Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Istorioare cu mătuși

Istorioare cu mătuși

Aprilie 2017

Cum nu mă hotăram să închei călătoria din Sudul cu humor, mi-am propus un răgaz de-o carte în Bucuresci… În cel de demult, care se nimeri a fi povestit în „Gazeta municipală” de un anume domn Caselli. Nu ştiu de ce mi-oi fi închipuit că printre bucureştenii rămaşi nemăcelăriţi pe timpul Zaverei, s-or mai găsi (vor fi rămas) cîţiva viitori mitíci dispuşi să mai plezanteze, printre episoadele frămîntate ale cărţii. N-am prea găsit. Noroc numai că pe „Planeta Bucureşti” au vieţuit şi o seamă de mătuşi fabuloase, chipuri nemurite humoristic într-o elegantă şi subţire carte, editată de „Vremea” în 2013. Într-o societate „inventariată” dintr-o suflare „Tante Zoe…” la p. 117: ,,mătuşi bătrâne alungate de prin conace, naşi impozanţi deposedaţi de gradele militare sau de slujbele înalte, unchi-prelaţi cocârjaţi, care executaseră stagiul obligatoriu la Canal sau la puşcărie, verişoare poliglote cu licenţe luate magna cum laudae şi verişori cu doctorate la Bonn şi Sorbona, prestând cu toţii munci necalificate prin fabrici şi uzine, bunicuţe foste doamne de onoare ale reginei, actualmente încadrate la categoria paraziţi sociali şi muritoare de foame (…)”, faună sugestivă pentru anii de după al Doilea Război Mondial, pe cînd la orizont de-abia se profila conturul omului nou… Numai politicienii se pare că au rămas neschimbaţi pentru că şi-n interbelic, aceştia erau înzestraţi cu „abilitatea de a-şi face prieteni utili, şi de a-i abandona de îndată ce-şi pierd utilitatea (…)” (p. 75).
Dar aşa cum englezii îşi au mătuşile lor: „La drum cu mătuşa-mea e singura carte pe care am scris-o doar pentru a mă amuza” – Graham Greene, iar peruvienii așijderea – Mătuşa Julia…, M. Vargas Llosa, de ce n-am avea şi noi mătuşile noastre? Autoarea are o preferinţă: „- Aveţi o mătuşă preferată, din galeria «mătuşilor fabuloase»? De ce? – Gia. Pentru curaj. Pentru chipul impenetrabil pe care l-a opus avatarurilor acestei lumi timp de decenii. Pentru simțul umorului: îți trebuie un simț al umorului considerabil ca să înfrunți în acest fel soarta potrivnică”. („Nu e ușor…” – interviu cu editoarea şi scriitoarea Silvia Colfescu, 7 aprilie 2015, Adina Diniţoiu, Interviuri – Literatură română.)
O întîlnire după 50 de ani a mamei autoarei (lovitură de teatru/imagine, procedeu în care povestitoarea este măiastră) cu tante Gia – vînzătoare de zarzavaturi la o tarabă din capitală. Ea, Georgia, strămoaşa unui clucer şi-a unei clucerese, fostă soţie a unui bancher putred de bogat, norocoasă şi frumoasă, dar cu un zîmbet „mic” care parcă spunea „îmi placi, dar nu te apropia prea mult”… (p. 24) Doamna purta, inexplicabil pentru distincţia ei „coliere de pietre false montate în metal tern, pătat, inele cu bucăţi de sticlă mari, tulburi, cu aspect jerpelit, broşe împodobite cu cristale fără valoare, care arătau grosolan şi murdar (…)” (p. 24), despre care, întrebată, răspunde: „Pentru mine sunt veritabile…” (p. 24), deşi toată lumea, studiindu-le o jumătate de secol a dat acelaşi verdict – sunt false! După ce bijuteriile fuseseră salvate printr-un şiretlic din mîinile securiştilor, adevărul, cel susţinut de mătuşa Georgia fusese tăinuit de aceasta zeci de ani tot printr-un şiretlic: vopsise bijuteriile, ascunzîndu-le astfel strălucirea de ochii lumii! Doar ochii sufletului ei le vedeau adevărata faţă, semn al iubirii soţului pierdut şi un zîmbet lung cît o jumătate de veac îi lumina viaţa, una paralelă cu cea la care era obligată zi de zi. Un zîmbet de bucurie, dar de satisfacţie în acelaşi timp de-a nu se fi predat în faţa oamenilor şi-a evenimentelor potrivnice. În acel surîs era probabil şi un pic de sfidare şi o urmă de mîndrie, cea a învingătorului, dar nu era răutate, ci mai degrabă înţelegere pentru semeni şi pentru timpuri – semne definitorii ale marelui humor. Acesta nu are însă, adesea, recunoaşterea meritată, pentru că el presupune mai multă fineţe din partea „degustătorului”, mai multă adîncime a lecturii/analizei textului… Povestea, altfel tristă, a mătuşii Gia (un fel de Jean Valjean feminin) e „pigmentată” ca să zic aşa, cu „ingrediente” care-o fac mai atractivă şi mai uşor de parcurs spre poanta finală; de altfel şi istorioarele celorlalte mătuşi sunt destul de alerte, uneori ca nişte succinte dări de seamă, dar ingredientele nu lipsesc şi sunt de bun