Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Jurnal în aşteptarea Apocalipsei

Jurnal în aşteptarea Apocalipsei

Aprilie 2017

Poate că reeditarea cea mai aşteptată a acestor ani, pentru cititorul calificat, a fost poezia lui Cristian Popescu (1 iunie 1959 – 21 ianuarie 1995). Ediţia se profilează acum, la Editura Tracus Arte, unde au apărut primele două volume, cuprinzând poezia antumă, sub îngrijirea Danei Popescu-Jourdy (sora poetului) şi a Corinei Ciocârlie. Din prefaţa lui Mircea Martin la primul volum, Familia Popescu, Tracus Arte, 2015, deducem că vor mai urma, în ordine, poeme şi pagini de jurnal inedite şi un volum de scrieri pentru teatru. Al doilea volum din seria „Opere complete”, Arta Popescu, Tracus Arte, 2016, sub aceeaşi îngrijire, gardat de o nouă prefaţă a aceluiaşi Mircea Martin, cuprinde ultima apariţie antumă a poetului Arta Popescu (1994). Utilitatea stringentă a acestei reeditări a simţit-o cel mai bine îngrijitoarea ediţiei, Dana Popescu-Jourdy: „Mi-a trebuit ceva timp să accept moartea fratelui meu şi, deci, să mă pot gândi la viaţa publică a textelor lui. O serie de întâmplări recente m-au ajutat însă să înţeleg că există o adevărată «nevoie» de Cristi: criticii literari scriu încă despre el, am cunoscut oameni care îi cunosc versurile pe dinafară, am aflat că în Bucureşti există o cafenea care îi este dedicată, tineri poeţi îl consideră un fel de «model». Am reîntâlnit de asemenea prieteni care îi păstrează o amintire caldă… Iată originea acestui proiect, care are o singură ambiţie: aceea de a regândi rolul pe care îl poate juca, astăzi, poetul Cristian Popescu” (Opere I, coperta a IV-a).
Primul volum din serie cuprinde primele două apariţii editoriale ale autorului, Familia Popescu (1987) şi Cuvânt înainte (1988), „în forma în care acestea au apărut în ediţiile princeps”, precizează nota asupra ediţiei. S-a ţinut, totuşi, seamă de corecturile operate de autor pe varianta princeps a Familiei Popescu, apărută în colecţia „Cartea cea mai mică”, supliment al revistei „Convingeri comuniste”, nr. 4-5, 1987. De altfel, această tipăritură, azi intruvabilă, a fost şi ea reeditată în formatul iniţial şi, ca un gest mişcător, ataşată într-un buzunar de pe coperta interioară a volumului propriu-zis. Un mare număr de fotografii, grupate în trei secţiuni (I Cristi, II Trei generaţii, III Album de familie), alternează cu textele poetice. Poate că amănuntul cel mai important ar fi consemnarea „dialogului” imaginar dintre Cristi şi Dana pe marginea acestor fotografii, replicile primului fiind excerptate din poezia sa. Cristian Popescu, poetul deriziunii blânde şi tragice e un comprehensiv cuvânt-înainte, datorat lui Mircea Martin, mentorul de la cenaclul „Universitas” şi, poate, primul exeget al poetului, după cum atestă acel mic text, Totul de vânzare, aflat în deschiderea liliputanei apariţii din 1987. Eseul de acum îmbină istoria literară cu hermeneutica textuală, trecând aproape insesizabil de la una la cealaltă.
