Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Macii

Macii

Aprilie 2017

Nevastă de pictor şi femeie, îi plăcea să‑şi potrivească nuanţele ţinutelor vestimentare, chiar dacă nu făcea decât să şadă în veranda casei. Uite‑o! Şi‑o trecu peste umeri, ba nu, avea nevoie să‑şi protejeze gâtul de răcoare. Materialul diafan voia să plutească‑n aer, să‑şi ia zborul, trebuia să‑l lege într‑un fel. Ca pe‑o cravată bărbătească, sau ceva asemănător. Camille îşi apropie mult faţa de oglinda de deasupra comodei, să vadă mai bine când îşi face nodul. Văzu. Văzu părul roşcat şi despletit curgând pe spatele femeii. Văzu femeia stând în uşa întredeschisă a atelierului, imaginea se reflecta perfect în sticla argintată. Camille înţepeni, incapabilă să‑şi îndrepte privirile în altă parte. Nu îndrăzni să facă stânga‑mprejur pentru a observa secvenţa în direct, căci aşa, proiectată răsucit pe perete, scena semăna mai mult cu un tablou şi mai puţin cu realitatea. Un tablou aspectuos, cu silueta feminină într‑o lungă şi albă cămaşă brodată, pe care roşiaticul risipit în bucle se potrivea aşa de bine. Ca şi braţul masculin apărut ca s‑o cuprindă şi mâna lui apăsându‑i spatele ca s‑o atragă înspre el şi sărutul care se ghicea ascuns dincolo de uşă. După toate probabilităţile, Claude avea un nou model şi‑o nouă amantă, Camille ştia asta din proprie experienţă. Atâta doar că atunci, fuseseră mai tineri şi fără obligaţii. După reîntoarcerea lui Ernest la Paris, Alice a mai rămas la Argenteuil, ca să schimbe aerul. Să schimbe aerul din dormitorul soţului ei cu cel din atelierul pictorului.
– Mamă, mamă, mi s‑a desfăcut panglica!
Jean intră valvârtej în sufragerie, agitându‑şi smiorcăit pălărioara în mână. Se blocă în mijlocul încăperii, cu gura deschisă şi ochii mari, uitându‑se nedumerit la cei doi iviţi în pragul atelierului. Ce‑o fi înţeles copilul de şase ani din ţinuta în cămaşă a doamnei Alice şi din braţul pe care tatăl său nu apucase să şi‑l ia de pe umerii ei? Nu mare lucru, cu siguranţă, în afară de faptul că era tare neobişnuit. Surprinşi, amanţii încremeniră la rândul lor, fără o vorbă. Obrajii lui Alice deveniră ca şi părul ei şi îşi plecă faţa toată spre podea. Claude nu evită chipul soţiei, din contră, se uită la ea cu insistenţă. Camille nu stătu să‑şi bată capul cu a descifra ce‑o fi vrut să‑i spună din priviri. Îndesă pălărioara pe capul băiatului, îl apucă de mână şi‑l trase după ea afară. Trecând pe lângă fotoliul din verandă, îşi recuperă repede umbrela şi pălăria, ia te uită, vântul se luase şi de panglica ei, o desfăcuse parţial şi‑o flutura în aer. 
Casa rămase‑n urma lor, acoperişul roşu abia se mai zărea printre copaci. Înaintau în câmpul verde‑cenuşiu, coborau spre vale. Camille simţea cum pantofii i se‑afundă‑n solul moale, parcă tot pământul o trăgea în jos şi ea se pierdea printre buruieni. Vântul i se izbea de obraji, panglica pălăriei părea o fâşie agitată de pânză maronie, iar umbrela deschisă se umflase în spatele ei ca o velă albastru‑verzuie. Avea nevoie de efort ca s‑o ţină, ca să înainteze. Ca să fugă, ah, da, voia să fugă, să alerge! Să plece de‑aici. Numai după o vreme sesiză că mâna băieţelului nu mai era în a ei, nici nu‑l vedea păşindu‑i alături. O, Doamne, pe el nu putea să‑l piardă! Îşi încetini puţin ritmul de mers, dar nu fu în stare să‑şi întoarcă faţa.
– Jean! Unde eşti, Jean?!
Îl auzi cum alerga, auzi fâşâitul ierbii, apoi vocea cristalină şi vioaie de copil strigă:
– Sunt aici, mamă! Uite, am cules un buchet de maci!
Femeia se opri, în poziţie staţionară nici vântul nu mai părea atât de războinic. Reuşi, în sfârşit, să privească înapoi. Revăzu imaginea, persistând încă în memoria recentă, a mamei şi a copilului ţinându‑se de mână acolo, sus, cu îmbrăcămintea întunecată de umbra copacilor dintre care tocmai ieşiseră. Se miră să descopere cât de departe au ajuns deja. O cărare‑ntreagă se formase‑n vegetaţie sub paşii apăsaţi de‑atâta grabă. Şi abia atunci observă cum un întreg covor de maci se întindea în partea dreaptă, pornind de pe culme şi coborând mult înaintea lor în vale, zeci de căuşe roşii răsărind din iarba verde. Iată‑l şi pe Jean apropiindu‑se de ea, râzând şi întinzându‑i florile de foc, ca un cavaler consolator. Căci după socoteala lui, mama ieşise cu el la o escapadă veselă printre maci. Concentrarea se zbătea în capul Camillei, ca şi inima ei în piept. Unde voia să fugă?! Ce frumos era totul aici, cu nuanţele de verde, albastru, maro şi galben împletindu‑se în rochia ei de mireasă, în umbrela nărăvaşă şi în ierburile‑nalte. Contrastele erau scoase‑n evidenţă de pâlcul sumbru de arbori din fundal, printre care se zărea cărămiziul de pe acoperişul casei lor, cu câteva discrete sclipiri solare făcând cu ochiul de la ferestre. Şi se asortau cu norii pe care crepusculul în devenire îi stropise cu puţin ocru pe margini, ca să dilueze albastrul cerului. Culorile şi formele uşor difuze păreau ieşite dintr‑o pictură de‑a lui Claude, în care bălăriile nu ameninţau să o înghită, ci, din contră, creau senzaţia că răsărea dintre ele, creştea, se deschidea, asemeni sumedeniei de maci sălbatici înfloriţi într‑o vastă ţesătură vie. 
Tabloul acesta fermecător există oare în realitate, sau e numai o impresie, se întrebă Camille cu amărăciune? Impresia că o femeie şi‑un copil aleargă pe câmpia verde flancaţi de macii roşii, impresia că vântul suflă fluturând panglici, ierburi şi petale, impresia că există soare dincolo de nori.
Impresia de fericire.

Inspirat după tabloul
Les Coquelicots (1873) 
(Maci sălbatici)
Claude Monet
Musée d’Orsay, Paris, Franţa

(Fragment din volumul Flori, tablouri şi o vioară. Trei mini-trilogii, în curs de apariţie la Editura Şcoala Ardeleană.)

Autor: Vera Ieremiaș