Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Matematica - poezie

Matematica - poezie

Aprilie 2017

Volumul lui Gheorghe Păun, Ceasornicar de curcubeie, Ed. Detectiv Literar, București, 2014, cu o Prefață semnată de Nicolae Dabija și Postfață de Corneliu Ostahie stă cuminte și așteaptă de un an să îi vină rândul. Nu că n-aș fi citit cartea mai demult, dar nu-i venise ceasul... Ceasornicarului. Adică trebuia să o recitesc cu creionul în mână, doar este o carte de citit cu dicționarul pe masă, deoarece matematica devine poezie, iar poezia matematică pură, ca la ermeticul Ion Barbu, cel ce a realizat prima geometrizare a metaforei în lirica românească. Discipol eminent al marelui Profesor, regretatul Solomon Marcus, poetul-matematician Gheorghe Păun aduce în antologia sa un îndemn la meditație, la iubire, la viață trăită plenar, așa cum l-a învățat Profesorul său, Dumnezeu să-i odihnească sufletul! Din când în când, o umbră thanatică trece sfioasă pe lângă pacea sufletului poetului nostru, amintindu-ne că suntem efemeri, că lutul nostru poate deveni pulbere, aducând complexul lui Ghilgameș sub ochii cititorilor printr-o incantație magică. Eul demiurgic și eul Uroboros conectează ființa poetului cu increatul și certitudinea cu indeterminarea într-o metaforă a autoreflexiei, meditației și autoanalizei. Pentru că eul Uroboros ar fi un șarpe de lumină care locuiește în rai; el prefigurează imaginea circulară a galaxiei noastre, se devoră pe sine însuși, hrănindu-se cu propria-i coadă și este, fără îndoială cel mai vechi simbol mistic din lume, chinezii fiind primii care l-au folosit. Poetul-academician Gheorghe Păun este un erudit căruia nu-i sunt străine culturile asiatice, nici cele europene de altfel. Din această perspectivă, antologia este o invitație la călătorie și cunoaștere, la aventură în lumea largă, pe unde trece duhul său inspirat, asemeni unui marinar din poveștile copilăriei noastre, dezvăluind locuri exotice, întâmplări magice, oameni și duhuri de basm.
Antologia lui Gheorghe Păun, Ceasornicar de curcubeie adună poeme din volumele: Teama de toamnă (2009), De-a viața (2009), Guadalquiviria (2009) și De trecere și petrecere (2013). Fiecare dintre volume are câte o supratemă a timpului ce se scurge spre toamna vieții, a iubirii împlinite, înflorind prezentul, a momentului marii treceri, cum spune Blaga. Meditația sa este ludic-metaforică, respirând un aer oriental similar celui al poeților Omar Khayyam, Lao Tze, sau din Peninsula Iberică ori nordul Europei, dar și din poezia românească a lui Barbu (Isarlâkul), Nichita (Pasul tău de domnișoară), Anton Pann (prin Nastratin Hogea). Poezia ne încântă cu sonorități suave, dar ne duce într-un loc al meditației profunde asupra vieții, morții, timpului, iubirii, eternității. Coexistă în poezia sa diverse și interesante repere culturale, istorice, geografice, matematice, mitologice, unite în mod firesc, cum ai ridica mâna să faci o cruce. Poetul Gheorghe Păun iubește lumea, viața, femeia, minunile create de Dumnezeu, științele exacte, dar știe să repare ceasul, uneori defect, al curcubeielor, prin poemele sale de o frumusețe inefabilă, arătându-ne că în sufletul său conviețuiesc cele două contrarii ce se atrag: poezia și matematica, iar domnia sa le împacă liniștit, șugubăț, cu înțelepciunea unui țăran din Cicănești, de unde și-a luat zborul, dar nu uită să se întoarcă la cuib... Atâtea similitudini între destine, dar și între gândirea unor munteni de valoare universală care se întâlnesc în planul abstracțiunilor matematice sau poetico-artistice le descoperim suprapuse în conținutul ideatic al poeziei acestui autor erudit, dar care nu face paradă cu erudiția sa, ci ne-o aduce firesc