Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Strategii globale, strategii locale*

Strategii globale, strategii locale*

Iunie 2017

La începutul anilor `70, atunci când s-a elaborat Convenţia pentru protejarea patrimoniului mondial, natural şi cultural, s-a pus şi problema salvgardării patrimoniului imaterial. Era pentru prima oară când această sintagmă era utilizată părând să substituie vechiul termen folklore lansat cu peste un secol în urmă, în 1846, de W.J. Thoms. 
De fapt, nu numai în literatura europeană de specialitate, ci şi în cea americană se punea acut problema redefinirii conceptului în acord cu dinamica societăţii. Termeni precum „folk traditions”, „folklife” şi „popular culture” tindeau să acopere realitatea de dincolo de Ocean. Totodată, în strategiile culturale se vorbea deja despre două tipuri de demersuri: conservarea şi prezervarea. Aceşti termeni aveau în vedere raporturi între prezent şi trecut, scriptural şi oral, oficial şi tradiţional, dar şi dintre urban şi rural: „…modern American folklorists do not limit their attention to the rural, quaint, or <backward> elements of the culture. Rather, they will study and discuss any expressive phenomena – urban or rural – that seem to act like other previously recognized folk traditions” (B. Toelken, 1979). 
Totuşi, câteva personalităţi se dovedeau încă fidele definirii folclorului într-o manieră care nu dădea semne că ar accepta schimbarea: „folklore is artistic communication in small groups” (D. Ben Amos, 1972); „Folklore comprises the unrecorded traditions of a people; it includes both the form and content of these traditions and their style or technique of communication from person to person. Folklore is the traditional, unofficial, non-institutional part of culture. It encompasses all knowledge, understandings, values, attitudes, assumptions, feelings, and beliefs transmitted in traditional forms by word of mouth or by customary examples” (J.H. Brunvand, 1978).
Adoptarea noii expresii nu a fost deloc facilă: multă vreme s-a oscilat între oral, intangibil, imaterial... Primul se dovedea inadecvat pentru definirea realităţii pe care o aveau în vedere statele participante la întruniri, semnatare ale convenţiilor şi recomandărilor de-a lungul a trei decenii, până la elaborarea, în octombrie 2003, la cea de-a XXXII-a sesiune UNESCO, a Convenţiei pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (care a devenit Legea 410/2005 în România). Atributul imaterial se cerea dezambiguizat căci segmente ample ale culturii umanităţii au aceeaşi caracteristică. În fine, intangibil, cu mult mai pretenţios, oricum, surprinzător ca sugestii de interpretare şi generator de reflecţii, a reuşit să se impună în anumite ţări şi arii culturale. De aceea, primele recomandări structurate privind patrimoniul cultural imaterial, datând din 1989 şi aplicate în 1997-1998 în programele pentru proclamarea capodoperelor umanităţii şi a tezaurelor umane vii, utilizau încă termenii „cultură populară şi tradiţională”. 
În 2001, la Torino, experţii care s-au întrunit sub egida UNESCO încă mai oscilau între a adopta un termen sau altul, iar reprezentantul României a susţinut (nici mai mult, nici mai puţin) menţinerea termenului „folclor”. Dincolo de asta, definiţia asupra căreia s-a căzut de acord a fost următoarea: „Procesul dobândit de oameni împreună cu cunoştinţele, competenţele, creativitatea pe care le moştenesc şi le dezvoltă, produsele pe care le creează şi resursele, spaţiile şi alte dimensiuni ale cadrului social şi natural necesare durabilităţii lor; aceste procese inspiră comunităţilor vii un sentiment de continuitate în raport cu generaţiile care le-au precedat şi prezintă o importanţă crucială atât pentru identitatea culturală, cât şi pentru salvgardarea diversităţii culturale şi a creativităţii umanităţii”. 
Prin urmare, sintagma utilizată astăzi s-a impus abia odată cu acceptarea Convenţiei de la Paris, însă aceasta, spre deosebire de celelalte documente, a adus o definiţie cuprinzătoare, detaliată şi nuanţată, stabilind totodată domeniile de manifestare (care vor constitui coordonate de încadrare a valorilor susceptibile de a intra în patrimoniul umanităţii) şi accentuând asupra demersurilor de salvgardare. 
