Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Ut pictura poesis

Ut pictura poesis

Iunie 2017

Cazurile când artistul plastic și poetul locuiesc în aceeași persoană sunt presărate în toată istoria de la Michelangelo Buonarotti, la Pablo Picasso. Deși s-a remarcat, că între cele două „voci”, la personalitățile amintite, există puține asemănări, formele artistice pe care le-au creat sunt hrănite de stări psihologice apropiate. Un alt detaliu însă ne poate reține atenția: poezia, care era „vocea” lor mai slabă, le este influențată de poeții care imprimă contur estetic epocii lor. Rime – le renascentistului florentin sunt, în bună parte, în stilul lui Petrarca, iar poemele lui Picasso au un apăsat sigiliu suprarealist. La noi, păstrând cuvenitele proporții, un exemplu ocolit de istoria literară este Mihai Olos, pictor și sculptor reputat, care ne-a părăsit în urmă cu vreo doi ani. Doar un critic și istoric de artă, dușman al improvizației, precum Constantin Prut, în al său Dicționar de artă modernă, Editura Albatros, București, 1982, îndrepta, în urmă cu trei decenii și jumătate, o reflecție notabilă spre ispitirile poetice ale artistului: „Personalitate complexă, de o rară mobilitate spirituală, Olos este și autor de poezie, inițiatorul unor happenings” (p. 335). Lămurind mai detaliat forma de artă desemnată de termenul englezesc, în articolul de dicționar din cuprinsul aceleiași lucrări, criticul o definește, pentru spațiul românesc, cu ilustrare tot prin Mihai Olos și Ana Lupaș, ca „o întâlnire între modernitate (în expresie) și fondul unor tradiții străvechi, mitul dizolvându-se în cotidian” (p. 184).
Avem în față „Archeus”, revistă de cultură a Maramureșului, anul XXI, serie nouă, nr. 11(40), ediție îngrijită de Ioan Marchiș și Emanuel Luca. Este un număr tematic „Mihai Olos”, destinat a reliefa în plan cultural moartea acestuia. Întreaga tipăritură (150 de pagini) se află sub genericul Mihai Olos, Poezie și desemn continuu, cuprinzând un corpus de 67 de poeme susținute grafic prin 54 de desene ale autorului. Aflăm, dintr-o notă de pe ultima pagină, că: „Volumul de față reproduce textele din Revista «Archeus»: Mihai Olos – Poezie și desemn continuu, Baia-Mare, iunie 2001”. În legătură cu ilustrația grafică, se precizează în același loc: „Desene de Mihai Olos din colecția Archeus”. Din sursa indicată mai sus deducem că tipărirea poemelor a avut încuviințarea autorului. Ar fi fost necesare câteva clarificări venite din partea editorilor, în ceea privește zestrea poetică a artistului: dacă mai există poeme tipărite și în alte publicații și neculese aici, dacă au mai rămas poeme inedite în manuscrise etc. Nădăjduim că ele vor însoți cât mai curând o ediție temeinic elaborată a poeziei lui Mihai Olos.
Un poem în proză deschide volumul sub forma unei epistole apocrife, atribuită lui Ovidius. Poetul de-acum și-l ia pe cel latin drept „persona”, prin gura căreia va vorbi, adresându-se cititorului abstract, despre sensul istoriei și despre contururile unui ținut vizitat Maramoris, care-l impresionează printr-o civilizație materială necunoscută la Roma, cea a lemnului. Se simte din stilul abia reținut că autorul își impune austeritatea emoției: „Eumenidele vestesc vânt prielnic pe mare, este ultima ce ți-o trimit, acum știu că nu ne vom vedea nicicând, eu rămân îngropat pentru tine în cerul unor cântări, tu pentru mine ești numai în visurile nopții pe care o prelungesc atunci toată ziua, tu rămâi în etatea tinereții la care ai fost, eu mai vârstnic decât toți de aici și potrivit obiceiului locului sunt rege. Chiar de s-ar afla cineva să spună că nu sunt de-al lor, nimeni nu l-ar mai crede. Sunt aici dinainte de nașterea oricăruia, nu străin, dar am ieșit, cred ei, prin bătrânie dintre neamuri” (Ovidius – ultima, p. 5). Pe de altă parte, ochiul cu care e deslușit Maramoris nu e numai al sculptorului și al antropologului, ci, în egală măsură cel puțin, și al poetului: „Uși domnești de lemn mirositor se deschideau în fața norilor, cum scrie prietenul meu Hristes Stanesq, poetul la care am fost pe ospăț” (id., p. 6).
