Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Un caz misterios

Un caz misterios

Aprilie 2017

Diaspora literară: misteriosul caz al scriitorului argentinian de origine română Antonio Rodriguez de la Muerte

În decembrie 2016 descopeream într-unul dintre sutele de rafturi de arhivă ale Bibliotecii Universităţii din Buenos Aires câteva microfilme ale unei reviste-samizdat de science fiction tipărită în anii ’80, una dintre zecile de publicaţii neoficiale care vedeau lumina tiparului (sau a fotocopiatoarelor XEROX) în epocă în spaţiul latino-american. În sumarul revistei am găsit și ceea ce editorii promiteau pe copertă a fi romanul în foileton al scriitorului Antonio Rodriguez de la Muerte. Autorul se prezenta în șapoul fragmentului de roman drept un emigrant român care se stabilise în Americas imediat după cel de-al Doilea Război Mondial.
La finalul fragmentului de roman (despre care voi vorbi în a doua parte a articolului de faţă), redactorul-șef al revistei în cauză – UFO 2990, Pedro Corelli, dezvăluie câteva detalii biografice despre Antonio Rodriguez de la Muerte. Aflăm, așadar, că numele real al lui de la Muerte este unul românesc, Gheorghe Adrian, iar că aventura lui pe continentul sud-american a început la sfârșitul anilor ’40, când a emigrat din România. Deși apropiat de cercurile artistice anarhiste din interbelic și de grupurile de studenţi cu înclinaţii austro-marxiste din București, de la Muerte avea o pată „la dosar” care ar fi putut să-l coste libertatea: era fiul unui mare industriaș român. Așa că tânărul nostru literat a ales să plece cât mai departe de noile realităţi „roșii” din patria-mamă, mai exact în Buenos Aires, pe care-l descrie (prin intermediul redactorului-șef Corelli) drept „pânza lui de păianjen în care se simte confortabil”. Aici Corelli pune punct prezentării și promite că revine cu un interviu al autorului în numărul următor al revistei. Din păcate, al doilea număr al revistei nu avea să mai apară. Până voi avea mai multe informaţii despre acest enigmatic autor argentinian de origine română, voi expune o scurtă interpretare critică a fragmentului din romanul El Astrolabio.


El Astrolabio: 
Povestea unei aselenizări deșarte

„Cântă, zeiță, tristețea ce-l cuprinse pe Diego Anmacha
Greaua tristețe ce lui mii de-amaruri i-aduse”.
Începând cu aceste două versuri preluate din Iliada, El Astrolabio se arată de la bun început o operă aproape postmodernă, un amestec de absurd, real, ireal, suprareal și hiperreal. Romanul, asemenea vieții lui Rodriguez de la Muerte, se vrea a fi greu de descifrat și greu de identificat. Science fiction în forma sa cea mai pură, fragmentul din UFO 2990 pe care Rodriguez de la Muerte l-a lăsat posterităţii stă sub semnul duplicității, al scrierii și rescrierii eterne.
Senzaţia de rescriere şi de definitivare narativă e, în viziunea mea, mai pregnantă decât aceea firească unui demers de critică literară. Iar levitaţia discretă a pasajului care înlocuieşte un alt pasaj pare mai curând o nivelare după contur fix şi un gest de precizie topografică. Cum anume? Ei bine, dacă începem lectura după un algoritm heraldic, adică de la mini-capitolul dedicat nimănui altcuiva decât lui Onan și destinului lui deprimant – sinonim, nu-i așa, cu păcatul și singurătatea – ne vom lămuri întrucâtva.
Incipitul poveștii este marcată profund de aselenizare, și descrie într-un stil confesional primii pași făcuți pe lună de cosmonauții nord-americani într-o realitate paralelă, unde programul de aselenizare începuse nu în 1969, ci în romanticii ani ’20, o epocă de profunde experienţe revelatoare pentru tânărul anarhist bucureștean de la Muerte. În opinia scriitorului, Luna, Selena, mama vrăjitorilor și a poeților a fost etern marcată și desfigurată de cosmonauţi. Eterna muză a visătorilor de pretutindeni, adusă în mundan de figura priapică a lui Neil Armstrong.
În afara faptului istoric în sine, aselenizarea reprezintă un ceremonial atroce în care se încorporează o „fantasmă” a subconştientului: sacrificiul Tatălui totemic, despre care vorbea Freud, paricidul ancestral şi înlăturarea limitelor „morale” pe care Tatăl le impusese „principiului plăcerii”.
Fragmentul din Astrolabio nu este, însă, lipsit de autoironie sau de nerv critic. Deși autorul redă într-un mod autentic și credibil formatul jurnalului cotidian al unor obsesii autoerotice, a unei cronici intimiste și ostentativ narcisiste, marcată de figura singulară în imaginarul sud-american a quijoticului Diego Anmacha, pe alocuri se simte în vocea auctorială persiflarea, postautoeroticismul, naratorul scrie conștient despre ridicolul actului său „confesional”.
Un pasaj fascinant pentru cititorul avizat apare la finalul primei părţi, în care Anmacha simte deja însingurarea la care s-a autocondamnat atunci când propria sa trufie l-a îndemnat să-și ia ca singură amantă Luna însăși:
„Pentru fiecare examinare contrastivă, astrolabul descoperă câte ceva nou, chiar dacă acel ceva pare de ordinul infranuanţei încapsulate în faldurile textuale, sesizabile doar de către împătimiţii benedictini care stăruie pe analizarea unei simple mângâieri preţ de pagini întregi”.
Vedem aici două tendințe absolut contradictorii, dar indisolubil legate una de cealaltă. În primul rând, vedem filozoful-rege, scos din lume și care, tentat de aceasta din nou, face proba autosuficienței sale, aidoma vărului său balcanic, Nastratin Hogea care, pus față în față cu carnalitatea ademenitoare a banchetului de la Isarlâc, arată că este „trup și hrană sieși”. La fel, prin explorarea propriei sale carnalități, făcând dovada propriei sale tandreți, întoarsă reflexiv asupra sieși, Anmacha se rupe de o lume ale cărei preocupări au fost demult lăsate în urmă în traseul său transcendental. Prin reflexie, ca într-un labirint din oglinzi de la un bâlci, Anmacha se multiplică, se reproduce și devine, citit în cheie metafizică, desigur, nesfârșit.
Cea de-a doua tendință, egală și de sens opus, reacție firească a universalizării lui Anmacha prin eliberarea de tabu și chiar, putem spune, fetișizarea figurii lui Onan, este una de rău augur la primă vedere. Anmacha riscă, așa cum vom vedea în paginile care urmează acestui capitol, să afle, așa cum oglinzile nu doar multiplică, ci și micșorează, concentrează, că este mai puțin decât își imagina că este, iar că ștergerea graniței dintre sine și Univers nu este dificilă din cauza faptului că sinele era de la bun început lipsit de materialitate și de substanță.
Rodriguez conchide acest tour de force cosmologic cu un capitol introspectiv, unde înţelegem cu adevărat motivaţia scrierii Astrolabului, legată strâns atât de evenimentele politice din acea perioadă (anii tinereţii), cât și de trăirile sale personale.

Autor: Radu Demetriade