Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Noul „Vavilon” (3)

Noul „Vavilon” (3)

Aprilie 2017

Scrisoare deschisă
New York, 28 martie 2017 
 
Dragul meu prieten,

Iată, îți scriu ție, care nu te poți plânge că ai fi prea tânăr, dar și celorlalți, vei fi citit sau măcar auzit comentarii asimilate temei dorului (de țară). Unora dintre cei care au fost plecați pentru o perioadă mai întinsă departe de peisajele familiare, unde au avut norocul, ori, cine știe, ghinionul să-și mențină echilibrul în mers biped (despre verticalitate ce să mai zicem!), le-o fi fost lene sau silă să-și piardă timpul în efortul de a lămuri dorința revenirii, a reintegrării în aceste decoruri. Ar fi vorba despre câteva repere preferate, precum livada de pe lângă casă, podul cu obiectele devenite inutile pentru o perioadă și uitate în dezordine, strada sau ulicioara, tovarășii de joacă, prietenii, cimitirul cu mormintele (stră)bunicilor, eventual ale părinților, locuința cuiva drag, obiecte preferate, o îndeletnicire din trecut îndrăgită, colecțiile de timbre, cărți poștale ilustrate, primele cărți achiziționate pentru biblioteca personală etc. Când ești departe de toate acestea, în spațiu sau în timp (ah, Timpul, acest animal vorace!) și îți îngădui momente de visare, se naște în tine o dorință puternică de a revedea persoane dragi, chiar și atunci când unele dintre acestea nu mai sunt în viață, de a-ți odihni ochii mângâind cu privirea spinarea dealului de peste râu, ori țesându-ți pașii în poiana din crângul cu salcâmi peste urmele din zona picnicului aniversar al primei tinereți... 
Dincolo de stereotipia definițiilor din dicționare – potrivit cărora cuvântul sinteză a tuturor acestor nuanțe vine din latinescul popular dolum (ceea ce ar justifica oarecum teoria apartenenței comune a geto-dacilor și a latinilor la uniunea tribală a tracilor), în urma conservării, sau, posibil, a preluării acestei noțiuni în limbajul vorbitorilor din zonele Arcului Carpatic (precum și a râurilor izvorâte de aici) – cuvântul DOR, cu întreaga-i încărcătură semantică, s-a păstrat doar în limba română, ca urmare a modificărilor lexicale elucidate de către lingviști (transformarea lui l intervocalic în r, apoi pierderea consoanei finale; melus > măr, pilus > păr ș.a). Cu sensul de bază, dacă acceptăm ipoteza că o fi fost astfel, a devenit în limba italiană – dolore, în franceză – douleur, în spaniolă – dolor, iar în portugheză, ca să vezi! – dor. În acest caz, se pare că susținătorii teoriei răspândirii lexicului latin odată cu extinderea Imperiului Roman ar avea dreptate. În istoriografia românească, așa cum ne-a fost servită de manuale și presa culturală, această opinie a fost colportată începând cu autorii moldoveni și ardeleni de cronici, chiar dacă primii au scris cu litere slavone, urmare a efectului metodelor persuasive bizantino-slave, nu întotdeauna ortodoxe, după cum, de altminterea, se știe.
Însă cu sensul de necesitate „dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag” (amat – în protoromână, n.n.) „de a reveni la o îndeletnicire preferată, nostalgie” este perceput doar de către vorbitorii nativi de limbă română! Din această postură, noțiunea a intrat în expresii de sorginte populară (firesc, nu?), de felul „te-aștept cu mult dor”, „te-oi strânge în brațe cu dor (pătimaș)”, „mi-e dor de-o baie în apa (Someșului – n.n.)”, „de dorul frăguțelor aș mânca și frunzele”, „în dorul lelii (fără țintă)” etc. În anumite comunități rurale izolate, se mai păstrează și sensul de durere, expl.: „Dor de dinți și de măsele” (citate din DEX online).
În consecință, atunci când, ostenit de preocupările zilei, te ademenește fotoliul între brațele sale, ori banca din parc, ori canapeaua, îți sprijini privirea pe vreun detaliu al peisajului și gândul se îndreaptă spre trecut, în spiritul proustian al „timpului pierdut” și pe ecranul memoriei încep să se deruleze secvențe, detalii ale succeselor și ale eșecurilor, figuri de prieteni și neprieteni, întâmplări hazlii și, dimpotrivă, triste. Și constați că, în baza unui proces sentimental obiectiv, a început să te imunizeze efectul calmant și firesc al „trăirii prezentului”. 
