Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Bogdan Teodorescu și romanul palimpsest

Bogdan Teodorescu și romanul palimpsest

Aprilie 2017

Profesorul Bogdan Teodorescu este autorul mai multor volume de proză, începând din anul 1991, când publică romanul Copiii teribili nu învață istoria, apoi, în 2001, Spada, în 2005 Dacic Parc, în 2010 Băieți aproape buni. Între timp publică două cărți minunate de călătorii, iar în 2016 apare romanul Libertate, Ed. Cartea Românească, București, 2016. Volumul suprapune imaginea unor personaje diametral opuse, legate prin personajul principal Sonia Craiu, dar și prin conceptul de libertate, văzută ca o necesitate bine înțeleasă, de unde și titlul romanului. Personajului principal i se răpește această libertate, fără drept de apel, fiind părăsită, pe rând, de toți prietenii, de soț și de rude, cu excepția unui jurnalist, fost și el mazilit, cândva, Mario Popescu, personaj preocupat de aflarea adevărului, un adevărat cavaler, care salvează onoarea Soniei, deși prea târziu și aproape în zadar, după ce viața mai multor personaje a fost bulversată, relațiile familiale și sociale distruse. Autorul ne poartă prin labirintul minciunii, al trădării, al prefăcătoriei din societatea românească de azi, arătând ce preț poate să fie pus pe sinceritate, dacă ne confesăm cui nu trebuie, sau cum nu trebuie, cât de ușor poate fi manipulat adevărul, cât de relative sunt aceste concepte: prietenie, rudenie, libertate, fidelitate, iubire. Filă cu filă, autorul dezvăluie, din perspective multiple, caracterul Soniei Craiu, o femeie frumoasă, inteligentă, serioasă, fidelă, dorită de mulți bărbați, dar îndrăgostită doar de soțul ei, Dan. Căderea ei în abisul trădării este ca o rătăcire într-o gaură neagră din universul propriei existențe: Sonia își pierde soțul, fiul, familia, prietenii, însuși sensul existenței, din cauze care ne sunt dezvăluite cu măiestrie doar la final, când era prea târziu pentru eroină. Recentul roman al scriitorului Bogdan Teodorescu este o carte valoroasă, apreciată de confrați și de critici, pentru că: „Aici avem toate datele pentru o carte de succes: acțiune palpitantă, suspans, personaje puternice care-și prezintă hotărâte punctele de vedere, ironie și un final neașteptat. Dar este mai mult decât o narațiune antrenantă. Există un plan de profunzime tulburător, o privire în abisul unei societăți întocmite greșit, imprevizibilă, capabilă să distrugă vieți cu un cinism absolut” (Horea Gârbea). 
Prin tehnicile narative specifice comunicării, unde autorul nostru este specialist, scriitorul demontează mitul vieții împlinite ca iluzie, pune față în față oameni cunoscuți, care să-și afirme adevărul referitor la întâmplările din viața Soniei peste care trece tăvălugul minciunii și mistificării, lăsând vraiște tot ce era frumos înainte, pentru că viața femeii se divide între cea dinainte de apariția romanului lui Sorin Bratu, de fapt Sorel Bratosin, securist, specializat în interceptări ilegale și perioada de după, în care Sonia își pierde sensul vieții, devenind umbra celei care a fost. Ca într-un palimpsest, ni se relevă perspectivele relativității: adevărul e relativ, libertatea e relativă, drepturile omului sunt călcate în picioare, viețile oamenilor sunt distruse de un sistem plătit din banii noștri. Vulnerabilitatea oamenilor este o realitate, nepăsarea față de problemele celuilalt e o formă a egoismului nostru, dar scriitorul dovedește că există și persoane cărora le pasă, iar profesorul Bogdan Teodorescu este o astfel de persoană. Indirect, prin tehnici narative specifice jurnalismului, autorul dezvăluie adevărul prim, pluriperspectivismul fiind predominant, lumea e văzută ca într-o oglindă, nu purtată de-a lungul unui drum, ci de-a lungul unei vieți, prezentând mărirea și decăderea ei. Sonia este văzută ca o târfă, cică s-ar fi culcat cu 27 de bărbați, deși s-a căsătorit fată mare, soțul ei fiind și primul bărbat din viața sa, pe care îl iubea, în pofida cumnatei sale, cea faină și grasă, a soacrei sale boieroaica, a altor bărbați care o priveau cu jind, a prietenelor care o invidiau pentru frumusețea ei netrucată, pentru firescul și succesul ei profesional. Confesiunea, prin stilul indirect liber, prin cel direct ori indirect, marchează câteva borne esențiale în aflarea adevărului, după cum are grijă autorul romanului, pe model călinescian, am zice, deoarece el o așază pe Sonia în lumina reflectoarelor privirii și gândirii celorlalți, ea se oglindește în cioburile unei oglinzi sparte, iar disprețul nemeritat se răsfrânge asupra frumoasei femei ca valurile unui râu plin de noroi. Cât de amplă este manipularea se poate vedea și din renunțarea Soniei, ea nu mai poate lupta cu morile de vânt, pentru că acestea chiar sunt uriași; până și sora ei, confesoarea și prietena ei cea mai bună își pierde încrederea, considerând că a mințit-o. Abia în final, cititorul află care este cauza atâtor asemănări ale personajului cu felul de a fi al Soniei: înregistrările ilegale i-au permis scriitorului securist să creeze similitudini comportamentale, iar comunicarea telefonică excesivă a ei cu Lori, sora și confesorul ei, aduc momente din viața femeii în lumina publicului cititor; consecința este oprobriul public, deși femeia era nevinovată. Prin tot hățișul firelor narative, cu inserția și memoria involuntară, fire care se adună ghem în final, răzbate capacitatea sau abilitatea scriitorului de a crea suspansul, iar lectorul stă uneori cu sufletul la gură, așteptând dezvăluirea tainei: atât să fie de imorală Sonia Craiu, încât nimeni, nici prietenele, nici soțul, nici sora ei n-o cunoaște!?
Scriitorului nostru îi pasă: „Chiar dacă Sonia e nimeni și fostul ei soț e nimeni, și, mai mult ca sigur, copilul lor, cum l-o fi chemând, e nimeni, mie îmi pasă că toată existența lor a fost făcută bucăți de un securist ajutat de alți securiști, pe care noi îi lăsăm să se joace de-a Dumnezeu. Înțelegi? Îmi pasă că Sonia a ajuns, de furie și de disperare să se comporte ca o nebună, îmi pasă că fostul ei soț suferă în tăcere și nu-și găsește locul în propria lui viață, îmi pasă că băiatul lor va crește crezând că maică-sa era o cocotă și îmi pasă, mai ales, că nu e nimic de făcut să repari situația asta” (p. 241). Chiar dacă finalul (intuit logic de mine care am trăit în vremea comunismului) și dezvăluirile de la proces nu-i mai folosesc Soniei, el ne dă nouă, lectori inocenți, o speranță de mai bine, ne redă convingerea că nu suntem singuri și că se va găsi întotdeauna cineva să ne apere dezinteresat, în numele adevărului și al libertății, în numele omeniei. Mulțumim, domnule profesor, pentru lecția de viață!

Autor: Maria Vaida