Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Literatura pe viu cu Riri Sylvia Manor

Literatura pe viu cu Riri Sylvia Manor

Aprilie 2017

Prima zi de târg Gaudeamus 2017 a prilejuit la Cluj întâlnirea publicului cu „Bucuria de a nu fi perfectă” şi autoarea acestei minunate bucurii, Riri Sylvia Manor. Un roman memorialistic cu o construcţie insolită, de-a lungul căruia suntem purtaţi nu cronologic, ci pe firul trăirilor, al perspectivei autoarei asupra acestora. Lectura volumului este precum rezolvarea sau măcar încercarea repetată de a ordona pe culori un cub Rubik. E o construcţie cinematografică aici, dar nu dintr-o perspectivă exterioară a unui regizor obiectiv, ci din chiar miezul frământărilor unei autoare de o eleganţă desăvârşită. Nicio încercare de caricaturizare, nicio picanterie, nicio scurtătură pentru a obţine succesul facil al unui „inside story”. De cele mai multe ori este ca o privire prin vitraliu, filtrată de perspectiva personală a lui Riri Sylvia Manor asupra fiecărei etape, la care adesea revine, ca într-un simultan de şah.
De altfel, cartea trădează o filosofie de viaţă profund amprentată de Decalog, iar zâmbetul cu care suntem întâmpinaţi pe copertă în fotografia de la 18 ani însoţeşte o lectură captivantă, de-a lungul căreia autoarea îşi duce în interiorul ei toate personajele, cu istoriile, bucuriile şi suferinţele lor. De la profetismul scenei în care adolescenta Riri Sylvia Manor întoarce cu faţa la perete portretul lui Stalin exact în seara şi la ora la care „tătucul” murea, la relaţia cu mama sa, de la viaţa în apartamentul din Bucureşti la viaţa din Israel, de la Riri Sylvia Manor copil şi mamă, la scriitor şi medic, e o derulare profund personală a unei întregi epoci, un fragment sensibil şi discret din viaţa femeii care înainte de a fi evreică, este un scriitor, medic şi profesor care nu a făcut rabat de la meseria de a fi OM.
Cum muntele vine uneori la Mahomed, vine şi Târgul Gaudeamus la cititori şi povestea bucuriei de a nu fi perfectă, spusă de Riri Sylvia Manor cu ocazia lansării romanului său memorialistic la Editura Humanitas.