Stilistic, înregistrăm mai multe maniere ce par a veni dinspre poeții, probabil cei mai frecventați de artist: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, dar și Ion Barbu și Arghezi. Dintre toți, Nichita Stănescu, cel invocat și în epistola apocrifă a lui Ovidiu, lasă o amprentă mai vizibilă, chiar dacă nu e de fiecare dată bine asimilat. Uneori, dintr-o prea mare apropiere de acesta, se ajunge la alterări sintactice, ori chiar la construcții în afara sintaxei, care nici nu produc sens. De asemenea, comunicarea holofrastică, ori construcții verbale care nu au alt referent decât propria rostire, își caută modelul în poemele stănesciene mai puțin articulate. Excepție făcând folclorul și specificul regional, temele poeziei lui Mihai Olos sunt cele care îi vizitează pe toți poeții: căutarea lui Dumnezeu, moartea, jocurile de copii, dragostea, timpul, spectacolul lumii. Mai e și o temă specifică, dezvoltată la el într-un chip personal, a sufletului sfâșiat între două zbateri luptându-se între ele să iasă la suprafață, cea enunțată demult în formula horațiană Ut pictura poesis.
Într-un text doldora de incantații și aliterații este resuscitată legătura dintre clanurile țărănești și pasărea cu nume imitativ, atât de prezentă în paremiologia și poezia afină ei. Izbește abundența ludicului și copilărirea materialului lexical, intrată în combinație cu o drojdie sonoră de sorginte magică: „luca hăbăuca/ și cucu năucu// își ascut năsucu/ și tot cântă cu-cu!// și se iau la trântă/ până se împlântă// printre perne moi/ unde-s amândoi?/ zice mamamuca:/ unde este cuca?/ Întreabă tătucu/ Unde este cucu?// Ia-i de unde nu-s/ Au zburat pe sus/ Poate-s pe tavan?/ Poate-s sub divan// Ori pe cer afară/ Printre nori zburară -/ Norii sunt de pene/ Se mișcă alene// Pernele de puf/ Mama zice, uf/ Tătucu cască/ las că/ Or dormi să crească” (De somn, p. 13). Titlul ne trimite la descântec, tăietura versurilor, la folclorul copiilor, iar în subteran colcăie filonul erotic, izbucnind din când în când prin mocnite aluzii conotate sexual. O mâță practică nu e  decât o vagă fabulă în care, alături de șiretenia și inteligența pisicii în raporturile ei cu câinele, triumfă stilul epigramatic de extracție antică. Lumina, vitală și indispensabilă pictorilor, i-a magnetizat întotdeauna și pe poeți. Fie c-au învățat-o prin cultură biblică, fie pe căi ceva mai laice, lumina s-a cuibărit pe post de nucleu radiant în imaginarul poetic al unor Eminescu sau Blaga și, pe urmele lor, la Ioan Alexandru. Ecouri din toți aceștia răzbat în corul de aliterații și asonanțe ale unui panegiric: „luminile, luminile/ luminând luminile/ lumea lumii luminând/ cu lumină de argint/ cu lumini au luminat/ în lumină m-au spălat” (Eminescu, p. 18). Ba câteodată, când, în jurul unui sâmbure mistic, artele se prind în horă sincretică, raza împunge secolele, scăpată direct din săgeata lui Dürer: „Merge. Merge./ Un an este o întoarcere de mână// Astăzi se deschide cartea despre crearea lumii./ Și mâine pornesc în goană (gonesc) călătorii apocaliptici” (Mică biserică lângă M., p. 22). Viziunea încordată a lecției de „a muri” din eminesciana Odă (în metru antic), petrecută – oarecum previzibil – și prin urechea și ochiul lui Nichita Stănescu, răzbate la autorul nostru în Vreau să dorm pe umărul tău: „Fiindcă ochii mei se rupeau și cădeau în mine/ Și găseau acolo flori peste prăpastia în frigul miezei nopții/ Și găseau acolo copac piatră și apă părăsiți cu ale lor proprii// Și zăreau mielul viteaz lăsându-se rupt de către leul viteaz/ Și un obraz făcut țăndări la sunetul lirei tale aruncate/ Și tăcerea câmpurilor se răspândea din orașe a înecatelor// Înlănțuit de umărul tău de stâncă înecându-se/ În privirea o lume care rămâne nemișcată la apel/ la ultima transformare/ Care stă liniștită la moarte când se pierde ultimul ton// Vreau să dorm într-o gândire nemaisfârșindu-se/ La toate vieți care se lasă de la ele înșiși/ Le iau cu mine la tărâmul de jos/ acolo vreau să rămân pentru totdeauna” (p. 34). Baladă despre femeia pierdută e un poem în trei părți, congruente, despre, credem noi, ceea ce îndeobște se cheamă eternul feminin. Apar, în prima ei parte, și versuri demne de antologat: „Stătea pe pragul casei mele o femeie?/ Desigur trecea prin sat îmbrăcată în alb ca amiaza” (p. 38).
