Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Gândirea: lumină şi pervertire*

Gândirea:  lumină şi pervertire*

Aprilie 2017

Ar trebui să i se restituie cuvântului „filozofie” semnificaţia sa originară: filozofia – „iubirea de înţelepciune” – este ştiinţa tuturor principiilor fundamentale; această ştiinţă operează cu intuiţia, care „percepe”, şi nu doar cu raţiunea, care „conclude”. Subiectiv vorbind, esenţa filozofiei este certitudinea; pentru moderni, dimpotrivă, esenţa filozofiei este îndoiala: filozoful este recunoscut ca raţionând fără nicio premisă (voraussetzungsloses Denken), ca şi cum această condiţie n-ar fi ea însăşi o idee preconcepută; avem contradicţia clasică a oricărui relativism: pune la îndoială tot, cu excepţia îndoielii1.
Soluţia problemei cunoaşterii – dacă există o problemă – nu poate fi acest suicid intelectual reprezentat de promovarea îndoielii, ci dimpotrivă, recursul la o sursă de certitudine ce transcende mecanismul mental, această sursă – singura, de altfel – fiind Intelectul sau Inteligenţa în sine. Aşa-zisul „secol al luminilor”, nici măcar nu-i bănuia existenţa; tot ce putea oferi Intelectul – de la Pitagora până la scolastici – nu era pentru enciclopedişti decât dogmatism naiv, chiar „obscurantism”. Paradoxal, cultul raţiunii a sfârşit în acest infraraţionalism – sau în acest „ezoterism al stupizeniei – care este existenţialismul sub toate formele sale, constând în înlocuirea iluzorie a inteligenţei cu „existenţa”.  
Unii au crezut că pot înlocui premisa gândirii cu acest element arbitrar, empiric şi cu totul subiectiv reprezentat de „personalitatea” celui ce gândeşte, ceea ce înseamnă chiar distrugerea noţiunii de adevăr şi, în consecinţă, renunţarea la filozofie. Cu cât gândirea vrea să fie mai „concretă”, cu atât devine mai pervertită; asta a început cu empirismul, primul pas spre disoluţia spiritului; se caută originalitatea, sacrificându-se adevărul2.
Sofiştii, cu Protagoras în frunte, sunt adevăraţii precursori ai gândirii moderne; ei sunt „gânditorii” propriu-zişi, în sensul că s-au limitat să raţioneze, fără a-i preocupa să „perceapă” şi să ţină seama de ceea ce „este”. E greşit să se vadă în Socrate, Platon şi Aristotel părinţii raţionalismului sau, în general, ai gândirii moderne; fără îndoială, ei raţionau – Śankara şi Rāmānuja, la fel – însă n-au spus niciodată că raţionamentul este „alfa şi omega” inteligenţei şi adevărului, nici a fortiori că experienţele sau gusturile noastre determină gândirea şi primează în faţa intuiţiei intelectuale şi a logicii, quod absit.
Pe scurt, filozofia modernă este codificarea unei infirmităţi dobândite; atrofia intelectuală a omului, marcată prin „cădere”, a avut drept consecinţă o hipertrofiere a inteligenţei practice, de unde, în cele din urmă, explozia ştiinţelor practice şi apariţia unor pseudo-ştiinţe precum psihologia şi sociologia3.
Oricum, trebuie să recunoaştem că raţionalismul beneficiază de unele circumstanţe atenuante în faţa religiei, în măsura în care se face purtătorul de cuvânt al nevoilor legitime de cauzalitate pe care le suscită anumite dogme, cel puţin când sunt luate în literă cum o cere teologia4. În mod general, e evident că un raţionalist poate avea dreptate pe planul observaţiilor şi experienţelor; omul nu este un sistem închis, deşi poate încerca să fie. Însă chiar lăsând la o parte orice discuţie despre raţionalism şi dogmatism, nu i se poate reproşa nimănui că este scandalizat de nebuniile şi crimele comise în numele religiei, ori chiar numai de contradicţiile între diferitele crezuri; totuşi, ororile nefiind apanajul religiei – predicatorii „zeiţei raţiunii” o dovedesc – trebuie să ne oprim la constatarea că excesele şi abuzurile sunt în natura umană. Dacă e absurd şi şocant ca crimele să fie puse pe seama Sfântului Spirit, nu e mai puţin ilogic şi scandalos ca ele să fie comise la adăpostul unui ideal de raţionalitate şi justiţie. 
Trebuie să se ţină seama aici de magia otrăvitoare a erorii, fie în cadru religios sau lumesc; această magie poate afecta chiar oameni superiori: errare humanum est. Fără îndoială, „scopul sfinţeşte mijloacele”, dar cu condiţia ca mijloacele să nu degradeze scopul! 
Ceea ce caracterizează, printre altele, spiritul raţionalist, e un spirit critic retrospectiv, nu prospectiv; psihoza „civilizaţiei” şi a „progresului” o demonstrează cu prisosinţă. În mod evident, simţul critic este un bine necesar, dar el necesită un context spiritual care să-l justifice şi să-l proporţioneze.  
Nu e nimic surprinzător în faptul că estetica raţionaliştilor nu admite decât arta Antichităţii clasice, care a inspirat de fapt Renaşterea, apoi lumea enciclopediştilor, Revoluţia franceză şi, pe scară largă, întreg secolul XIX; or această artă – pe care de altfel Platon nu o aprecia – frapează prin amestecul său de raţionalitate şi pasiune senzuală: arhitectura sa are ceva rece şi sărac – spiritualmente vorbind – iar statuilor sale le lipseşte total transparenţa metafizică şi, astfel, profunzimea contemplativă5. Asta e tot ce-şi pot dori raţionaliştii inveteraţi. 
După cum spuneam mai sus, un raţionalist poate avea dreptate, omul nefiind un sistem închis. Într-adevăr, se întâlnesc în filozofia modernă idei valabile, deşi contextul lor general le compromite şi le alterează. Astfel, „imperativul categoric” nu înseamnă mare lucru din partea unui gânditor care neagă metafizica şi, odată cu ea, cauzele transcendente ale principiilor morale, şi care ignoră că moralitatea intrinsecă este înainte de toate conformitatea noastră cu natura Fiinţei.   