gust. Recitind: „Griggia se potrivea cu piaţa ca un fluture cu o tigaie” (p. 23), iar cu Aneta (camerista) „ca nuca-n perete” (p. 25); prin naşterea (la anii bătrîneţii soţilor L.) a celor două fete, se pare – zice povestitoarea – că „Dumnezeu mai repetă şi în zilele noastre minunea pe care-a făcut-o cu Sara” (p. 26). Nu lipsesc aluzii la „starea naţiei”: cînd „Europa se remitea după criză. (…) Bucureştii se zguduiau – de scandaluri, de râs, de plâns, de frisoane” (p. 29). Noii oameni veniţi la putere sunt „figuri neobişnuite”, persoane „care păreau străine de bunele maniere”, încît văzîndu-i, presimţeai „că urmează vremuri urâte” (p. 30), unul dintre ei fiind locotenentul care-a anchetat-o pe Gia şi care „în entuziasmul lui patriotic îşi însoţi întrebările cu diferite mişcări gimnaste”, cu urmările bănuite… „Tante Griggia…” (p. 34).
În ce mă priveşte, cum aş avea curajul să afirm că o prefer pe tante Sanda, care era „pur şi simplu urâtă. Pocită” (…) „Tante Sanda…” (p. 7), iar dac-aş motiva opţiunea prin faptul că aceasta ,,întruchipa desăvârşit triumful spiritului asupra materiei” (p. 7), aş putea fi acuzat de snobism, preţiozitate… Ar mai fi argumente precum: mătuşa este o persoană misterioasă, deşi după cum se constată în finalul povestirii, nu-şi ascunde… misterele!; este isteaţă, şmecheră, calculată, adică vorbind oblu, femeia ştiindu-se urîtă, era pregătită să nu rateze nici o ocazie, în pofida tuturor intemperiilor: frigul, vîntul, praful… ça vaut la peine… adică (poanta, lovitura de teatru): „Ştii, (…) când m-a dezbrăcat (leşinase în curte) n-a avut cum să nu vadă (dl Ioniţă) că nu port chiloţi”. (…) ,,Nu port şi n-am purtat niciodată” (p. 14). Mirarea cititorului este motivată (şi) de precizarea pe care o găseşte la p. 11: ,,Avea în dulapuri o inepuizabilă zestre de lenjerie din mătase naturală roz, cu broderii complicate (…)”. Dacă tante Gia ascunde ceva ce are, Sanda ascunde ceva ce-i lipseşte. Cu acelaşi aer altier. Într-o poveste plină de humor. Iară, dacă nu aş aminti măcar în grabă (pentru a nu lua cititorului plăcerea de-a le cunoaşte personal) pe celelalte mătuşi, ar fi o ireverenţă… faţă de clipele petrecute împreună!
,,Rodica moştenise de la cine ştie ce strămoaşă îndepărtată ştiinţa contrapunctului în relaţiile cu sexul tare (…)” (p. 47). Soţul final, aşa cum aflăm din dialogul autoarei cu o cititoare pasionată şi pasională, un franţuz o ia de nevastă impresionat de cunoştinţele de limbă şi literatură franceză ale cucoanei. Drumul pînă-n sătucul din Normandia fu lung şi accidentat de un număr de soţi şi evenimente, dar merită parcurs şi de cititori! Dacă afirm că cele două zâne europene, Elena mama şi Elena fiica pot concura cu Elena din Troia, ba chiar o întrec… şi e destul pentru a stîrni curiozitatea, iar în ceea ce o priveşte pe mătuşa poreclită „Tantoinette” (deşi nu-i plăcea să i se spună tante), a fost în tinereţe ca majoritatea mătuşilor, o frumuseţe „răvăşitoare” care după o viaţă de „kakat” (vorba unchiului Ferdinand) salvată de talentul său de croitoreasă, moare aruncîndu-se pe geam pentru a salva un şobolan pe care-l adusese-n casă spre a-l îngriji… Un filosof s-ar învîrti în jurul acestor cuvinte, timp în care cercul se închide (începutul poveştii) printr-un final aproape identic: „curăţenia de după banchet (tinereţea Antoinettei) se încheie definitiv şi mătura nepăsătoare a slujnicei adună pe făraş cercelul cu safire: chemată de vecini, o ambulanţă de la morgă veni şi luă cadavrul” (p. 87). 
Diversitatea portretelor este sugerată şi de asocierea lor cu micile completări din titlu, precum: „Tante Valerienne sau banalitatea ridicată la rangul de artă” ori „Tante Zoe sau despre persistenţa diabolică a istorioarei morale”. Înspre final, autoarea surprinde printr-o „inovaţie” oferindu-ne o: „Scurtă poveste care nu e o poveste, despre o mătuşă care nu prea era mătuşă şi despre nişte tacâmuri de argint care nu erau deloc de argint”… Erau de platină… constatase doctorul care voia să-şi cumpere tacîmuri de argint şi nu-şi permitea unele din platină… Cum aş fi reacţionat se-ntreabă autoarea. Dar noi?...
 
1. Silvia Colfescu, Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene, Ed. Vremea, Bucureşti, 2013.
2. Domenico Caselli, Măcelărirea bucureştenilor pe vremea lui Chehaia Bei şi alte minunate povestiri din Bucureştii de la începutul veacului al 19-lea, Ed. Vremea, Bucureşti, 2015. 

Autor: Iulian Dămăcuș