Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Simfonia tăcerii şi avatarurile fiinţei

Simfonia tăcerii  şi avatarurile fiinţei

Iunie 2017

Scriitoarea Ioana Nicolaie s-a născută în Sângeorz-Băi (Bistriţa-Năsăud) şi este autoarea mai multor volume de versuri dintre care amintim: Poză retuşată, Nordul, Credinţa, Cenotaf, Autoimun – desemnat de către USR „Cartea Anului” 2013, antologia Lomografii, două romane, Cerul din burtă, O pasăre pe sîrmă; deopotrivă este pasionată de literatura pentru copii: Aventurile lui Arik, Arik şi mercenarii, Ferbonia. A fost nominalizată la premii naţionale şi internaţionale, cel mai important fiind Eastern European Literature Award. Volumul Nordul a apărut în germană, în 2008, Cerul din burtă a fost publicat în 2013 în suedeză şi, în 2014, în bulgară, iar O pasăre pe sârmă se traduce în sârbă.
Cel mai recent volum semnat de Ioana Nicolaie, Pelinul negru, a apărut în urmă cu puţin timp la Editura Humanitas, Bucureşti şi este un roman ce aduce în prim-plan o poveste incredibilă, construită în jurul unui fapt real, şi anume explozia unui reactor al Centralei din Cernobîl, datată 26 aprilie 1986, moment fatidic pentru omenire. Romanul este construit în trei părţi, numite simbolic Tutuană şi Drugă, Tutuană, Druga, în esenţă titlurile reprezintă frământările interioare ale copilului-narator, Augustina Bulţa, între a fi tutuană sau drugă. Titlul este inspirat şi reflectă îndeaproape tematica volumului, concentrată în jurul impactului necruţător asupra fiinţei pe care-l vor avea radiaţiile ca urmare a exploziei reactorului, moment considerat ca fiind o perioadă neagră, amară ca pelinul, cu grave consecinţe în plan social, dar şi individual: „Pelinul Negru. Sau Cernobîl. Eu nu cunosc cuvântul Cernobîl. Nu ştiu nici ce e acela pelin. Se leagă doar de plasa plină de castraveţi pe care o aduce mama de la Măgura. Nu pentru că acolo ar mai creşte vreo legumă, dar dacă buna cumpără ne face şi nouă parte. Câte un capăt tot e amar ca pelinul, zice ea”, „Iar mama nu mai are din ce să ne facă salată că de când cu Cernobîlul, afurisitul, s-a stricat ţărâna”.
Incipitul este ex abrupto, tonul jurnalistic se concentrează în jurul unei fraze devenită motto pentru mai multe părţi ale prezentului op: „În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la ora 01:23 noaptea”. Naratorul homodiegetic, un copil de şapte ani, născut la puţin timp de la tragicul eveniment, care avea să schimbe destinul multor fiinţe, filtrează realitatea, prin propria-i conştiinţă, într-o manieră inedită, deopotrivă şocantă. Inedite sunt de asemenea subiectul ales, dar şi tipul de narator, un copil, care, în ciuda vârstei şi a unei invalidităţi intelectuale, discerne problemele societăţii în care s-a născut şi devine un credibil cronicar al timpului său. Autenticitatea rostirii, francheţea expresiei şi a trăirii, singularizează discursul narativ al Ioanei Nicolaie. 
Augustina Bulţa reface tabloul unei familii copleşite de greutăţi, o familie cu doisprezece copii, cu un tată, acar la CFR şi cu o mamă casnică. Augustina este o fetiţă aparent sănătoasă, însă cu dificultăţi în a se deprinde cu lectura, motiv pentru care este nevoită să repete clasa a II-a. Repetenţia, dar şi răutăţile celor din jur au un impact devastator asupra copilului nepregătit să le înfrunte. Frustrările datorate neputinţei o situează în galeria invalizilor, însă fetiţa priveşte cu serenitate acest neajuns, conştientizându-şi limitele în mod dureros: „Sunt mai drugă ca oricând, una grozav de proastă”. Perioada comunistă este doar revizuită, iar căderea acesteia este sărbătorită de copilul-narator: „Nu ne mai ia nimeni nimic, statul nu ne mai jupoaie de când comunismul e gata. Şi creştem, şi la cină o să-l mutăm pe cucurigu în burtă. (…) Bucureştiul e capitala ţării noastre, adică acolo unde s-a făcut revoluţia. Şi unde s-a construit un cimitir pentru copiii împuşcaţi”. 
Tutuana şi Druga sunt două păpuşi, prima este înaltă, „subţire, cu o rochie de prinţesă, de un roz minunat” spre care aspiră Augustina, pe când Druga este varianta opusă, „cheală şi cusută din cârpe” şi „nu era bună de aproape nimic”. Druga este cea cu care se identifică fetiţa-narator, este păpuşa pe care o detestă, pe care ar dori-o închisă în sertarul cu chei, „doar-doar o să se sufoce acolo, nenorocita, urâta cu spume”. Atitudinea fetei este de revoltă împotriva unei nedreptăţi a naturii: „Şi Druga asta cât putea fi de proastă, de nu era în stare să înveţe nimic? Nici culorile pe care ni le arăta pe ghemele ei de ţesut buna, nici numerele până la trei, nici poezia cu îngeraşul meu care mi te-a dat Dumnezeu. Şi eu nu trebuia să fiu ca ea, niciodată. Dar niciodată!”