*

Privitor la impasurile teologiei – la care necredincioşii au dreptul să fie sensibili – trebuie să recurgem la metafizică pentru a elucida fondul problemei. Aparentele „absurdităţi” pe care le implică anumite formulări se explică, înainte de toate, prin tendinţa voluntaristă şi simplificatoare inerentă pietăţii monoteiste, de unde apriori reducerea misterelor supreme – ce ţin de Principiul divin suprapersonal – la Principiul divin personal. Aceasta este distincţia între Supra-Fiinţă şi Fiinţă, ori între „Divinitate” şi „Dumnezeu” (Gottheit şi Gott) în termeni eckhartieni; sau, în termeni vedantini: între Brahma „suprem” (Para-Brahma) şi Brahma „non-suprem” (Apara-Brahma). Or, în teologia semitică monoteistă, Dumnezeul personal nu este conceput ca proiecţia Absolutului pur; dimpotrivă, în măsura în care apare aici, Absolutul pur este considerat ca Esenţa acestui Absolut, deja relativ, reprezentat de Dumnezeul personal, mereu evidenţiat şi situat în centru şi la înălţime. Rezultă de aici dificultăţi grave din punctul de vedere al logicii lucrurilor, însă „imperceptibile” din punctul de vedere al credinţei şi iubirii de Dumnezeu: astfel, Atot-Posibilitatea şi Atot-Puterea aparţin în realitate Supra-Fiinţei; ele nu-i aparţin Fiinţei decât prin participare şi într-un mod relativ şi unilateral, fapt ce exonerează Principiul-Fiinţă de o anumită „responsabilitate” cosmologică. 
Vorbind, mai sus, de „absurdităţi” aparente, aveam în vedere în special ideea unui Dumnezeu simultan infinit de puternic şi infinit de bun care a creat o lume plină de imperfecţiuni şi de calamităţi, inclusiv un Infern veşnic; doar metafizica poate rezolva aceste enigme pe care credinţa le impune credinciosului, care le acceptă pentru că-l acceptă pe Dumnezeu, nu din naivitate, ci graţie unui anumit instinct al esenţialului şi supranaturalului. Tocmai pierderea acestui instinct a permis apariţia şi răspândirea raţionalismului; slăbind evlavia, impietatea putea să se afirme. Dacă, pe de o parte, lumea credinţei implică, incontestabil, naivitatea, lumea raţiunii te lipseşte total de intuiţie intelectuală şi spirituală, lucru mult mai grav, însemnând pierderea sacrului şi moartea spiritului.      
În loc să discute inutil despre ce „vrea” sau „nu vrea” Dumnezeu, teologii răspund cu seninătate, în mod îndreptăţit, printr-o renunţare la neacceptare: cine eşti tu, omule, de vrei să pătrunzi motivaţiile Creatorului tău? Dumnezeu este de neînţeles şi la fel este şi voia sa; ceea ce, din punctul de vedere al māyei terestre, e strict adevărat, singurul adevăr pe care umanitatea căreia i se adresează Mesajul religios ar fi capabilă să-l asimileze cu folos. Asimilare mai mult morală decât intelectuală; nu li se predică platonismul păcătoşilor în pericol de pierzanie, pentru care realitatea este lumea „aşa cum este”.  
