Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Aspecte ludice ale artei populare din Sălaj şi ale spiritului creator feminin

Aspecte ludice ale artei populare din Sălaj şi ale spiritului creator feminin

Aprilie 2017

1. Context
Coordonatele geografice ale Sălajului sunt stabilite ca fiind: „în sens original şi mai restrâns Szilfásvidék, în înţelesul de zonă aflată pe râul Sălajului. Dar o poezie a lui Ilosfai Selymes Péter, învăţător prin 1570 la Kusaly (Coşeiu), dovedeşte că din regiunea Sălajului făcea parte şi ţinutul învecinat, Tövishát, deci toată depresiunea dintre munţii Meseş şi Bükk”; adică, încă de atunci, pe lângă comitatul Crasnei, îl cuprindea şi pe cel al Solnocului de Mijloc1. Climatul şi solul erau favorabile, locuitorii zonei ocupându-se în general cu agricultura şi horticultura. În secolele XVI-XVII, satele erau încă înconjurate de păduri; ele erau în proprietatea comitelui, iar ţăranilor li se oferea strictul necesar2. Treptat, pădurile se răresc, populaţia, cu mici excepţii, devenind una agricolă. Ţăranul nu era nevoit să se preocupe de meşteşugărit, fiindcă, din surplusul obţinut, putea procura cele necesare3; prin urmare, centrele meşteşugăreşti erau mai puţine decât în alte zone (în Ţara Călatei, de pildă). 
Satele locuite predominant de o populaţie maghiară au trecut, în sec. XVI-XVII, la calvinism, dar biserica catolică şi-a păstrat influenţa, prin unele centre şi anumiţi principi. Începând cu sec. XVI-XVII e amintită şi o populaţie românească, aflată în creştere, mai ales după rărirea populaţiei maghiare cauzată de unele distrugeri. Din secolul XVIII apar şi unele sate germanofone4; în acelaşi secol începe şi o mutare a populaţiei secuieşti, cele mai recente documente care o atestă fiind din 17645. 
În plus faţă de Ţara Călatei, care este o regiune închisă, Sălajul este deschis spre influenţele primite dinspre Alföld. Această complexitate etnică şi confesională nu-i conferă o mentalitate specifică; în schimb, profilul economico-profesional al Sălajului îi determină mentalitatea proprie unei societăţi agrare.

2. Câteva aspecte ale artei populare din Sălaj
Soba este considerată cel mai vechi element dintr-o casă. Colţul interior al camerei, unde ţăranii îşi petreceau majoritatea timpului şi unde primeau musafiri, era ocupat de această sobă, specifică pentru casele maghiare din zona etnografică a Sălajului; chiar şi la începutul secolului trecut astfel de sobe erau specifice zonei, pe când teracotele au început să se răspândească, doar din acest secol, dinspre Zalău şi Deja. Această sobă tradiţională avea dimensiuni de aproximativ 1,7-2 m x 1-1,5 m şi o înălţime de 0,4-0,5 m, la care se mai adaugă o parte superioară. Era realizată din nuiele ţesute, date cu lut pe dinăuntru şi pe dinafară. Astfel a primit un aspect simplu, comun, cu o culoare monocromă, în unele părţi mai afumată, iar în altele mai curată, mai deschisă6. (Forma nu o mai descriu, fiindcă se poate vedea în ilustraţie.)

 

 

 

 

 

 

 

De asemenea, soba era un important centru al vieţii familiale, fiind privită cu respect, iar păstrătorii, protectorii acesteia erau femeile. Poate şi din această cauză ea era decorată de adolescente, în casele unde existau, ori de femei mai în vârstă; în cazul în care apărea o noră, această responsabilitate trecea la ea. Se acceptă ideea că aspectul ei simplu şi comun a rezultat din decorare7, care se aplica, în general, de două ori pe an. Într-adevăr decorul era unul simplu, având şi un scop utilitar; de aceea, se poate observa că zonele mai afumate erau decorate mai simplu, în timp ce zonele care nu se afumau erau văruite în alb şi se aplica decor în roşu, verde şi chiar albastru. Se presupune existenţa, la origini, a unui decor geometric, păstrat şi realizat de femeile mai în vârstă, dar după Primul Război Mondial, fetele mai tinere încep să aplice şi un decor vegetal. Aplicarea acestuia se putea realiza prin şabloane, prin care se imprimau lalele, trandafiri etc., ori prin desen cu mâna liberă. Această din urmă tehnică era practicată mai ales în satele unde existau centre de olărit8. 
În Sălaj, meşteşugurile erau mai rar practicate de bărbaţi, atât din cauza lipsei materiilor prime, la început, cât şi a profilului de agricultor, în secolul trecut. Aşa cum am văzut şi în introducere, ei nu mai trebuiau să se ocupe de producerea mobilierului sau a altor obiecte necesare vieţii cotidiene, fiindcă le puteau achiziţiona. Însă, cu toate acestea, feciorii maghiari din zonă realizau anumite daruri, frumos decorate. La început, în epoca pre-contemporană, ei erau cei care realizau şi aplicau decorul la acestea, prin munca lor proprie. Însă alţii, mai înstăriţi, le comandau de la meşteşugari, acest model fiind preluat astăzi şi de ceilalţi9. Aceste daruri, obiecte de uz casnic, nu ne preocupă în acest studiu pentru funcţia lor, ci pentru decor, fiindcă după căsătorie, deci după aşa-zisa maturizare, bărbaţii nu mai au astfel de preocupări artistice.   
 