Familia Popescu este primul exerciţiu de-a converti şi de-a trimite în imaginarul poetic cel mai banal, cel mai răspândit patronim românesc. Poemul din deschidere, Local familial, impune un poet cu vocaţie diegetică, hotărât să consolideze după noi reguli estetice, specia poemului în proză. În construcţia de ansamblu, el joacă rolul de tablou votiv, în care un narator-personaj poartă pe sub ochii cititorului o galeşă şi cât se poate de stranie galerie de portrete alcătuind familia sa: „Mama mi-a cusut o cămaşă de vară din umbra ei” (p. 26); „Hai, poemule, să-l impresionăm pe tata, să-i dea lacrimile, să-l cinstească lumea şi acolo, sus” (p. 26); „Sora mea e şi ea trecută la cuprins. Va citi din nou poemele de familie la bătrâneţe” (p. 27); „Sunt câţiva fluturi în pachetul cu vată, bunico,/…/ poza ta e lipită pe toate sticlele cu vin” (pp. 27-28); „Bunicul spune că ferestrele sunt lipite pe zidul neted al blocului” (p. 28); „Mătuşa mea face cure de odihnă: pleoapele ei ostenite se subţiază, se lărgesc, atârnă pe obraz până în dreptul gurii” (p. 29). În prefaţă, identificând pe Urmuz, Bacovia sau Fundoianu ca posibili precursori, Mircea Martin scrie: „Încă de la început, arta lui Cristian Popescu constă în a proceda astfel încât epifania să apară ca emanaţie a unui context în care banalul e împins până la derizoriu, comicul, până la licenţios şi bizarul, până la absurd” (p. 10). Criticul are, fără îndoială, dreptate, mai ales dacă ne referim la aspectul tehnic, la „condiţiunea materială” a poeziei. Însă tema centrală a poemelor lui Cristian Popescu e cea identificată de Rilke în Întâia (sa) elegie: „Şi starea de moarte e grea/ şi plină de trudă, până ce simţi încetul cu-ncetul/ puţină eternitate” (trad. Maria Banuş). Apar şi teme conexe, nu încape vorbă, importante şi ele: visul, familia, jocul, călătoria. Iar poezia e o temă ubicuă. Dar starea de moarte apare aici aşa cum n-o mai întâlnim la niciun alt poet: „Ai să le arăţi tu lor. Au să te îngroape. Cu slujbă, cu lacrimi, cum se obişnuieşte. Dar după trei-patru zile eu am să cer să te mai văd o dată, să te mai scoată puţin de acolo. Şi o să fie sicriul gol. Şi, înăuntru, pe pereţii lui: numai inscripţii de-alea porceşti ca-n veceurile publice. Să nu-ţi pese, băiatul mamii. Asta e. Nu eşti făcut pentru lumea asta” (Sfaturi din partea mamei, p. 32). Astfel de exemple, în care sacrul şi moartea fuzionează, pot fi culese de peste tot. Apare în plus dimensiunea onirică, însă vorbim de un oniric aparte, unde visul are consistenţa unei paste, rezultată din amestecul realităţii cu moartea, în plan poetic fiind posibilă combinaţia între concret şi abstract. Dacă, după tabloul iniţial din Local familial, urmează poeme în care protagoniştii sunt portretizaţi mai amplu, evocarea surorii lipsea din ediţia princeps. Poemul fusese eliminat de cenzură, iar autorul găsea subtilitatea de-a sugera cititorului această mutilare: „Poemul despre sora mea, Dana, este singurul poem absent” (Dana Popescu, p. 36). În ediţia de acum, poemul a fost recuperat într-o addenda.
Debutul oficial e considerat volumul Cuvânt înainte, Editura Cartea Românească, 1988. Despre el, Mircea Martin consemnează: „Frapează mai întâi tonul de spunere simplă, nesofisticată, adică necontrafăcută artistic” (p. 13). Aici poezia lui Cristian Popescu se lărgeşte cu o nouă temă: călătoria. Aceasta a trecut de la romantici la onirici ca pattern cu valoare cardinală. Poetul şi-o asumă în varii ipostaze, ca eveniment familial şi vis deopotrivă, cu ţintă fantastică, precum în prozele lui Eliade: „O călătorie de-o viaţă cu tramvaiul ar echivala cu acea ieşire din timp a călătorilor interplanetari” (Idile despre Bucureşti, p. 88). În acest volum, textele lui Urmuz lucrează insidios, căci se ajunge, ca acolo, la reificare. În unele poeme, tramvaiul devine un fel de Arcă a lui Noe, încărcată cu fiinţe care se prefac în lucruri. Iar călătoria-nuntă capătă puterea de a sugera, de a transfigura, a unei alegorii parodice. Unele poeme sunt reportate din placheta Familia Popescu şi, la toate acestea, am remarcat uşoare intervenţii.
Al doilea volum al ediţiei cuprinde a treia şi cea din urmă apariţie antumă a poetului, Arta Popescu (Societatea Adevărul, 1994). Editorul de-acum face precizarea că „spre deosebire de prima ediţie, ilustrată de pictoriţa Stela Lie, cea de faţă cuprinde desene din manuscrisele lui Cristian Popescu” (p. 13). Din noua prefaţă a lui Mircea Martin putem desprinde o caracterizare sintetică şi exactă a noii etape de creaţie a autorului: „Arta Popescu e un volum ciudat care sfidează frontierele imaginabile ale lirismului. Dincolo de anecdotica, nu o dată trivială a cotidianului, de un limbaj încărcat de oralitate, în cuprinsul poemelor intră şi fragmente de eseu, citate biblice, filozofice sau chiar literare, anunţuri de mică publicitate, îndeosebi necrologuri, acestea din urmă constituind «specialitatea» autorului – spre – a nu spune exclusivitatea lui” (p. 9). Constatăm că poezia lui Cristian Popescu pierde din ingenuitatea primelor poeme, dobândind în schimb asperitatea scrisului asumat parodic, la toate etajele textului. Arta lui devine convulsivă, reflectând convulsiile unei societăţi neaşezate, aflată într-o eternă căutare de sens şi direcţie. Poetul experimentează mai mult, bazat în special pe intertext, dar şi pe amestecul formelor. Primele texte sunt programatice şi pledoarii pentru desacralizarea creaţiei. În Ce mai face Arta, prima secţiune a volumului, descoperim că Arta e personaj, unul cu biografie colţuroasă, căruia poetul i se confesează într-un final de poem, ros de vechea obsesie, din primele scrieri: „În fiecare noapte zeci de adolescente vor veni la mine-n cimitir. Să-mi ia încă o dată crucea în braţe şi să facă, aşa, cu ea un pas sau doi de dans. Tangou sau vals. Şi-apoi să plece-nlăcrimate… Ah, Arto!...” (Ce mai face Arta, p. 29). Şi, pentru a-i întări identitatea şi statutul de personaj, un poem devine un monolog al Artei, scris într-un dialect inventat de poet, nu numai pitoresc, dar şi dramatic, cu măsură. Subiectul solilocviului – iubirea Artei pentru poet: „Aoleu! Că-s moartă după iel şi-n fiecare zi iel mă-nviază, al naibii, drăguţu!... Ăsta-i, făi! Iel e, gata, cu acesta chiar că m-am căpătuit… pe vecie!” (Arta mândrindu-se cu mine, iubitul ei, p. 32). 