în versuri de factură clasică ori modernă, de dragul ideilor, rimei ori al simbolurilor, în stilul său inconfundabil, căci: „Arta și știința se amestecă și nu mai știi unde începe una și se termină cealaltă”, spunea Nicolae Dabija în prefața intitulată Geometrizarea metaforei, arătând că poetul Gheorghe Păun vrea să cuprindă dorul în formule și să subordoneze infinitul în cuvintele poemelor. În felul acesta, poetul caută să se cunoască pe sine însuși, precum vechii greci, dar ne ajută și pe noi, nevrednici lectori, să înțelegem lumea mirifică în care trăim, iubind-o. Mărturisirea sentimentului de dragoste și dor pentru frumoasa inimii se face firesc, printr-un melodios refren: „De-ai ști, frumoaso, cât mă dori!” (p. 74). Femeia iubită este asemeni Sulamitei, frumusețea ei alintă izvorul, în prezența ei cămilele scâncesc în somn, luna îi arată drumul spre bărbatul iubit. Pentru că iubirea este regina neîncoronată a poemelor sale, aceea care, precum la Dante, mișcă sori și stele pe cerul infinit al poeziei, în pofida timpului care-și macină secundele: „Mi-e teamă de toamnă, iubito, și frig,/ Și gândul la brumă îmi este povară,/ Din miez de celulă te caut și strig:/ Stai lângă mine, tu, parte din vară” (p. 13), o altă temă majoră a poeziei. În cumpăna vieții, timpul pare că s-a sfârșit: „Pendula a rămas cu limba într-o parte/ Și-un cheag de sânge – ar vrea să mă ucidă” (p. 17). Din acest moment, raportul său cu lumea se concentrează pe esențe, iar poezia este una dintre ele, puritatea care-i absoarbe sufletul se ivește senină printre versurile volumelor, curată, melodioasă, cursivă, de profundă expresivitate, arătându-ne că ea, poezia, este cu adevărat un mod de a ne trăi umanitatea. Autoportretele lirice pe care le conturează autorul aduc în prim-plan tema ars poetica: „Tot  reclădind cetăți din fum și vise,/ Mă pierd pe loxodrome interzise” (p. 23) în diferite ipostaze, fie de matematician, fie de gânditor: „Prins în chingi cotidiene/ Sub pecetea spinului,/ Bat cărări carteziene-n/ Haina arlechinului” (p. 28), fie de hidalgo: „Am umbra lungă-lungă, hidalgo-adevărat,/ Dar tot mai greu în scară apuc să mă ridic,/ De-i oglindit în ape, am coiful argintat,/ Dar trecătorii, orbii, parcă nu văd nimic” (p. 34). Identificarea cu destinul buburuzei decempunctata sugerează fragilitatea ființei poetului, capacitatea sa demiurgică de a privi în direcții diferite, din centrul eului său, unind celestul cu teluricul, cosmicul cu umanul din zenit până-n nadir. Visător incurabil, idealist și truditor în spațiile compensatorii ale poeziei și matematicii, poetul se declară ceasornicar de curcubeie: „Poruncă am, de la-nceputuri,/ Din zodii niciodată-ntoarse,/ Să preatrudesc, cu gene arse,/ Ca să repar aripi de fluturi.// Îmi port povara dumnezee/ Ca un monah, curbat de spate,/ Și meșteresc aripi pudrate-/ Ceasornicar de curcubeie” (p. 132). Ca simbol al legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Noe, după ce corabia lui s-a oprit pe muntele Ararat, curcubeul arată timpul noului început, iar mintea poetului pătrunde în această perioadă despre care vorbește Domnul în Geneză: „Curcubeul meu, pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine și pământ” (Geneza, cap. 9, v. 13). Povara dumnezee la care face referire poetul este asemenea acestui legământ divin cu omul: „Și Dumnezeu a zis lui Noe: Acesta este semnul legământului pe care l-am făcut între Mine și orice făptură de pe pământ” (Geneza, cap. 9, v. 17). Iar poetul, demiurgic, își arată capacitatea profunzimii gândului, a întoarcerii spre începuturi, oblăduit de Dumnezeu și în stare să oprească potopul prin care omenirea ar putea fi pedepsită încă o dată, dar stihuitorul nu permite asta.