Astfel, art. 1 prevede că „prin patrimoniu cultural imaterial se înţelege: practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele, abilităţile – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora – pe care comunităţile, grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri, în funcţie de mediul lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi continuitate şi contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi creativitatea umană. În sensul prezentei convenţii, va fi luat în considerare numai patrimoniul cultural imaterial compatibil cu instrumentele internaţionale privind drepturile omului existente şi cu exigenţele respectului mutual între comunităţi, grupuri şi persoane şi de dezvoltare durabilă” (cf. Legea 410/2005). Domeniile de manifestare sunt: tradiţiile şi expresiile orale, incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial; artele spectacolului; practicile sociale, ritualurile şi evenimentele festive; cunoştinţele şi practicile referitoare la natură şi la univers; tehnicile legate de meşteşuguri tradiţionale. 
Prin urmare, Convenţia din 2003 include în patrimoniul cultural imaterial, pe lângă genurile şi speciile cu care ne-am obişnuit încă de pe băncile şcolii datorită abordării folcloristice, cunoştinţe şi practici, protoştiinţe, tehnici şi tehnologii tradiţionale care, fără a beneficia de forme şi şlefuiri verbalizate, arareori au intrat în atenţia cercetătorilor. De fapt, acestea au făcut obiectul studiilor etnografice completând ceea ce îndeobşte numim „date de civilizaţie tradiţională” şi slujind specialiştilor în muzeologie şi istoria ştiinţei la dezvoltarea unor studii diacronice şi la înţelegerea utilităţii artefactelor. Şi prezenţa acestora din urmă în ampla definiţie de mai sus a stârnit o seamă de nedumeriri şi dispute: patrimoniul muzeal nu mai e muzeal? Intră în componenţa celui imaterial? Desigur că nu, doar că ele fac parte din acel know-how / savoire faire prin care se pun în aplicare cunoştinţele şi se afirmă îndemânarea creatorilor. Sunt evidenţiate şi alte coordonate până de curând ignorate de cercetători, spaţiul şi timpul, ambele constituind contextul performării, actualizării faptelor de cultură tradiţională, absolut obligatoriu a fi respectat în epocile în care se putea vorbi despre aceasta ca fiind unica definitorie pentru societăţile ţărăneşti. 
Schimbarea de perspectivă – pe cât de subtilă, pe atât de profundă – vizează însă actul creator în sine şi pe cei care îl înfăptuiesc, pe de o parte, şi responsabilităţile pe care le împart între ei purtătorii, membrii grupului din care aceştia fac parte, cercetătorii şi cei care elaborează şi aplică politicile culturale. Salvgardarea, concept-cheie al Convenţiei, antrenează toţi aceşti actori culturali începând cu nivelul local şi zonal şi până la cel mondial. Sarcinile sunt partajate, dar, în acelaşi timp, complementare. Bunăoară, valorile patrimoniale sunt identificate, evaluate şi mai apoi protejate şi promovate de către specialişti numai dacă acestea sunt recunoscute ca atare de grupurile umane care le deţin. Ideea că ele îi reprezintă, că slujesc afirmării identităţii constituie – cel puţin virtual – garanţia că vor fi păstrate şi transmise, că indivizii creatori sunt apreciaţi şi susţinuţi atât prin mecanismele tradiţionale de recreare, inovare şi perpetuare, cât şi prin iniţiative care ţin de valorificare şi au ca scop asigurarea viabilităţii şi vizibilităţii acelor valori. 
Un alt aspect inedit îl constituie recomandarea de a aplica o legislaţie adecvată în raporturile cercetătorilor şi producătorilor de bunuri culturale cu purtătorii şi creatorii de patrimoniu imaterial. Pe de o parte, este vorba despre modificarea atitudinii şi a principiilor deontologice în sensul respectării confidenţialităţii unor informaţii culese, pe de alta, despre drepturile ce decurg din condiţia şi statutul creatorilor, drepturi mult prea multă vreme ignorate. Desigur că este vorba despre o nouă viziune asupra actului creator în culturile populare, iar că aşa stau lucrurile o dovedeşte chiar şi introducerea, alături de comunităţi şi grupuri, a indivizilor capabili nu doar să preia şi să perpetueze, ci şi să creeze inovând şi reinterpretând tradiţiile moştenite. 
Dar fără îndoială cea mai mare provocare pentru cercetători o constituie implicarea în programele de salvgardare, fapt care, din nou, schimbă nu doar perspectiva de abordare, atitudinea faţă de realitatea cercetată, ci şi metodele aplicate în culegerea şi publicarea datelor. Cercetătorii nu mai pot să rămână în afara procesului de transmitere şi de susţinere a patrimoniului imaterial, lucru fundamental diferit de poziţia lor din trecut. 