3. Caracterul ludic al acestei creaţii populare.
Henri Delacroix porneşte cu următoarea teză pentru a compara jocul cu arta: „Pot fi scoase fără dificultate în evidenţă câteva trăsături prin care arta se înrudeşte cu jocul. Ambele scapă de sub constrângerea realului şi a vieţii cotidiene. Artistul îşi creează o lume şi o domină, ca şi copilul care se joacă”10. Dar chiar şi autorul considera că sunt mai multe similitudini, dintre care le prezint doar pe cele aplicabile la arta populară prezentată mai sus. 
În primul rând, prin decor se încearcă redarea lumii11 sau a unora dintre elementele ei. Dar această reprezentare se face într-un mod simbolic, fiind asemănătoare desenelor realizate de copii: la fel ca ei, aceste persoane se mulţumesc cu un simplu indiciu, pe care îl iau drept obiectul însuşi12. Acest factor nici nu ne poate surprinde, deoarece, din studiul de caz, s-a putut observa că autorii şi creatorii erau în general fete şi băieţi. În al doilea rând, această artă creată în principal de fete, femei, dar şi de băieţi, este orientată mai cu seamă spre prezent şi viitor13, în opoziţie cu arta cultă, care este orientată spre trecut şi, în unele cazuri, spre prezent. Orientarea spre viitor se datorează dorinţei de a satisface marile teme ale vieţii, pe care Henri Delacroix le-a văzut în afirmarea şi exhibarea de sine, complezenţa faţă de sine, în teme altruiste, în iubire şi conflict14. În ceea ce priveşte afirmarea şi exhibarea de sine, împreună cu căutarea iubirii, ele sunt principalele scopuri pentru un adolescent, respectiv o adolescentă; dar asupra acestei situaţii ne vom exprima în altă parte. 
Ultima trăsătură comună între arta populară şi joc e aceea că, atât pentru artistul popular, cât şi pentru copil, importantă este atingerea scopului şi nu obiectul creat15. Această caracteristică face o diferenţiere fundamentală între arta populară şi cea cultă, în arta populară ceea ce contează este momentul creaţiei, manifestare ludică, pe când în arta cultă, momentul creaţiei este important doar pentru realizarea operei de artă. Până la urmă, opera este cea care păstrează adevărata valoare, prin mesajul, respectiv trăirea transmise.
În final, după aşezarea într-un context şi analiza unor opere de artă populară, pe care le-am situat în sfera ludicului (datorită acelor similitudini pe care le-am regăsit atât în creaţia prezentată, cât şi în aspectele jocului), ne vom opri puţin asupra unui alt aspect. În vreme ce bărbaţii din Sălaj au abandonat această creaţie artistico-ludică, femeile, prin întreţinerea sobei şi prin crearea de cusături, continuau să lase loc în viaţa lor acestei activităţi, prin materializare artistică, dar ideea şi motivaţia sunt ludice. Elementul specific feminin şi spiritul său caracterizează această activitate, caracterul ludic putând fi uşor de recunoscut în operele de artă create de femei, ori în anumite trăsături psihice ale lor. Nu e cazul, desigur, ca acest aspect să fie înţeles drept unul negativ, dimpotrivă, el este pozitiv, oferind vieţii o atmosferă de prospeţime şi făcând posibilă legătura între lumea reală şi cea ireală.  

Lista ilustraţiilor :
1. Fig. 1. Ilustraţia sobei. Sursă: Dr. Kós Károly, „Lakoház, lakoházbelső”, în Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, Dr. Nagy Jenő, Szilágysági magyar népmüvészet, Kriterion, Bukarest, 1974, p. 29.
2. Fig. 2. Un exemplu de decor. Sursă: Dr. Kós Károly, „Lakoház, lakoházbelső”, în Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, Dr. Nagy Jenő, Szilágysági magyar népmüvészet, Kriterion, Bukarest, 1974, p. 33.

1 Dr. Kós Károly, „Bevezetés”, în Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, Dr. Nagy Jenő, Szilágysági magyar népmüvészet, Kriterion, Bukarest, 1974, p. 6.
2 Dr. Kós Károly, „Lakoház, lakoházbelső”, în Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, Dr. Nagy Jenő, Szilágysági magyar népmüvészet, Kriterion, Bukarest, 1974, p. 11.
3 Ibidem, pp. 39-40.
4 http://lexikon.katolikus.hu/S/Szilágyság.html.
5 László Géza, A Zilhavidéki nyelvjárás, Atheneum, Budapest, 1899, p. 3.
6 Dr. Kós Károly, „Lakoház, lakoházbelső”, în Dr. Kós Károly, Szentimrei Judit, Dr. Nagy Jenő, Szilágysági magyar népmüvészet, Kriterion, Bukarest, 1974, pp. 27-29.
7 Poate decorul a fost aplicat şi din dorinţa de a imita teracotele, dar eu consider mai relevant faptul că şi aceste tinere fete, femei, aveau nevoie de a crea, de a da viaţă simbolic.
8 Ibidem, pp. 33-34
9 Dr. Kós Károly, „Szerelem és halál a szilágysági népművészetben”, în Dr. Kós Károly, Népélet és néphagyomány. Tíz tanulmány, Kriterion, Bukarest, 1972, pp. 209-237.
10 Henri Delacroix, Psihologia artei, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983, p. 17. 
11 Ibidem, pp. 19-20.
12 Ibidem, p. 41.
13 Ibidem, p. 22.
14 Ibidem, p. 26.
15 Ibidem, p. 52.

Autor: Varga István Attila