Uneori, prin poeme adie un aer thanatic, relevând un destin intuit prin chiromanție: „Apleacă-ți și pleoapa, nu vreau să te văd,/ Simt umbre curgând pe pupilă,/ O mie de riduri îmi zic de prăpăd/ Și-o mie de riduri de milă” (p. 37). În ipostaza cavalerului trac, poetul își dorește un turnir final grandios: „Mă prinde dorul de-un mortal turnir,/ Simt cum alunec, osândit, sub fiare (p. 39). În postura călătorului homeric, inteligent, creatorul calului troian, Ulise, poetul simte că: „Mă rup supus în patru părți,/ Ignor sub coaste vidul” (p. 40). Căpitanul unei corăbii imaginare, conduce nava vieții sale spre insula lui Robinson, ce simbolizează eșuarea ființei care cercetează structurile infime ale celulei, posibil din cauza prea marii apropieri de divinitate. Poetul se simte în libertate alături de peruși, de rechini, de alte primejdii, pe care le caută și le depășește: „Stau sfinx la proră, cu dorinți apuse/ Și simt cum valurile rod din oase,/ Stăpân pe golfu-n care mă aduse/ Un șir de alizee mincinoase” (p. 56). Thanaticul urcuș sau coborâș al aleanului muzical, poetul îl definește cald și calm: „Ascult Albinoni cu pleoapa lăsată,/ Tămâie și flaut, e lumea iertată,/ Alunec, mă-ntunec, bemolii mă leagă,/ Lungoare lunară-n alean mă culeagă” (p. 63), iar timpul crește-n urma sa... Sfâșierea lăuntrică a eului poetic devine un martiriu pentru cel născut viteaz și trist: „Ca spre oglinzi fără noroc/ Am tras mereu în mine,/ Un sfânt Sebastian ad-hoc/ Martirizat pre sine” (p. 54). În postura lui Arhimede, prietenul său matematician, cel ucis de lancea sutașului care ajunsese pe plajă la Siracuza, poetul testează tăria lumii efemere. Averea cântărețului orfic este doar frumusețea nemăsurată a cântului, a artei: „Sunt mai bogat ca niciodată,/ Stăpân peste un pumn de greieri” (p. 60).
Balcanic, în dialog aparent cu Omar Khayyam, poetul are parte de o sindrofie cu vin, din ulcele, carafe și stacane printre cadâne și zbucium de dairale, iar rubaiatele se cer înecate în licoarea vie, iar noi parcă auzim îndemnul poetului persan: „Rămâi, să mai ciocnim o cupă/ La hanul vechi de pe coclaur/ Căci pentru vin și pentru tine/Mai am în sân trei pumni de aur...” Autorul trăiește oniric sentimentul de solidaritate cu poeții din vechime: Omar Khayyam este cel mai frecvent invocat, umbra sa, tovarăș al călătoriilor poetului prin lumea asiatică, dar și dorință de a păcăli pe ursuza doamnă: „Ia-mă Khayyam și du-mă iar departe(...) Fugit de mine însumi și de lume,/ Voi pribegi ca frunza cea de toamnă” (p. 46).
Atmosfera citadină a unor poeme devine bacoviană ca în poemul Oraș bețiv: „O ambulanță trece-agale/ Chemată de-un crâșmar isteric,/ Pe trotuare, lămpi banale,/ Parcă scâncesc în întuneric” (p. 45). Un Pastel citadin aduce în fața lectorilor imaginea terifiantă a unei lumi apocaliptice: lăcustele roșii izbesc balconul, vrăbiile plonjează în beton, zincul se scurge topit, soarele la fel. Alteori, poetul se simte cuprins de o pace interioară, stând sub salcie, îmbălsămat de pace, blagian, parcă din Gorunul (fără dorinți, fără mustrări, fără căințe), în laitmotivul ce revine ca refren liric: „Sub salcie, îmbălsămat în pace,/ Nu am nevoi, nici spaime, nici obidă” (p. 52). În același context citadin, poetul vede lumea ca un spectacol de carnaval, asemeni lui Oxenstierna, într-un colț de lume, pe unde mai colindă călătorul împătimit. 
Din ideile textului apare discret și latinul carpe diem, momentul goethean, când timpul lângă ființa iubită stă pe loc ca într-un stop-cadru cinematografic, în ritualul cafelei: „În ceasuri timpul stă molcom pe loc,/ Lumină nu mai dă în plus perdeaua/ Și toate astea spre al meu noroc/ Să văd cum guști, ca-n ritual, cafeaua” (p. 21). Un fapt divers al simplității și inocenței de care este capabil academicianul-poet, vădește candoarea și mirajul sublim: „Păpădie, păpădie,/ Reazemul spre veșnicie/ În regatul de hârtie,/ Frunză de zădărnicie” (p. 58); iată-ne pe noi, păpădiile ce suntem, domnule Păun, mulțumindu-vă că ne-ați pus în cântecul veșniciei... Curgerea timpului este sugerată nu doar prin metafore, ci mai ales prin pasărea care pe la noi se numește tionc, al cărei cântec e ca un metronom (pasărea fără noroc), dar și prin verbele sugestiv selectate de poet: vine, fuge, curge, dusă-i (vremea), confesiunea meditativă experimentează semantic și eufonic noi expresii ce poartă semnul autoreflexivității și încheagă cântecul orfic al altor dimensiuni existențiale, exprimând o dorință a dezmărginirii, a înțelegerii tainelor lumii, a trăirii sub semnul divinului și sub cupola erosului.