Într-un poem de mai largă respirație, cum este Sirena, au loc metamorfoze ca-n opera plasticianului, transfigurând Dunărea într-o enigmatică sirenă, la limita dintre absurd și oniric. Iar în Dor în fluier de picior se întâmplă, în versuri în metru folcloric, ceea ce se petrecea în arta plastică abstractă: reprezentarea obiectului interior, a emoțiilor, fără vreo legătură vizibilă cu vreun prototip natural. Sunt repudiate aproape oricare forme coerente de reprezentare: „De va fi va fi atunci/ la paragina cu nuci/ ca din foc în verde pară/ la paragina precară// de va fi și fi să fie/ pagina frunzei de vie/ nimeni nu știe nimic// care taie doi apoi/ snopi de spini vede în ploi/ și din astre ies ariste/ ale tale mai iusiste// limbi de foc din creștete/ dacă ești ghicește-te/ de strivit cu mers de roată/ până pare inspirată// da de știre cine oare/ cioarecii peste picioare/ și furnicile-n opinci/ degete li-s cinci și cinci// care au și care dau nu-l/ au duminică la anul/ după cit și antracit/ nu mai cânt că sunt răcit” (p. 50). În aceeași tehnică împrumutată artei nonfigurative sunt și alte poeme din vecinătatea spațială a celui de  mai sus: Învingătoarele, Șuier, Motiv, în timp ce Istoria picturii în trei volume e scrisă după rețetar suprarealist. În Iernatul urechii e ilustrată arta happening, iar performanța de incantație bazată pe aliterații și asonanțe, cele mai multe din lexicul regional, e atinsă în O dâră-n lanul de otavă. Din acest panopticum de culori stilistice nu lipsește nici un poem construit în întregime pe jocul unor rime interne, Lucrare din Numărătoarea cea mare. Cu accente inițiatice, limbajul sibilinic din descântece e prezent și mai spre sfârșitul volumului, în Primiți sau în Pete și petice.
O artă poetică în stilul arghezian al poeziei pentru copii se intitulează chiar Poezie. Foarfeca și pixul, principalele simboluri ale textului, desemnează scrisul și meșteșugul. Aici, poezia lui Mihai Olos se întâlnește cu sculptura sa: „Am un buzunar de chei/ și nu știu care la ce-i/ buzunarul meu nu mai are/ încă două buzunare// de fapt unul ce se-mparte/ inegal în celelalte// primul cu un vârf de pix:/ foarfeca, poate-ați ghicit/ patru unghiuri într-un nit/ pixul peste buzunare/ scrie semne de-ntrebare// foarfeca e într-o teacă/ i-am închis gura să tacă// dacă pixul nu mai scrie/ tai cu foarfeca hârtie/ și mă las de poezie” (p. 108). Întreg corpusul de poeme stă sub semnul unei viziuni plasticizante asupra lumii. Pornind de la elemente esențiale ale vieții, iată un vers revelator: „stătea în lapte ca-n schintei lumina” (Împărăție de Vlăsie, p. 120). Transfigurarea plastică e uneori suprarealistă: „un câne/ care mușcă cu colțurile” (La cub, p. 148).
Materialul lexical dialectal, deși abundent, distribuit judicios, nu este strident. Pe lângă culoarea locală, autorul își asumă cuvintele cu întreaga lor încărcătură originară, nu doar semantică, ci și fonetică, sintactică ori frazeologică, imprimându-le valori tropice. Chiar rupte din context, o listă a acestora, în ordinea în care apar în texte, poate fi concludentă: a da de știre, cioareci, cantarigul și zvârdina, du-te-n drumu-ți, nici aduce nici răbduce, cătrău, muruiește, bolunzi, huceaguri, smiceaua, ierugă, hăpt, corindă, painjen, sufulcat, beu, vraniță, vedere, ogoi, botă, cătă, nminos, dripăli, oloi, ștergură, cotătură, resteu, or sii tăț, (să)doboi, stâmperi, tomni, corlat, stropșală, mânuri, (on) cocon, depleie, țucu-ți, vinit-ai, să zii, să spârtice, să topăsc, neană, jeb, verin, mierâu, d-astară, nu rămăstim, tosăni. Desenele care ilustrează cartea par a avea o mai mare deschidere spre erotic și spre divin decât poezia. Generată de un suflet crepuscular, poezia lui Mihai Olos, chiar lipsită de unitate și nu suficient concentrată pe câteva teme, e fascinantă prin fragmentarismul delirant pe care-l propune.

Autor: Viorel Mureşan