Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Poezia și „meta-poezia”*

Poezia și „meta-poezia”*

Aprilie 2017

Poezia e cea mai frumoasă sărbătoare a inimii, dar și „afacerea” ei cea mai proastă. Nimic nu pare mai suav, mai imaterial, mai „fără de folos” decât acest „produs de lux” al  fanteziei.
Zborul spre înălțimile albastre, prea rareori cercetate, nu se confundă cu aripile imense, după cum simpla potrivire a cuvintelor, oricât de sonore, nu e totuna cu Poezia. Versul are numai amintiri dintr-un viitor imaginat, marea poezie se hrănește doar cu „necuvinte”. Dacă n-ar fi teroarea realității lingvistice, Poezia n-ar adopta cuvintele, nu s-ar lăsa exprimată prin ele și cu atât mai mult n-ar accepta să fie „înfrumusețată” de rimă și ritm, adevărate farduri fade: „Poezia nu ține de prozodie și nici măcar de cuvânt (...). Nici rima, nici ritmul nu sunt altceva decât farduri. Poezia se folosește de ele, cum se folosește și de cuvinte, numai din răsfăț și din întâmplare” (Nichita Stănescu, Cartea de recitire, Editura Cartea Românească, București, 1972, p. 11). Farmecul Poeziei îl dă misteriosul inefabil, care nu se poate înfățișa privirilor noastre, căci este ceva între vedere și auz ori, mai degrabă, stă melancolic „la vama unde gândirea în imagini și gândirea în noțiuni își găsesc totuși un hotar despărțitor” (Ibidem, p. 79). Astfel, Regina sentimentelor tânjește încă de dorul unui limbaj independent, desăvârșit: „Resimt ca firească, logică, acea tendință a poeziei de a deveni metalingvistică, deasupra laturii materiale a limbajului, revendicându-se totodată noțiunilor. Marea poezie, într-adevăr, n-a rezidat niciodată în metafore și nici în idei, ci și-a căutat o zonă autonomă, numai a ei ca dimensiune fundamentală a spiritului uman, folosind limbajul numai ca un vehicul și atât, un vehicul care transportă tocmai ceea ce este mai caracteristic și mai particular umanității, situând-o într-un cosmos egocentric sau excentric, dând însemnătate și sens fenomenului esențial” (Ibidem, p. 138). Refuzând categoric juvenila „cosmetizare”, Nichita Stănescu așază versul în dreptul unei stele, cosmicizează Poezia, întorcând-o la originaritatea ei esențială. Călăuză îi este legendarul elin Amfion al cărui cântec face să crească zidurile cetății, cărămizile așternându-se singure.
Într-un fel, Poezia e „desenul primitiv” al frumuseții fără chip și nume. E „pipăitul pur” al lui Homer, care vedea cu ajutorul cuvintelor neobosita luptă pentru Troia. E superba plăcere de a crea, nu și trufia severei judecăți. Poezia respinge cultul rațiunii, căci evocă balansul inimii și vrea să sugereze „mișcarea sentimentelor”. Uneori, Nichita imaginează o „poezie pulsatorie”, care să imite bătăile inimii, să redea întocmai ritmica lor. Alteori, el consideră Poezia drept „inefabila știință a sentimentelor exprimate prin cuvinte” (Ibidem, p. 142) sau „un organ al evoluției simțurilor omului” (Ibidem, p. 81). Prin urmare, logica poeziei e logica sentimentelor. Arta cuvântului (dacă admitem prăfuita sintagmă) este prin excelență arta exacerbării simțurilor. Filozofii eleați credeau că apa, aerul, focul sunt elemente constitutive ale materiei. Poezia își alege focul, preferă să locuiască numai în foc, pentru că nu poate fi nici rece, nici „călduță”. „Răceala” („frigul”, în general) ar presupune lipsa sentimentelor, starea de criză și treptata întunecare a sinelui. Or, starea Poeziei este starea îndrăgostitului perpetuu, caracterizată prin vitalism, extaz, levitație. Fenomen subiectiv, definibil abia la modul tangențial, Poezia devine un sinonim al fericirii vorbirii, un miracol al întâmplării că ești, că vei supraviețui.