În poemele lui Gheorghe Păun, macrouniversul și microuniversul se întrepătrund, se aud ca marea din scoică, corăbiile din sticlă au încremenit în timp, aduse în lumea din oglinda apei, ca într-un joc secund barbian. Cu toate acestea, poetul rămâne un teluric solar, îndrăgostit de verde, potop de verde, în care pădurea ocupă un loc privilegiat, nu doar prin diversitatea florei (fagii, tufanii, magnoliile, lichenii, măslinii, iarba, nucii, chiparoșii, cedrii, zade, tufe de jugastru, salcie, păpădie, frunză, mătrăgună, stejarii, grâul, pădurea, stejarii negri, palmierii, pinii, leandrii, lucerna, algele, bozii, cetina, mușchiul, molizii), ci și prin evocarea locurilor natale sau îndepărtate pe unde se găsesc aceste plante, a unor silvestre ritualuri. Imaginile poetice create sunt vizuale, olfactive, auditive, statice sau dinamice, învăluind lectorul în atmosfera bizantină, asiatică sau românească pe care o surprind. 
Adesea versurile au muzicalitate prin refrenul recurent, prin rima savant alambicată, prin ritmul lent și cadență: „e-atâta liniște/ că parcă aud corăbiile/ a lu ne când” (p. 91). Ne vin în minte versurile lui Blaga: „E-atâta liniște în jur/ de-mi pare că aud/ cum se izbesc de geamuri razele de lună”. Poetul nostru propune, ca și filosoful din Lancrăm, o cunoaștere a lumii de tip luciferic, cunoașterea prin iubire, poetică, deci fără a strivi corola de minuni, însă, în mod paradoxal, în cazul poetului Gheorghe Păun, matematicianul realizează o cunoaștere a lumii de tip paradisiac, descifrând tainele științific, fără a distruge frumusețea lumii, infirmând teoria filosofică blagiană prin perspectiva duală asupra cunoașterii și mărind, cu un epsilon măcar, distanța până la cenzura transcendentală văzută de Blaga. Răstignirea brâncovenească apare firesc în destinul poetului sfâșiat între atracția angelică sau demonică: „Sunt rupt în părți ca un tâlhar maur/ Tras de cămile-nchise în genom” (p. 48). În palme, poetul poartă simbolul cristic: „În palme, semne sângerânde (p. 49), iar uneori înalță rugi lui Dumnezeu: „Dezbracă-mă, Doamne, de lutul/ Ce-n țărnă îmi leagă făptura” (p. 98); sau: „Aripi dă-mi, Doamne, cât de-o amiază/ Jur să le ard în clipa de după; Lutul din lut să nu mi se rupă” (p. 117); imposibilitatea zborului corespunde dorinței, gândului poetic: „Nu vreau să zbor, din zbor vreau otrava”. Conștient de postura lui Icar, dar și de sacrificiul lui Manole, poetul se identifică jertfei pentru că el însuși este un creator: „O Ană eu însumi, în zid încuiată/ Mai caut zadarnic de aripi șindrilă” (p. 67). Motivul cinegetic este frecvent în lirica sa, are chiar un poem intitulat Pseudokynegheticos (Fals tratat de vânătoare), el revine persuasiv, iar mistrețul cu colți de argint, vânatul regal, apare ca simbol al Idealului dar și al Artei, alături de inorogi noptatici; ca în vremurile străvechi, mistrețul de cremeni vine în bătaia săgeții vânătorilor: „Și-n colți de-argint albastru/ Să ne-mplinim chemarea” (p. 50) sau „Trec cerbii și mistreții doar la un pas de moarte” (p. 66). Ideea exprimată în alt poem este aceea că noi, oamenii, dar și alte ființe (puiul de leu, puiul de vultur, puiul de delfin) suntem însemnați cu pecetea morții încă de la naștere. Eul liric constată că e vremea plecării (Ora est!), că lumina sufletului se îndreaptă spre cea divină, de unde a venit, iar poetul mărturisește: „Sunt flacăra ce-și devorează lemnul” (p. 95); așa cum miticul Uroboros își devorează coada sa de lumină, iar poezia se hrănește cu ființa poetului.
