Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Aprilie 2017

Nu ceea ce am devenit contează, ci punctul din care am pornit spre această devenire. Cît am avut de parcurs pînă la normalitate, ce am făcut peste limitele ei. Cu adevărat, ne putem realiza doar în anormalitatea vieţii, în datele care îi neagă desfăşurarea, împotriva instinctelor ei de conservare. Ne cucerim clipă de clipă fiinţarea. Chiar şi morţii trebuie să-i sustragem o bună parte din viaţă, trebuie să-i lăsăm doar resturile, partea ei neutilizabilă. Ar trebui să murim cu o viaţă de rezervă, cu una care nu foloseşte la nimic.
*
Coşmarurile sînt infernul de probă în care cobor destul de des, pentru a întîlni fantomele trecutului, pentru a mă scufunda în mlaştinile memoriei. Dimineaţa mă smulge prin cezariană, ca pe un cadavru, din ceţurile lor placentare. Somnul – un antrenament pentru inexistenţă.
*
Muzica – tot ceea ce ne cutremură fără nici o logică, fără nici o determinare, fără nici un sens aparent; vocaţia absolută a inumanului. Un delir în care ne mistuim absenţele. Cînd fuge de el însuşi, cuvîntul nu se poate refugia temporar decît în muzică. Acesta nu se poate rupe total de sunet, nici chiar în scris, unde o undă sonoră îi acompaniază caligrafia. Există o muzică a cuvintelor rostite sau scrise, una care nu poate fi disjunsă de simbolistica lor. Rostirea e un fel de simfonie a cuvintelor, după cum tăcerea e recviemul lor. Această muzică spune ceea ce nu pot comunica nici rostirea, nici tăcerea. Între acestea se insinuează subliminal muzica lor intrinsecă. Fără cuvinte nu ajungeam niciodată la muzică, ci doar la dizarmonia unor sunete. Cînd tac, cuvintele vorbesc în ecouri muzicale. Poate că Facerea nu a fost decît îngînarea muzicală a primului cuvînt…
*
Oricît ar fi de singulară, de profundă şi de năucitoare o suferinţă, provenită dintr-o boală sau dintr-un impas existenţial, ea nu se poate manifesta decît între graniţele eului pe care îl destramă. Nimeni nu poate suferi în contul lumii, după cum nu poate suferi în beneficiul vreunei divinităţi. Fiecare suferă în datele lui individuale, cu intensităţi şi manifestări diferite. Suferinţa măsoară cel mai bine intensitatea existării, a faptului că trăim o traumă aproape incomunicabilă. În suferinţă, avem privilegiul şi pedeapsa unicităţii. „Suferinţei îi datorăm mai mult pentru înţelegerea lumii, decît entuziasmului” (Cioran). Meritul omului e acela că a ridicat durerea la rang de suferinţă. Poate suferi chiar şi fără nici o durere, fără nici un motiv. Poate suferi pentru faptul că există, după cum poate suferi anticipat pentru inexistenţa sa viitoare. Produs ratat al creaţiei, omul este compromisul făcut între divin şi demonic. Pendularea între sfinţenie şi damnare atestă hazardul creaţional. Nedesăvîrşirea i-a fost suplinită cu aspiraţii, efemeritatea cu tînjiri după abulice eternităţi. Numai o viaţă fără sens trebuie pre-destinată nemuririi, veşniciei care nu rezolvă nimic. Acolo unde clipa nu poate face nimic, nici veşnicia nu poate. Căci ele se hrănesc din aceeaşi imposibilitate – moartea nu ne poate naşte într-o altă viaţă. Ea ne poate naşte doar în ceea ce nu am fost. Clipa – iluzia prin care timpul se scurge în fantasma eternităţii. Omul – un nimic predicativ crucificat pe absoluturi.
*
De la o vreme, mă interesează nu ce mai fac oamenii, ci, mai degrabă, ce mai fac copacii, ierburile, pietrele. Ce mai spun în muţenia lor înţeleaptă, cum anulează timpul printr-o pasivitate nelumească. Îmi vine să-mi ridic pălăria în faţa unui fir de iarbă.
*
Moartea cuiva apropiat dărîmă în tine ziduri care nu ştiai că există. Ziduri care te lasă tot mai vulnerabil, tot mai expus în bătaia celor patru zări ale morţii. Rămas singur, abia mai ai resurse vitale cu care să poţi sfîrşi în propriile iluzii. Pleci doar în eternitatea absenţei tale. Poate că era mai bine să ne naştem direct bătrîni, iar trecerea timpului să ne apropie de copilărie. Căci, în faţa copilăriei, chiar şi moartea ar trebui să se sfiască, să se apropie cu o timiditate vinovată.
*
Cad toamne în priviri tot mai veştejite, frunze bat tîrziu în timpanele pămîntului, vîntul îşi trimite ultimii mesageri. Cîţiva paşi măsoară alene înserarea, umbrele care ne trec de mînă printre mormintele proaspăt crescute. Noaptea care ne caută în clipele părăsite. Clipele care ne caută în nopţile pustii. Toate acele mîini care flutură în alte respiraţii. Cad toamne peste ochii închişi cu degete de brumă. Peste oasele din care nu s-a scurs tot somnul. Peste pămîntul care mirosea a cer proaspăt arat.
*
Filosofia trebuie să ne înveţe doar să cădem pe gînduri. Restul trebuie lăsat pe mîna exersată a poeziei… Filosofia are datoria de a gîndi fără nici o obligaţie. „Căci problemele filosofice apar atunci cînd limbajul sărbătoreşte” (L. Wittgenstein).

Autor: Ioan F.Pop