Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Tandrețea poemului

Tandrețea poemului

Iunie 2017

Timpul se scurge, nemilos, în clepsidre şi se preface, subit, în istorie: o istorie uitată, re-scrisă şi, apoi, pro-scrisă... După generaţiile `60 şi `70, optzecismul asimilat postmodernismului românesc  s-a dovedit un adevărat fenomen şi a generat, deseori, polemici mai mult sau mai puţin „cordiale”. Odată cu trecerea anilor, sub umbrela noii mişcări literare s-au strâns numeroşi poeţi şi prozatori optzecişti, unii dintre ei atipici, pentru că au debutat, editorial, în preajma anului 1980, dar nu au împărtăşit întru totul idealurile colegilor de generaţie şi ideologia respectivă. 
Absolvent al Filologiei clujene (secţia română-franceză, 1979), redactor la revista „Echinox” (1975-1979) şi, din 1990, redactor la revista „Familia,” bihoreanul Traian Ştef se alătură suitei optzeciştilor atipici, suită din care fac parte, printre alte nume ilustre, poeţii Ion Mureşan, Mircea Petean şi Viorel Mureşan. Înaintea debutului editorial cu volumul de versuri Călătoria de ucenic (1993), Traian Ştef a colaborat la volumele colective Catarge (1977) şi Caietul debutanţilor (1982), un detaliu ce îndreptăţeşte, doar într-o mică măsură, apropierea de optzecişti. În esenţă, avem de-a face mai curând cu un poet meditativ, elegiac şi uşor ironic, căruia îi lipseşte, premeditat, firea rebelă ori nonconformismul exploziv al tinerilor (de altădată) Mircea Cărtărescu şi Florin Iaru. Toate aceste caracteristici le întâlnim în cărţile sale de poezie, cărţi ce se constituie într-un itinerar inconfundabil şi memorabil: Femeia în roz, 1997; Tandreţea dintre noi, 1999; Epistolele către Alexandros, 2004; Didascaliile, 2007; Ceremoniile, antologie, 2011; Cardul de credit, 2013; Laus, 2015. Ca să nu mai vorbim despre finul moralist ce poate fi întrezărit în volumele de eseuri: Despre mistificare, 1998; Ridicolul, 1998; Despre calitatea umană, 2000; Deficitul de prezent, 2009. 
Recenta apariţie editorială (Poemul de dragoste, Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 20016) configurează profilul eteric al Femeii din vis (o altă ipostază a Femeii în roz), prin intermediul aceluiaşi joc plurivalent, în care glisează, subtil, ficţiunea şi realitatea, cerul şi pământul, visurile şi visele. Proiecţie reală sau numai simplă emanaţie a minţii ce aminteşte, întrucâtva, de primordiala Eva, Femeia aceasta miraculoasă reiterează caracterul sacru al iubirii şi definitiva pierdere a liniştii edenice: „Creierul meu ştie cum o femeie/ Fără vârstă mi se va arăta/ Şi cum ne vom plimba într-o grădină cu sicomori/ Femeia fără vârstă/ Are o picătură sângerie pe buze/ Atâta îmi poate oferi/ E reală îmi zic/ Şi mă trezesc îndrăgostit”. Jocul e, fără îndoială, unul demiurgic, fiindcă Femeia lui Ştef, uneori, se întrupează din cuvinte precum odinioară Afrodita din valurile înspumate ale mării, alteori, este sculptată cu ajutorul (ne)cuvintelor precum Galateea legendarului Pygmalion şi, mereu, ispiteşte cu frumuseţea ei inefabilă aidoma sirenei Lorelei. De aici, angoasa în faţa cuvintelor care nu trebuie să „rătăcească” în drumul lor spre Ithaca/Parnas şi, implicit, în regăsirea Penelopei/Muzei. Prin urmare, întâlnirea cu Femeia din vis este o adevărată epopee în care Poetul e când acel Ulise, isteţ şi viteaz, când un alt Orfeu, plecat, zadarnic, pe urmele unei Euridice (post)moderne: „Şi sunt atras pe urmele ei/ Tot mai aproape/ Până ajung să se suprapună/ Corpurile noastre/ Până corpul meu ia forma/ Corpului ei/ Şi dispare/ Şi nu mai pot privi înapoi/ Nici înainte/ Şi nu mai ştiu nimic/ Nimic/ Şi nu se arată nimeni/ Să mă trimită înapoi/ În peisajul inaugural/ Şi nici cum aş putea scăpa/ Din această vălătuceală/ A minţii/ Din acest luciu/ Al conştiinţei/ Din această liniştită abandonare/ Nu ştiu/ Şi încep să cânt/ Fără mine” (Euridice).
Ambiguitatea Femeii din vis nu se cantonează, însă, în mitologiile fulgurante, iar aura ei străjuieşte, fie Evul Mediu al trubadurilor şi al cavalerilor, fie secolul romantic. Aşa se face că misterioasa Femeie este purtată „în faeton de gală” prin epoci şi curente literare diferite, abil întreţesute, graţie sprinţarei intertextualităţi postmoderniste, una accidentală sau, altfel spus, prea puţin reprezentativă pentru lirica lui Traian Ştef: „Vino cu delfinii înot/ Vino cu turturelele-n zbor/ Vino călare pe un cal/ Blând şi domol (...)/ Vino să facem dragoste/ În văzul lumii/ Sub multe înfăţişări/ Să ne vadă Bacchus şi Hefaistos/ Să ţină cupele pline şi focul aprins” (Incantaţie). Deşi sunt bine camuflaţi, un cititor atent îi poate desluşi, în versurile de mai sus, pe Nichita Stănescu şi pe Tristan Tzara (cel din Poemele româneşti).
La capătul acestui periplu poetic, în care trimiterile livreşti sunt meticulos cumpănite şi stilizate, poate fi remarcată o anume dualitate a Femeii din vis (cu toate că imaginea ei compozită permite, evident, şi alte interpretări): Iubita-Poezie care nu trebuie re-inventată de fiecare generaţie, ci re-găsită odată cu originaritatea-i specifică şi Iubita-Femeie al cărei prototip adună „strălucirile galante” ale inimii şi oglindeşte iubirea paradisiacă: „Aceasta este femeia care ştie/ Că veşnicia se întoarce/ În camera ei răcoroasă/ Şi că primul bărbat a fugit din Rai/ Să-i repete îmbrăţişarea” (Inima nouă).
Dincolo de alternarea registrelor ludic, solemn, (auto)ironic; de seninătatea şi muzicalitatea versului îndelung cizelat, principala calitate a noului volum o constituie tandreţea ce se aşterne peste majoritatea poemelor, chiar dacă ele vizează şi teme precum efemeritatea condiţiei umane sau moartea (în Poemul de familie). Păstrând alura unor imnuri închinate iubirii, creaţiile de acum sunt mai degrabă reverii incantatorii şi meditaţii sensibile ce probează deopotrivă latura contemplativă şi cerebrala delicateţe a poeziei lui Traian Ştef.

Autor: Marcel Lucaciu