Îndemnată de învăţătoare, familia decide a o înscrie pe Augustina la o şcoală specială din Buzău, iar din acest moment începe aventura spirituală a unui copil, care se va scufunda treptat în subterana dostoievskiană. Mama este neputincioasă în ceea ce priveşte destinul implacabil al copilului-inocent şi încearcă o explicaţie raţională: „S-a născut atunci, din păcate, cu Cernobîlul, şi poate radiaţiile au afectat-o. Dar e întreagă la minte”. Pasajele lirice se îmbină cu cele de un dramatism ce frizează absurdul. Ioana Nicolaie mizează pe emoţie, pe dimensiunea estetică a discursului narativ: „Tremur. Mama, mă fac încetul cu încetul frunză şi stau frumos lângă celelalte, cinci fete-frunză şi şase băieţi-frunză, şi te văd aşa, galben-minunată, cum te desprinzi uşor de noi şi te ridici, şi pluteşti, şi te tot înalţi, până te lipeşti de geamul unei locomotive.
- Nu, strig din toate puterile, nu mă lăsa aici, mamă!” Este strigătul deznădăjduit al unei fiinţe faţă în faţă cu realitatea crudă. Scenele naturaliste, de un realism exacerbat, evidenţiază un sistem compromis, lipsit de coerenţă, acela al căminelor de copii sau al şcolilor speciale. Copilul-narator radiografiază acribios realitatea căreia trebuie să-i supravieţuiască. Astfel, fete mai mari îi iau mâncarea, o ameninţă cu moartea, iar violenţa devine copleşitoare: „- Scârbă, zice, de-acum trebuie să faci tot ce-ţi spun. Altfel îţi crăp capul. Mai izbeşte o dată cu piciorul, iar eu îmi înghit urletul, e ca grişul, şi-mi dă pe nări înapoi. Ea deja s-a spălat pe mâini, ba chiar şi-a umplut o sticlă cu apă. Una mare, de doi litri, dar ce-are a face? Fiindcă mi-o toarnă chiar acum, pe faţă, revino-ţi, idioato! (…) Să nu îndrăznesc să strig, că ea, huiduma, atâta aşteaptă”. Ioana Nicolaie scrie o proză cu accente absurde, deopotrivă suprarealiste, în care visul devine un univers compensator, sinonim cu evadarea din crepuscularul cotidian. Frazele sunt de un dramatism sfâşietor, iar starea de imponderabilitate pe care o experimentează copilul-narator este menită a-i alina suferinţa: „Plutesc, nu mă mai atinge nimic, nu mai văd nicio cheală, iar doamna Mariana se preschimbă în ceaţă. Aşa mă ridic eu tot mai sus, pe deasupra paturilor, cu prietenul meu, aerul, care mă ţine aidoma prinţului. Iar dormitorul e un câmp plin de maci, mulţi, mulţi, ca să nu ne mai putem izbi de niciun tavan. Fiindcă ne-am prefăcut în nori, pufoşi, din care nu poate începe nicio furtună”. 
Augustina traversează o criză identitară, este roasă de nelinişti, plonjează, fără voia ei într-un univers menit a distruge şi nu a salva vieţi, glisează neîntrerupt între declin, cădere sau acceptare. Înţelege mai mult decât orice adult, validat ca intelect, că: „Lângă fiecare copil stă o mamă!” şi are o atitudine reflexivă asupra devenirii: „Fiindcă mie mi-e foame şi seara şi, dacă sunt mai mică, de ce să-mi ia cineva farfuria?” 
Pelinul negru este un roman despre singurătate, despre suferinţă, despre nedreptate, este, extrapolând, o robinssonadă, donquijotescă sub unele aspecte ale personajului-narator, care animă opera, un personaj izolat. Augustina se caută pe sine într-un univers pe care îl percepe prin experienţele la care este nevoită să se raporteze, rătăceşte în spaţii geografice distincte, care lasă o urmă adâncă în sufletul ei nepregătit. Prin desen, copilul alege să se exteriorizeze, să extirpe răul lăuntric: „Şi-aşa am să fac, un desen, pe o planşă grozavă, şi-o să încui înlăuntrul lui, de câte ori sunt tristă, câte o lacrimă”. Aceste fiinţe degustă cupa cu venin a suferinţei şi trăiesc cu nostalgia de a desluşi lumea din această stare de izolare forţată pentru care naufragiul pe „insula” sălbatică i-a oferit echivalenţe perfecte: „Uite că totuşi suntem în stare de prietenie la şcoala specială, chiar şi aşa, nebune de legat. Strângem împreună urzici, cât pentru trei rochii, apoi le înghesuim într-un vagon încremenit la mine în tunel. Ce dacă-l văd doar eu, le pot spune şi lor cum miroase şina a tot felul de uleiuri, negre, murdare, şi cum scârţâie când nu mai pot de singurătate”.
Pelinul negru surprinde avatarurile fiinţei captive într-un univers-limită, cunoscând frustrarea, furia, agonia, revenirea şi uimirea, reculegerea şi acceptarea. Discursul este animat şi se distinge printr-o forţă a epicului, printr-o mărturisire autentică. Romanul Ioanei Nicolaie poartă amprenta unei interogaţii a existenţei, cuprinzând dramele umanului într-o perioadă de criză a unei Europe convulsive cu-prinsă de o dezordine la nivel social.

 

Autor: Imelda Chinţa