Bucuria de a trăi, de a admira frumosul din jur, de a te regăsi în păpădie, salcie sau pin, aduce în planul ideatic câteva aspecte jucăușe, dovadă că poezia poate fi ludică sau ironică: „Preaînaltă domnișoară,/ Mi-aș da și ochii din cap/ Să ajung măcar o seară/ Ochiul tău de la ciorap; Străină cu ciorapul mov,/ Îți pipăi urma pân-la tine,/ Să dau atacul la alcov,/ Să văd desuul cum îți vine” (p. 107). 
Versuri emblematice aduc în fața lectorilor limbajul simplității, gestica firescului, într-o dinamică a viețuirii armonioase, cadențată după ritmurile interioare, dar și după ritmurile naturii: „De crucea mea căzută mă dezleagă” (p. 115); „A crăpat și cade lutul de pe tâmple” (p. 114); „Ruga-m-aș de vreme să ia-mă și du-mă” (p. 118); „Iar Dalai Lama sfaturi ne spune în zadar” (p. 121); „Către Cuvânt se-adună lumea toată,/ Îndeplinind poruncile profete” (p. 120); „Ay, ay, ay, fată pribeagă/ Urma ta sub talpă doare,/ Doar ispita e întreagă/ Și chemarea spre vâltoare” (p. 122); „În ape verzi descoperit-am chipul/ Celui ce știe, dar nu vrea a spune,/ Am mers pe punți de-argint peste genune-/ Dar lângă toate, lunecă nisipul...” (p. 127); „Așa va fi - precum în versul/ Cu firul de praf mișcând universul/ Doar prin respirare...” (p. 131); „Pe-o bancă așteaptă uitată o carte” (p. 104); „Refă-mă cuvânt și scânteie/ Dezbracă-mă, Doamne, de mine!” (p. 98); „Căci T-ul întors este ținta și dorul” (p. 96); „doar porumbeii albi fac cercuri/ palmierii niciodată/ ei cad-atât-în nisipul fierbinte” (p. 83); „Mi-a înfrunzit toiagul lângă masă; Parcă-s păduri ce-alunecă pe valuri” (p. 65); „Lumea ca lume și jocul de-a omul” (p. 62); „Mă-nchin nisipului din Siracuza/ Ca vechiul meu prieten Arhimede” (p. 59); „Toarnă, Khayyam, e cald afară” (p. 43); Mă-ntorc în calendare, cavaler,/ Fără să știu de-o să mai ies vreodată” (p. 39); „Căci tragic e jocul de zaruri/ Nici eu regăsindu-mă-n plânsu-mi,/ Oglinda întoarce doar valuri/ Spre Uroboros, eu însumi” (p. 31); „Dar cel mai greu e să îngropi un cal” (p. 30). Minunate, versurile par săpate în piatră, exprimă adevăruri universal valabile, parcă sunt niște teoreme geometrice, cu străluciri de diamant și profunzimi nebănuite, ivite din locul acela geometric unde se întâlnește poezia cu matematica, conferind un plus de afectivitate prin rostirea aleasă, căutată, melodioasă și erudită.
Lexicul poemelor este atât de diversificat, încât uimește la prima lectură; de la cuvântul neaoș, românesc, la cele mai sofisticate cuvinte din domeniul matematicii, al biologiei, termeni științifici, cum ar fi: neuroni, epsilon, loxodrome (curbe ce taie harta globului pe toate meridianele sub același unghi), cortex, pleistocen (prima epocă a cuaternarului), genom, nucleotide, lepidoptere, elitră, fotoni, turbion stelar etc. Nimic din ceea ce scrie poetul nu apare ca neavenit, fiecare cuvânt e bine situat, sporind frumusețea poemelor cu ineditul său, aducând surplusul de modernitate textelor antologiei, chiar în poemele alcătuite tradițional, cu rimă și ritm, în manieră clasică. Poezia lui Gheorghe Păun alătură căutărilor matematice o efuziune calmă, o neliniște de tip baroc, revitalizată livresc, statornică în meditație, nostalgie și ludic, dezvăluind cu grație o sensibilitate poetică adevărată ce întregește ființa acestui cavaler trac, dar și legământul său cu omul modern, cuprins în același turbion stelar...

Autor: Maria Vaida