Cele mai greu de dărâmat sunt zidurile pe care le construim în creierul nostru
„Bătrâneţea nu este o condiţie plăcută, dar acesta nu e un motiv, după mine, să nu profităm de ea şi de faptul că mâine este încă o dimineaţă, poate şi o zi însorită. Tocmai acest «poate mâine» face lucrurile mult mai intense. Mâine sunt atâtea lucruri de făcut şi atâţia oameni de iubit, încă. Eu cred şi arăt, şi cartea aceasta o face indirect, că nimic nu îmbătrâneşte mai mult o femeie decât mijloacele tehnice de a «preveni» bătrâneţea, de a şterge ridurile de pe faţă, care, în fond, sunt trăsăturile unei persoane, arătând că a iubit, că a suferit. Dar să capete nişte feţe de păpuşă, eu cred că asta îmbătrâneşte mult mai mult. Majoritatea femeilor ar trebui să-şi facă liftingul sufletului în loc de liftingul feţei.
Eu datorez întâmplării faptul că profesez în domeniul medical, şi că, din păcate, sunt cunoscută în toată lumea ca profesor în medicină, altfel cine ştie câte cărţi aş fi scris şi e păcat că nu am făcut-o. 
Scriu poezii de la 9 ani, iar la 18, în ultimul moment, m-am întrebat unde mă duc? Dacă merg la o facultate umanistică voi învăţa să fac propagandă pentru comunişti; eram dezamăgită, mulţi filosofi nu se studiau pentru că erau consideraţi burghezo-moşiereşti şi se învăţa mai mult marxism-leninismul. Cu moartea în suflet am mers la o facultate ştiinţifică, din întâmplare medicina. Apoi am plecat în Israel şi meseria pe care am ales-o pentru specializare mi-a schimbat părerea despre medicină. Sunt specialist în oftalmologie şi neuro-oftalmologie şi asta m-a făcut să-mi placă medicina. Timp de 40 de ani nu am mai scris literatură în limba română, din 1960 când am plecat până în 2000. Am revenit în România în 1990, dar zece ani nu am scris. 
Sunt mulţumită. E foarte rar să recuperezi la vârsta mea. După 17 ani am patru cărţi de poezie, una tradusă de Irina Mavrodin la Paris şi de foarte multă vreme voiam să scriu această carte. Mi-am spus: «It’s now or never» şi un an de zile am stat ca un soldat cu puşca la uşa apartamentului şi m-am păzit să nu ies, şi cum încă profesez în medicină, de câte ori sunt liberă, stau să scriu. În tot cazul, nu m-aş fi aşteptat niciodată să fiu acceptată la Everestul editurilor române şi să fie aleasă la Gala „Observator Cultural” drept cea mai bună carte de memorii. Sunt iarăşi bucuroasă, toţi spun că nu sunt doar memorii, e proză memorialistică, este de fapt literatură. Am ales pe care personaje să le subliniez, ce să nu subliniez, ce să nu pomenesc, adică nu am relatat tot ceea ce mi s-a întâmplat şi într-o ordine exemplară.
M-a ajutat foarte mult spusa lui Arghezi: «Carte frumoasă, tu nu răspunzi întrebărilor». Nu am vrut să răspund întrebărilor, am vrut să le stârnesc pentru mine. Da, am crezut că voi găsi răspunsul la multe întrebări, dar nu numai că nu l-am găsit, ci am fertilizat alte semne de întrebare. Am intrat pe deplin pe terenul minat al semnelor de întrebare. 
După mine, cea mai mare invenţie a fiinţelor umane nu este focul şi nici roata, ci este semnul de întrebare. Aş spune acest incomod semn de întrebare, pentru că uneori ne place să fim într-o situaţie certă, să credem că suntem bine instalaţi în ea şi deodată apare un prim semn incomod de întrebare, care şi în ştiinţă survine. Există teorii, vaci sfinte, până când apar aceste întrebări care dărâmă vechea teorie, construieşte una nouă şi asta nu e uşor. După mine, cel mai greu zid de dărâmat este zidul din creier. Acum e foarte la modă, zid în Mexico, zid în Israel... Cele mai greu de dărâmat sunt zidurile pe care le construim în creierul nostru, ziduri care apără ceea ce am crezut că ştim, însă numai din spuma semnelor de întrebare se poate naşte, ca din mare, Afrodita unei noi teorii, mai apropiate de adevăr decât cea anterioară. În oraşele lumii există peste tot statui de generali pe cai, dar nu există nicio statuie dedicată semnului de întrebare. 
Scriindu-mi cartea, m-am întrebat dacă nu sunt oare, de foarte multă vreme, o stârnitoare cronică de aplauze. M-am întrebat dacă de la înălţimea scenei nu eşti un nevăzător, orbit de reflectoare. Veţi vedea în carte, eu am avut o relaţie cu mama mea foarte problematică, credeam că eram de o neasemănare uluitoare cu ea şi scriindu-mi cartea mi-am dat seama că, pe undeva, pot fi asemănătoare mamei mele, că poate sunt şi eu însămi şi mama mea şi toţi cei pe care i-am întâlnit. O să vedeţi în carte cum am înţeles că vârsta biologică, 81 de ani şi jumătate, nu poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, nici muzica interioară sau pronunţarea acelei formule stimulatoare ale modestului meu Eu, «Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!»
Citindu-mi cartea, veţi fi surprinşi să aflaţi că sunt evreică, iubesc mult România şi că nu-mi cer scuze pentru asta. Iubesc acea Românie care a dat un Eminescu, un Brâncuşi, un Enescu, un Davila, un Cioran şi atâţia alţii, şi acea formidabilă contribuţie revoluţionară la cultura mondială a mişcării de avangardă. Iubesc şi România bunicului meu şi România de azi. România de azi a celor care îi iubesc pe alţi oameni, îi respectă şi nu-i înjură, chiar dacă sunt intelectuali.
Citiţi-mi cartea şi sper că vă veţi molipsi de bucuria mea de a nu fi perfectă!”

Autor: Alice Valeria Micu