Se poate vedea asta din ceea ce am spus: nu intenţionăm să insinuăm că religia ar trebui să fie altceva decât este. Religiile n-au de ales: sciziunea, la omul de rând al „vârstei de fier”, între Intelect şi o inteligenţă extrovertită şi superficială, le obligă să-i trateze pe adulţi ca pe nişte copii, sub ameninţarea ineficacităţii psihologice, morale şi sociale. Dimpotrivă, ideologiile profane îi tratează ca adulţi pe oamenii ajunşi aproape iresponsabili prin pasiunile şi iluziile lor, altfel spus îi incită să se joace cu focul, cu rezultatele sinistre uşor observabile în epoca noastră. În exoterismul religios, eficacitatea ţine uneori loc de adevăr, şi pe bună dreptate, dată fiind natura oamenilor cărora i se adresează; cu alte cuvinte: pentru teologul voluntarist şi moralist, e adevărat ceea ce are un rezultat bun; pentru metafizician, din contră, e eficace ceea ce este adevărat; „nu există lege superioară adevărului”. Însă nu toţi oamenii sunt „pneumatici”, iar societăţile trebuie echilibrate şi sufletele salvate aşa cum se poate.      
Pe de o parte, e evident că gnoza are dreptul la existenţă; pe de altă parte, e la fel de evident că teologii o văd cu ochi răi. Mai întâi, partizanii „credinţei” reduc inteligenţa la raţiune, apoi acuză inteligenţa de „orgoliu intelectual” – o contradicţie in terminis – de vreme ce-şi urmează imperativele propriei naturi. Raţionaliştii fac tocmai invers, reproşând gnozei că înlocuieşte inteligenţa cu un dogmatism gratuit şi o mistică iraţională. 
Însă raţionaliştii şi fideiştii nu sunt singurii adversari ai Sophiei Perennis: un alt opozant – puţin neaşteptat – e cel ce ar putea fi numit „realizaţionismul” sau „extatismul”, adică prejudecata mistică – destul de răspândită în India – care ar vrea să nu existe decât „realizarea” sau „stările” care se bazează pe spiritualitate. Partizanii acestei opinii opun „raţionamentului inutil” „realizarea concretă”, imaginându-şi, cu prea mare uşurinţă, că odată cu extazul se dobândeşte totul; ei uită că fără doctrine – începând cu Vedānta! – nici măcar nu ar exista; şi ajung de asemenea să piardă din vedere că o realizare subiectivă – fondată pe ideea „Sinelui” imanent – are mare nevoie de elementul obiectiv al Harului Dumnezeului personal, fără a uita de sprijinul Tradiţiei.
Trebuie să menţionăm aici existenţa unor maeştri falşi care, moştenitori ai ocultismului şi inspiraţi de „realizaţionism” şi psihanaliză, încearcă să inventeze infirmităţi neplauzibile pentru a născoci remedii bizare. Surprinzător e faptul că ei găsesc mereu creduli, chiar printre aşa-zişii „intelectuali”; asta pentru că aceste inovaţii vin să umple un gol, care n-ar fi trebuit să se producă niciodată. În toate aceste „metode”, punctul de plecare este o falsă imagine a omului; scopul lor este dezvoltarea unor „puteri latente” – precum „clarviziunea” anumitor ocultişti – sau a unei „personalităţi deschise” sau „libere”. Din moment ce un asemenea ideal nu există – mai ales că premiza este imaginară – rezultatul acestei aventuri nu poate fi decât o pervertire; aceasta este contrapartea unui raţionalism suprasaturat – dus la extrema sa limită – şi anume un agnosticism lipsit de orice imaginaţie.

