Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



A fi sau a nu fi provincial

A fi sau a nu fi provincial

Martie 2017

E clar că, în momentul de faţă, problematica provinciei nu mai poate fi abordată din perspectivă geografică, ea devenind mai degrabă o chestiune de mentalitate. Instituită, administrativ, în urma expansiunii Latium-ului, Provincia a apărut în istorie ca efect al unor cuceriri succesive. Cu alte cuvinte, un centru, nemaifiindu-şi suficient, şi-a ieşit din sine şi a încercat să asimileze alte centre, adică să le impună, în mod artificial, propriul sistem de valori, să le provincializeze. Această acţiune omogenizantă n-a reuşit decât la suprafaţă, de multe ori „cuceritorii” fiind învinşi, spiritualiceşte vorbind, de cei „cuceriţi”, până când Providenţa însăşi a hotărât să se manifeste, ca om, într-o „provincie” şi să dea apoi un corectiv definitiv orgoliului „centrului”, cucerindu-l. Expansiunile ulterioare ale altor „centre” („provincializate” între timp) n-au fost decât imitaţii ale primului, fantasma Imperiului neschimbându-şi decât actanţii şi formele de manifestare, mai puţin făţişe, dar din ce în ce mai degrada(n)te. Însă, cu toate că a dispărut „centrul” care a încercat să ne provincializeze, ni se mai aruncă, încă, în faţă, stigmatul acestui statut dezonorant.
Se mai poate vorbi astăzi de vreun „centru”, în raport cu care să se pună problema vreunei „provincii”? Nu e limpede că orice entitate comunitară (etnică, culturală, religioasă etc.) îşi este sieşi „centru”, şi că, între diferitele „centre”, nu e firesc să existe relaţii de subordonare, ci numai de comuniune? Desigur, din acest punct de vedere, orice criteriu cantitativ este irelevant: reprezentantul celui mai mic trib din lume nu este mai puţin important decât cel al celui mai mare popor; şi ar fi o greşeală ca primul să renunţe la valorile sale în favoarea valorilor celuilalt, să se lepede, deci, de propria-i „centralitate” şi să devină, prin imitație, un „satelit”, un „provincial”.
Pe de altă parte, transpunând problema într-un alt plan, a-ţi pierde „centralitatea” înseamnă a trăi la suprafaţa propriei fiinţe, a te „marginaliza” în raport cu adevăratul „centru” dinăuntrul tău. Este ceea ce se-ntâmplă cu majoritatea contemporanilor noştri: indiferent pe unde-ar vieţui, aproape toţi împărtăşesc aceleaşi criterii epidermice, supraestimând lucrurile insignifiante şi minimalizându-le, când nu le ignoră, pe cele într-adevăr importante. Câţi s-ar putea lăuda, în acest sens, că nu sunt „provinciali”? În câţi nu doarme „centrul” şi nu urlă „periferia”? 
Dar unde se situează, se vor întreba unii, cohortele de scriitori şi de savanţi moderni, care nu mai apucă, din cauza numărului, să se citească nici măcar ei între ei, darămite să-i mai citească şi alţii? Din nefericire, cu câteva excepţii notabile, ei seamănă cu nişte „ţaţe” mai bine informate, altfel cum a-i putea să-ţi explici, printre altele, afirmaţia unuia dintre ei că „New York-ul este capitala culturală a lumii”?
Dintr-o perspectivă mai elevată, se poate spune că omul este o fiinţă teoforă („purtătoare de Dumnezeu”), ce are o poziţie „centrală” în raport cu Cosmosul (de aceea, poate, orice tâmpit se crede îndreptăţit să se considere „buricul lumii”); dar, raportându-ne la Creatorul a toate, „centralitatea” omului devine „provincia omului” (după titlul unei cărţi a lui Elias Canetti). 
Drama este că, negându-şi apartenenţa la Principiul suprem („E apus de Zeitate”, cum inspirat spunea Eminescu în „Memento mori”), omul a ajuns periferic şi în raport cu lumea: „El ştie acum că, asemeni unui ţigan, se află la marginea universului în care trebuie să trăiască. Un univers surd la muzica lui, indiferent la speranţele lui, ca şi la suferinţele sau crimele lui” (Jacques Monod, în Hazard şi necesitate). Nu gândeşte „provincial” celebrul premiant Nobel? Nu şi-a uitat el adevăratul Centru? Noi credem că da, pentru că, în fond, doar din această ultimă perspectivă merită să ne preocupe, la modul serios, hamletiana interogaţie din titlu.

Autor: Daniel Hoblea