, Márton Árpád, Sükösd Ferenc, Simon Endre și alții. Lor le-a revenit sarcina cea mai cumplită, cea mai dramatică, dar totodată cea mai provocatoare: confruntarea cu starea de neschimbat, efectuarea unei socoteli finale, a unei lichidări, a unei inventarieri – de fapt a reprezentării acelor «flori de mucegai». Conform personalității fiecăruia, toți și-au ales propriul rol în îndeplinirea sarcinii dictate de Istorie.”   
Banner Zoltán, Ferestre în ziduri surpate, 
în Szabó Vilmos, 2005.

„Dramatism? Acesta ține pe de o parte de natura temei alese, pe de alta, se regăsește în exprimarea artistică a creatorului, îndeosebi în acele contururi. Problema conturului apare deseori în istoria artei: avangarda, începând cu expresionismul, a surprins subiectul, obiectul prin contur. Contururile negre ale lui Szabó Vilmos au un înțeles simbolic. (…) În aceste imagini de după lupta vieții, el cuprinde contururi dezbinate, destrămate. În perspectiva marcată de acestea, vedem niște decupări, fragmente în prim-plan, imaginile fiind metonimii în care fragmentul ține locul întregului. Toate acestea fiind construite pe schemele primare ale orizontalului, ale verticalului, ale crucii și ale arcului boltit.  
Unde să încadrăm arta lui Szabó Vilmos? A luat naștere o denumire în cadrul căreia și-a găsit deja locul. Etno-art. Curentele artistice, școlile secolului nostru porneau de regulă dinspre vest spre est. Etno-art-ul a luat naștere în Transilvania, inițiatorii ei fiind Molnár Dénes, Székely Géza și Szabó Vilmos. Cel puțin în sfera culturii maghiare, ea se orientează spre vest. În Ungaria, de ani de zile are adepții săi. Obiectivul acestor artiști este de a salva mediul rural din fața pierzaniei. Mediul în care a luat naștere eternitatea. Case abandonate, șuri ruinate, străzi nelocuite. «În ultimii ani mă interesează lumea obiectelor aflate în dispariție. Prin mijlocul picturii și al graficii, mă străduiesc să creez un memento obiectelor noastre, mediului uman. Toate acestea pe principiul salvării a tot ceea ce mai poate fi salvat». Pictorul scoate în evidență aceste forme, case, casa noastră – un simbol primordial în cultura umană – apropiindu-le privirilor noastre, ne prezintă de fapt realitatea contemporană.”
Józsa T. István, Expoziția Szabó Vilmos 
la Galeria Gy. Szabó Béla din Cluj-Napoca, 1998.

Mărturisiri
Fragmente preluate din interviul realizat de Kovács Kuruc János în 2006, cu titlul Szabó Vilmos, un artist reprezentativ al epocii noastre, apărut în revista Hepehupa, nr. 2 din anul 2017.

„Drumul meu spre artă a fost unul foarte sinuos. După absolvirea clasei a VII-a nu m-am putut prezenta decât la o şcoală profesională. Doar peste trei ani am dat admitere la Liceul de Artă din Târgu Mureş. Acolo i-am avut profesori pe pictorul Nagy Pál şi pe graficianul Piskolti Gábor, pe pictorii Barabás István şi Incze István. Cel mai mult am învăţat de la Nagy Pál, un artist cu o enormă cunoştinţă artistică şi care a împărtăşit tainele meseriei cu fiecare discipol al său. El ne-a fost un adevărat meşter şi prieten. Liceul de la Târgu Mureş a devenit faimos ca şi şcoala de la Târgu Mureş, dar perioada sa de glorie este din păcate al trecutului. 
După mai multe încercări, în anul 1971 am fost admis la Facultatea de Arte «Ion Andreescu» din Cluj-Napoca, unde am absolvit în 1975, la specializarea Pictură monumentală. Dintre profesorii mei de la facultate îi menţionez în primul rând pe Tót László şi pe Abodi Nagy Béla, de la care am învăţat cel mai mult. Tót Laci a fost atât profesor, cât şi student, omul care mi-a întărit cel mai mult încrederea în mine însumi. Un aforism de-a lui Abodi mi s-a impregnat în memorie: «Băieţi, lucraţi în felul în care vă pricepeţi cel mai bine şi nu cum nu vă pricepeţi». Acesta ar trebui să rămână valabil pentru oricare artist. (...)
Suntem aici, la Zalău, în provincie, dar nu mă deranjează, căci artă poţi face oriunde, şi la capăt de lume. Zalăul reprezenta un teren necunoscut pe harta artei înaintea sosirii mele aici. Acestui loc ne-am străduit cu colegii mei să-i dăm o pată de culoare, să-i conferim un oarecare conţinut. După părerea mea, am şi reuşit.”

„În ceea ce priveşte grafica, îmi place comunicarea sinceră, la obiect al limbajului grafic în alb-negru. De multe ori omul nu simte nevoia culorii, poţi vorbi şi în alb-negru, în mod  chiar foarte serios. Este important mesajul. Şi propoziţiile simple pot fi expresive“.  

„În ceea ce priveşte picturile mele, cromatica mea este dominată de utilizarea culorilor închise, grave. Mă fascinează în primul rând dramatismul lucrurilor. Chiar dacă am o fire veselă, cum, de fapt, mă cunoaşte lumea, arta mea are un caracter dramatic. Iubesc viaţa, frumuseţea existenţei, probabil de aceea mă atinge efemeritatea lucrurilor, trecerea, stingerea acestora. M-a caracterizat dintotdeauna această sensibilitate. Atmosfera dramatică nu bate totuşi în tragism, ci vine în sprijinul aclamării vieţii. Să nu pierdem nimic. Să nu îngăduim dispariţia obiectelor din jur, deoarece ele ne identifică. Să nu ne distrugem mediul înconjurător, căci astfel ne distrugem pe noi înşine. Acest angajament nu-mi este propriu numai mie, ci mai multora dintre artişti.”

Autor: Szabó Attila