Aşa cum am arătat într-o lucrare anterioară, odată ce statele au ratificat Convenţia (iar România s-a aflat printre primele), „trebuie să adopte măsuri legale, tehnice, administrative şi financiare care să asigure accesul la patrimoniul intangibil – respectând legile nescrise care îl guvernează – şi să ia măsuri în privinţa înfiinţării sau consolidării instituţiilor de documentare. Acestora din urmă le revine sarcina de a înregistra cu onestitate starea elementelor patrimoniale – aflate în pericol sau în accelerată transformare – de a monitoriza permanent dinamica lor, pentru a detecta la timp trăsăturile de deteriorările, desemantizările şi refuncţionalizările şi a concepe imediat seturi de măsuri adecvate salvgardării”. 
De la alcătuirea inventarelor naţionale la actualizarea permanentă a acestora, de la evaluarea şi ierarhizarea elementelor de patrimoniu plasate la toate nivelurile la promovarea şi asigurarea viabilităţii acestora, prezenţa specialiştilor se dovedeşte neapărat necesară. Desigur că există voci care afirmă că intruziunea lor, ca outsideri, în procesul de elaborare şi mai ales în cel de transmitere a valorilor patrimoniale este indezirabilă, că „cercetătorul trebuie să rămână neangajat în raport cu folclorul genuin”, dar această poziţie era adecvată în epocile în care societăţile tradiţionale aveau resurse proprii de conservare şi perpetuare. Or deciziile UNESCO au venit, ca şi în cazul patrimoniului natural şi al celui construit, ca răspuns la transformările fără precedent ale lumii actuale, marcată de globalizare, dar şi de o accentuată stare conflictuală care pune în pericol întreaga moştenire a umanităţii. Evaluând starea de fapt actuală „costurile” ar fi infinit mai mari, mai ales în plan social (erodarea coeziunii sociale şi scăderea înţelegerii mutuale), dar şi cultural (deposedarea comunităţilor de mărcile identitare ar putea conduce la marginalizare şi neînţelegere şi ar putea cauza conflicte dificil de gestionat).
Cunoaşterea realităţii satelor contemporane este prin urmare o îndatorire primordială a cercetătorilor. În cazul celor care acum se formează, importanţa acestui fapt este dublă: pe de o parte, de ordin educativ şi epistemic, pe de alta, de ordin formativ. Dacă un cercetător senior îşi poate permite ca, deţinând o arhivă impresionantă acumulată în decenii, să spere că lumea satului mai deţine aceleaşi valori, că procesele de creaţie şi transmitere au un flux normal, neabătut, tinerii trebuie să descindă în teren pentru a confrunta cunoştinţele dobândite cu ceea ce mai poate fi astăzi înregistrat. 
Ar fi utopic să credem că pot fi acoperite arii culturale ample, că pot fi actualizate toate informaţiile pe care arhivele de profil le deţin, dar, cel puţin atunci când anumite comunităţi găsesc resursele umane şi materiale pentru a-şi (re)construi, consolida şi afirma identitatea prin anumite manifestări care socotesc că le reprezintă, cercetătorii trebuie să le acorde asistenţă de specialitate, să le sprijine eforturile de promovare, să disemineze o informaţie corectă, onestă dând astfel semnale favorabile către lumea academică. 
Este şi cazul satului Jebucu din Sălaj în care energiile interioare s-au orientat către crearea unei embleme identitare din costumul tradiţional maghiar (în special, cel femeiesc) şi din păstrarea vestigiilor ambianţei domestice ţărăneşti. Dialogurile pe care am putut să le purtăm cu femei şi bărbaţi din sat, majoritatea trecuţi de prima tinereţe, conversaţiile evaluative şi observaţia directă s-au dovedit un exerciţiu util pentru tinerii care, nu peste multă vreme, de pe diferite poziţii, vor contribui la salvgardarea patrimoniului imaterial de pe teritoriul ţării noastre. Faptul că ne-am aflat pentru câteva zile într-un sat-muzeu constituie cea mai evidentă dovadă că politicile propuse de UNESCO nu sunt întru totul eronate, invazive, că prin resorturi proprii o comunitate poate să găsească echilibrul între păstrarea autenticităţii şi a unor elemente arhaice, făcând totodată faţă la nevoia de nou, de surprinzător şi inedit a generaţiilor actuale. Studiind strategiile patrimoniale ale jebucanilor, am înregistrat nu numai atitudini şi opinii, ci şi reflecţii, dileme şi soluţii. Venite din interior, ele sunt cu atât mai preţioase pentru că dau seamă de nevoia de afirmare a comunităţii, de felul în care se autoevaluează şi doreşte să se afirme prin ceea ce consideră că o reprezintă şi nu, aşa cum poate ar dori cei care o studiază, prin valori perimate, mult prea îndepărtate de mentalitatea actuală.  

*Prefață la Țărani de ieri și de azi. Dinamica peisajului cultural pe Valea Almașului, volum coordonat de Camelia Burghele, în curs de apariție la Editura Caiete Silvane, Colecția „Ethnos”.

Autor: Narcisa Ştiucă