A sta şi a te întreba, în toată ambiguitatea sa, e un eseu plin de reflecţii pe tema scrisului, a condiţiei scriitorului. Iar în Circul I, poetul e surprins în ipostaza burlescă a unui personaj de circ. Relaţionând literatura cu celelalte arte, Filmul artistic utilizează decupaje şi inserţii pentru a provoca sincretismul; textul impune un personaj arhetipal, Tov. Popescu, nu fără legături de ordin (auto)parodice cu cei din Familia Popescu. Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii, având ca hipotext o bucată din Caragiale, combinată cu folclorul urban, bucureştean, conferă artei şi funcţiei ei sociale o expresie oximoronică. Un poem precum Dansul, şi nu e singurul, descoperă drama bătrâneţii la modul comico-absurd, urmuzian, căci personajul creează senzaţia de obiect. În alt loc, o expresie artistică a existenţei ia forma unor absurde anunţuri publicitare ori a unor articole fanteziste din cartea recordurilor. În câteva poeme cum ar fi Teatrul, În rai sau Trebuiau să poarte un nume, accentul se deplasează de pe narativ pe teatral, tematic întărind ideea reificării. Nu numai reinventarea unui univers literar, prin parodie, se întâmplă aici, ci, credem că, şi asimilarea lecţiei ionesciene de „clovn metafizic”. Asta, în ciuda faptului că, în acest volum Caragiale devine un nume tutelar. Iar poemul-eseu Caragiale la masa de scris a lui Eminescu, în care putem decoda titlurile eponime ale volumelor: „Legătura nemijlocită dintre exemplaritatea – tipizată a personajelor caragialiene şi atât de marea răspândire la români a numelui de Popescu, îmi dă posibilitatea de a-l citi pe Caragiale ca pe propriul meu horoscop ” (p. 75), e şi o înaltă ars poetica, o meditaţie despre literatură şi scris. Prima fascicolă din Arta Popescu se încheie cu persiflarea muzei, ca zeitate inspiratoare. E parodiată însăşi ideea de inspiraţie.
Ultimele poeme, grupate sub genericul Moartea mea din flori, propun povestea ca mod şi mijloc de a „învăţa” moartea, iar aici, poetul se întâlneşte cu Eminescu, cel din Odă (în metru antic). Sunt, în general, poeme lungi, iar din rândurile lor se desprind formulări de tăria unor aforisme: „Ca şi a muri, a face literatură e tot o acţiune contemplativă” (p. 135), sau: „Şi noaptea, şi literatura sunt şcoală a melancoliei, prilejul de a-ţi aduce moartea în gând” (p. 139). Bucata din care am extras cele „două pilde” se intitulează Despre moarte, noapte şi literatură (pare titlul unui tratat!) şi pendulează între eseu şi proza psihologică în care fluxul conştiinţei şi al memoriei e şi o sursă de stare poetică. În alte câteva locuri, mărturisirea crudă, lucidă, alternează cu spovedania somnambulică. Pe ultimele pagini ale acestei cărţi, scrisul lui Cristian Popescu se îndreaptă spre o formulă de jurnal, un Jurnal în aşteptarea Apocalipsei, în enunţarea autorului. Un jurnal de lectură şi meditaţii religioase, indicând adâncirea poetului, cu gândul, în sacru. Însemnarea nudă, însoţită de ocoluri retorice ori stilistice, le face să fie şi cele mai depline pagini din toată Arta Popescu. Lăsându-se purtat de mână de mari teologi, poetul revarsă „o viziune profund creştină asupra culturii, asupra actului artistic” (p. 158). Cristian Popescu, Opere complete ar trebui considerat un eveniment literar în mişcare de emergenţă, a cărui însemnătate se va vedea abia la încheierea acestei ediţii-şantier.

Autor: Viorel Mureşan