Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Semiotici gramaTEMAtice

Semiotici gramaTEMAtice

Aprilie 2017

Din gramaTEMAtica,
Vasile Gogea

O răsfoire rapidă a elegantului volum Din gramaTEMAtica, semnat de Vasile Gogea și apărut în 2016, la Cluj-Napoca, în colecția „Școala ardeleană de poezie”, ar confirma existența unor substanțiale intersecții cu volumele anterioare, despre care Irina Petraș scria că sunt „avare cu vorbele”, „jocuri sibilinice de cuvinte, cu un miez la vedere și cu unul ascuns printre rânduri”. Fragmentele exegetice găzduite de copertele volumului, scrise în 1999 și 2006 de Ion Mureșan și Gheorghe Grigurcu, surprind ceea ce reprezintă, cu siguranță, nota distinctă, amprenta unică, formula lirică autentică a poeziei lui Vasile Gogea. Inclusiv în maniera personală de a „com-pune” titluri. După „Propoieziții”, „OftalMOFTologia” sau „Mofteme”, poetul clujean ne propune o construcție lingvistică nouă, ce trădează intenția de contopire a două științe aparent independente, dar care funcționează, așa cum descoperim cu fiecare poem, dialectic, în raport cu ele însele, una cu alta sau cu viața însăși.
Cu o structură bipartită, „Exerciții simplificate de calcul propozițional poetic” și „Aplicații. La frontiera de nord a memoriei”, având ca model culegerile de matematică de odinioară – după cum mărturisea autorul la o lansare organizată în cadrul Zilelor revistei „Caiete Silvane” – volumul apărut la Editura „Școala Ardeleană” poate fi considerat deopotrivă o încercare de geometrizare a morfologiei și de sintaxă matematică. În aparență, exercițiul poetic pare o speculativă reinterpretare semantică a conceptelor operaționale specifice matematicii și gramaticii care, așa cum ingenios subliniază titlul, devin „temele” majore ale volumului. Nu polisemantismul, ludicul și ambiguitatea semantică sunt mizele/muzele, nici punctul „luminos” în care se întâlnesc matematica și poezia nu fac obiectul volumului de față. Intenția poetului e, credem noi, de a sugera că gramatica și matematica sunt, de fapt, adevăratele matrice ale vieții și morții, ale filosofiei sau logicii, ale memoriei și ale prezentului, ale tuturor constantelor și inconstantelor. 
Arsenalul lingvistic e, prin urmare, unul specific, câmpurile semantice dominante fiind ușor de identificat. Adevăruri fundamentale-axiome, adevăruri dureroase devenite silogisme, dezvăluie „teorema incompletitudinii” umane, dintr-o perspectiva care e ba „dindărătul”, ba „dinăuntrul” prezentului sau al propriei ființe, al „curții interioare”. 
Toposuri recurente sunt deopotrivă „reale”, zăgăzuite în memorie (Sighetul, Maramureșul, cazarma, spațiile copilăriei și ale tinereții) și simbolice, puternic metaforizate: „frontiera de nord a memoriei”, „perimetrul memoriei”, „periferia sufletului”, uneori dematerializate de „torsul timpului”. 
Universul lui Gogea e unul gramatematicalizat; termenii specifici matematicii și gramaticii se definesc, redefinesc fidel, ca într-un reușit studiu de literatură comparată, în care genul proxim e mult mai vizibil decât diferența specifică, adesea insesizabilă. Funcția, împărțirea, zecimalele, inecuațiile, mulțimile, șirurile sau scăderea sunt, cu măiestrie, portretizate și extrapolate. Se conturează astfel, cu fiecare poem din prima secțiune a volumului, o morfologie a algebrei, ipoteze și concluzii ale gramaticii, în aceeași măsură în care, în a doua secțiune, e evidentă complexa sintaxă a evocării prietenilor, familiei, mediului cazon sau austerei actualitate și nevoia reducerii, de multe ori, la absurd a realității.
Poate cea mai reușită secțiune a volumului o constituie poemele care surprind, aforistic sau sentențios, ceea ce am putea numi „îndreptar al dicționarului de semne de punctuație”: „Singur-/ piatră de hotar/ gândului.// Suprapus,/ ca paturile/ într-un dormitor comun-/ promisiune a unei/ e-numerări.// În linie de trei-/ suspendare/ a unei acțiuni/ sintactice.// Planor nemișcat/ deasupra unei vocale-/ un cocor/ rătăcit” (Punctul...); „Limba/ clopotului/ din biserica/ ascunsă/ în tine” (Semnul exclamării...); „Spânzurătoarea/ de sub care/ tocmai a evadat/ răspunsul/ condamnat la moarte” (Semnul întrebării...).
Sensibile sunt și poemele din a doua secțiune a volumului, în care „baloții de amintiri” zăbovesc lângă „piatra de hotar a inimii lui”. Umbra, rana devin toposurile subiectivității; din ele răsare imaginea prietenilor de odinioară: Gheorghe Pârja, Vasile Muste, Ion Butnar. „Mort nedeclarat”, supraviețuitor clandestin”, poetul e într-o evidentă dizarmonie cu lumea sau cu el însuși (interesant poemul în care ipostaza lirică e un „eu” cu U sau E mare). Demonstrația matematică devine acum protest, mai cu seamă în poemul care încheie volumul. „Marea defrișare” e un apoteotic manifest împotriva „plugarilor memoriei”. O microistorie a „creșterii și descreșterii” rasei umane, a evoluției, care nu e, de fapt, decât o amară involuție ce se proiectează pe fundalul unui poem cu vădite accente morale.
 „Înjugând”, conjugând sau declinând sensuri și semnificații, Vasile Gogea reușește să demonstreze că există un macrostructuralism universal, un determinism fără echivoc, o rețea complexă de „noduri și semne” intra și extratextuale, care demontează o posibilă judecată eronată: că gramatica, matematica și, de ce nu, filosofia, nu sunt, nici măcar semantic, mulțimi disjuncte.

Autor: Carmen Ardelean