*

La rigoare, nu există decât o singură filozofie, Sophia Perennis; ea este de asemenea – considerată în integralitatea sa – singura religie. Sophia are două posibile origini, una intemporală şi una temporală: prima este „verticală” şi discontinuă, a doua „orizontală” şi continuă; altfel spus, prima este precum ploaia, care poate cădea din cer în orice moment; a doua este ca un râu ce izvorăşte dintr-o sursă. Cele două moduri se întâlnesc şi se combină: Revelaţia metafizică actualizează facultatea intelectivă, iar aceasta, odată trezită, generează intelecţia spontană şi independentă.   
Dialectica Sophiei Perennis nu este „silogistică”, ci „descriptivă”, afirmaţiile nefiind produsul unei „dovezi” reale sau imaginare, deşi ele pot utiliza probe – reale în acest caz – cu titlu de „ilustrare” şi din grija pentru claritate şi inteligibilitate. Însă, înainte de orice, limbajul Sophiei este simbolismul, sub toate formele sale; de aceea, deschiderea la mesajul simbolurilor este un dar al omului primordial şi al moştenitorilor săi din orice epocă... Spiritus ubi vult spirat. Unul dintre paradoxurile epocii noastre e faptul că ezoterismul, discret prin forţa împrejurărilor, se vede obligat să se manifeste la lumina zilei, pentru simplul motiv că nu există un alt remediu la confuziile timpului nostru; căci, după cum spun cabaliştii, „e mai bine ca Înţelepciunea să fie devoalată, decât uitată”.  

Traducere de Daniel HOBLEA


* Primul capitol din volumul La Transfiguration de l’Homme, L’Âge d’Homme, Paris, 1995.
1 Pentru Kant, intuiţia intelectuală – din care nu înţelegea primul cuvânt – este o manipulare frauduloasă (Erschleichurtg), ceea ce discreditează moral intelectualitatea autentică.
2 Aici n-ar trebui să se vorbească de „filozofie”, ci de „misozofie”. Acest termen a fost aplicat, cu îndreptăţire, unor ideologii paranoide din secolul XIX, el nepierzându-şi câtuşi de puţin actualitatea.
3 În secolul XIX, dorinţa de a împăca credinţa cu raţiunea sau spiritul religios cu ştiinţa, s-a manifestat sub forma ocultismului, care, în ciuda fanteziilor sale, a avut unele merite, fie şi numai prin opoziţia sa faţă de materialism şi faţă de superficialitatea religioasă.
4 Au existat „voci ale înţelepciunii” – nu sceptice, ci pozitive şi constructive – din partea credincioşilor înşişi, în cadrul scolasticii şi Renaşterii, de asemenea în cadrul Reformei, la vechii teozofi, de pildă.
5 Există în arta greacă două erori sau două limitări: arhitectura exprimă omul raţional opunându-se victorios naturii virgine; statuile înlocuiesc miracolul frumuseţii profunde şi al vieţii printr-o frumuseţe mai mult sau mai puţin superficială şi prin marmură.

Autor: Frithjof Schuon