După „necuvinte”, principala inovație a viziunii stănesciene o reprezintă „hemografia,” sublim substitut al numelui Poeziei însăși. Ea este „scrierea cu tine însuți” (Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport-Turism, 1982, p. 66), cu sângele tău, așa cum a făcut-o în ultima clipă Serghei Esenin, poate singurul „hemograf autentic”.  Dar, hemografia „pare sângeroasă când de fapt e numai roșie” (Ibidem). Pentru că roșul este translația inimii care va pulsa, necontenit, în fiecare vers. Scriindu-se pe sine, poetul optează pentru această culoare. De aici s-ar putea deduce că „hemografia” e însăși inima poetului. Ceea ce este și nu este adevărat. Aș spune doar atât: Poezia poartă amprentele inimii. Hemografia trebuie să împlinească visul „poeziei pulsatorii.”
Până și definiția Poeziei e doar un „sentiment de definiție,” nu o definiție propriu-zisă. Nu putem desface în noțiuni ceea ce este, de fapt, nenoțional. Nu putem generaliza o tensiune subiectivă. De aici, ironia poetului: „Dacă aș putea defini poezia, dacă natura ei vie s-ar supune unei definiții statice, atunci, desigur, am putea-o face în serie la uzinele de aparataj electronic sau chiar la cooperativa sătească din Pocreaca, Avântul Poeziei” (Nichita Stănescu, Antimetafizica, Editura Cartea Românească, București, 1985, p. 292). Abia la solicitarea doamnei Zoe Dumitrescu Bușulenga, Nichita încearcă (din complezență, probabil) o asemenea definiție: „Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii” (Ibidem). Aceasta nu e însă o definiție, ci mai curând o metaforă revelatorie. Pentru fiecare poet, Poezia va fi cu totul alt-ceva...
Eseistica stănesciană nu ne oferă un „îndreptar poetic”. Sunt recomandate, în schimb, ocolirea prozaismului, „a expresiei obosite, a repetării extenuante a unei metafore” (Nichita Stănescu, Respirări, p. 246). Poezia transfigurează datele realității grație fanteziei debordante căreia nu-i putem cere să fie nici sinceră, nici nesinceră. Importante rămân „limba poezească,” viziunea inedită și nebănuitul fior al prospețimii.  
Nichita Stănescu identifică trei tipuri „genetice” ale poeziei (fonetic, morfologic și sintactic):
1. Tipul fonetic se bazează pe efectele melosului, pe incantația seducătoare, dar primitivă. Aliterația „Prin vulturi, vântul viu vuia” (G. Coșbuc) este relevantă pentru acest tip de poezie, considerat inferior, fiindcă „își propune coafarea limbii vorbite” (Ibidem).
2. Tipul morfologic vizează obținerea „mustului etern” prin presarea cuvântului în teasc și secătuirea valențelor sale expresive. Un exemplu concludent îl reprezintă versul lui Arghezi: „Logodnică de-a pururi, soție niciodată”. Din păcate, „și poezia de tip morfologic, ca o dromaderă, poartă în spinare și frumos împodobită cocoașa poeziei fonetice” (Ibidem).
3. Tipul sintactic se înarmează cu toate mijloacele poeziei, fiind un fel de reuniune a lor. Modelul e recognoscibil într-un alt vers arghezian: „Trei sau patru-n mal pescari”. Deși superioară celorlalte două tipuri, poezia sintactică întâmpină o dificultate aparent incredibilă. „Fără inerții fonetice și morfologice, plânge. Atunci când le dobândește e silită din nou să plângă” (Ibidem, p. 175). Poetul Necuvintelor resimte acut insuficiența celor trei tipuri, imaginând o altă eterică Meka: „Meta-poezia” sau „Poezia metalingvistică.”
Oricât de tehnicist va fi mileniul care vine, computerele nu pot să creeze, iar Poezia nu va dispărea din lume. Pentru că pricina Poeziei „este aceea de a comunica esențial uman” (Ibidem, p. 129), pentru că ea „nu este un mod de existență, cum se susține uneori, ci o componentă fundamentală a existenței” (Ibidem, p. 133).
Eu cred că putem trăi fără pâine, dar n-ar trebui să trăim fără Poezie...

* Fragment din volumul de eseuri Re-lecturi stănesciene, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2004.

Autor: Marcel Lucaciu