Ei, uite că mă luai cu dorul și-am uitat să-ți împărtășesc, mai în glumă, mai în serios, frământările unei mai demult supoziții de sorginte pseudo-științifică, având efect anecdotic. Despre ce este vorba?
Oricât am scormonit Internetul și genericele de studii sociologice, n-am reușit să aflu vreun document unde să fie consemnată structura populației globului pământesc din punct de vedere al staturii fizice a indivizilor care o alcătuiesc. Clasificări, da, există, referitor la continent, rasă, etnie, sex, populație urbană și cea rurală, statut social ș.a. Dar nu sub aspectul înălțimii persoanelor adulte în proximitatea vârstei de 45-50 de ani. Apoi, cui și la ce ar folosi o astfel de abordare într-un, să zicem, recensământ? Așa, din curiozitate! Ideea unei astfel de abordări mi-a fost generată, și m-a bântuit, după aproximativ două luni de „plimbări” pe străzile megaloposului nord-american atât per pedes, cât și cu vehicule de transport în comun intra-urban. Prietene, oameni buni, nu o dată m-a upercutat perplexitatea văzând dimensiunile corporale ale celor printre (împreună cu, alături de) care mă poartă statutul de turist abonat din șase în șase luni la cursele aeriene transatlantice, dus-întors, pe cheltuiala copiilor noștri, cărora nu cred că voi reuși să-mi exprim onest gratitudinea pentru acest efort.
Dragul meu, dragii mei, frecventele puseuri de perplexitate, cum spuneam, uneori periculos de evidente, m-au împins spre concluzia cvasi-axiomatică: Terra, matura noastră planetă, este locuită de circa șapte miliarde cinci sute de milioane de indivizi aparținând speciei așa-numite Homo sapiens. Dintre aceștia, cel puțin aproximativ patru miliarde și jumătate sunt de statură scundă sau mică, încăpând generos pe sub o prezumtivă ștachetă ridicată până la 1,60 metri. Pe podiumul celor subordonați adverb-adjectivului mijlociu/mijlocie, adică până la înălțimea de 1,78 metri, pot fi plasați, tot sub rezerva aproximării, două miliarde de oameni, femei și bărbați. Iar celor considerați de statură înaltă le rămâne mai puțin de acoperit. (Am auzit recent că, în curând, Terra va trebui să hrănească și să adăpostească puțin peste opt miliarde de indivizi. Destul de alarmant, nu?) Desigur, îți (vă) dau dreptate: nu contează statura fizică, ci aceea intelectuală rezultată în urma efectului complex al disponibilității. Care, la rândul său, atârnă în sarcina factorilor de mediu natural, geografic și social. Mai în glumă, mai în serios, se distribuie opinia că primii reprezentați biblici ai ceva mai sus amintitei specii, protopărinții noștri adică, ar fi fost de statură scundă spre mijlocie. Tereștri înalți ar fi descendenții, la propriu și la figurat, „uriașilor” Vechiului Testament, cei rezultați în urma contactelor dintre fiii/trimișii lui Dumnezeu și fiicele oamenilor. Dar ne putem baza și pe rezultatele studierii ADN-ului. Mă voi feri să întreb ce fel de culoare avea epiderma acestora. Intuiesc răspunsul reprezentanților unui anumit cult religios fără îndoială fundamentalist. 
Dacă așa stau lucrurile, în privința dimensiunilor corporale, mi se pare la fel de firesc să constatăm că, incontestabil, cele mai numeroase mari, uriașe valori intelectuale de-a lungul istoriei s-au evidențiat, și se manifestă plenar chiar și în postmodernitate, din rândul locuitorilor de statură scundă și mijlocie. Caută, dragul meu amic, exemple. Eu mi-am umplut lista, care începe cu Platon și Aristotel, trece pe la Shakespeare, Goethe, Mozart, Napoleon Bonaparte, Bălcescu, Eminescu, Goga, ajungând la artiștii și oamenii de știință optezeciști. O undă de tristețe existențială mă încearcă. O liniștesc, însă, cu zâmbetul unui gând, cum că și însemnatul procent de ignoranță și nemernicie tot din rândul acestei categorii se desprinde. „Dacă am sau n-am dreptate, Eminescu să mă judece!” 
Până la o prezumtivă revedere, îți doresc să nu ai pricini de tristețe!
                                       Viorel-Gheorghe

Autor: Viorel Tăutan