Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Opt istorii ale unor cărți pierdute

Opt istorii ale unor cărți pierdute

Martie 2017

Implicat în multiple domenii ale culturii italiene contemporane, Giorgio Van Straten (n. 1955, Florența) este, deopotrivă, jurnalist, romancier și traducător. În prezent conduce la New York Institutul Italian de Cultură. Acum un an a publicat Storie di libri perduti, o carte cu un subiect incitant și care ne propune o lectură atractivă și captivantă. În Introducerea subintitulată, cu o sintagmă proustiană, Il rischio di un’imposibilità, autorul lămurește înțelesul adjectivului din titlul cărții, orientând astfel așteptările cititorului. Cărți pierdute nu sunt acelea care au dispărut din amintirea celor care le-au citit, care „s-au evaporat” din istoriile literare sau care zac ascunse în fondul vreunei biblioteci și pe care un editor curios le va putea întotdeauna tipări. Nu sunt cărți pierdute nici cele gândite, proiectate și visate de un creator, dar care din anumite împrejurări, nu au ajuns nici măcar la o primă formă. Pentru Giorgio Van Straten, cărțile pierdute sunt acelea pe care autorul le-a scris, chiar dacă uneori nu a reușit să le termine, sunt cărțile pe care cineva le-a văzut (poate le-a și citit) și care apoi au fost distruse sau despre care nu se mai știe mai nimic: „I libri perduti sono quelli che sono esistiti e ora non ci sono più”. Motivele care duc la pierderea cărților sunt dintre cele mai diverse. Unele texte cad sub securea insatisfacției autorului, încercării sale de a atinge o perfecțiune adesea imposibilă. Când se întâmplă ca un oarecare curajos să sustragă voinței distructive a autorului un text, ca în celebrul caz al lui Kafka, cititorii mulțumesc sorții că voința autorului nu a fost respectată. Alteori, împrejurările istorice (războaie, deportări) pot duce la dispariția unor cărți. În alte cazuri, a intervenit cenzura, chiar și autocenzura, pentru că unele cărți ar fi părut scandaloase, periculoase, nu numai în sens figurat. Putem adăuga la acestea neglijența sau nepăsarea, incendiile sau furtul, voința moștenitorilor. 
Demersul cercetătorului, pe urma unor cărți pierdute, este perceput ca o călătorie asemănătoare cu cea a căutătorilor de aur: „Toți căutătorii sunt convinși că există filoane fabuloase și că tocmai lor le va fi dat să le găsească, dar, în realitate, nici unul n-are dovezi precise și trasee sigure”. Cu toate că speranțele de a regăsi paginile pierdute sunt puține, călătoria merită osteneala. 
Punctul de pornire a acestei călătorii este, firește, Florența, unde și-a desfășurat activitatea de scriitor și jurnalist Romano Bilenchi, un apropiat al autorului. La câteva luni după decesul lui Bilenchi (în 1989), Giorgio Van Straten este chemat de soția acestuia care, încercând să facă ordine în hârtiile soțului, descoperise manuscrisul unui roman (e drept, neterminat). Revederea caligrafiei prietenului dispărut și lectura romanului îl emoționează profund. În 2010, cu prilejul unui simpozion dedicat lui Bilenchi, autorul află cu stupoare că romanul pe care îl citise cu câțiva ani în urmă nu mai există: „Înainte de a muri Maria Bilenschi a decis să ardă toate scrisorile lor și manuscrisul romanului”. Urmează un șir lung de întrebări, dar răspunsurile nu fac decât să-i amplifice mâhnirea cu atât mai mult cu cât, atunci când l-a avut în mână, l-ar fi putut fotocopia.
Din Florența zilelor noastre, autorul ne duce în Londra anului 1824, povestindu-ne cum o carte s-a pierdut din pricina cenzurii: „Nu o cenzură exercitată de o structură statală pentru a lovi un opozant al regimului, nici una impusă de realitatea religioasă, pentru a salva morala unei comunități. E, mai degrabă, intervenția preventivă făcută de prietenii victimei pentru a evita, cel puțin în aparență, izbucnirea unui scandal și prăbușirea unei reputații. Dar tot despre cenzură este vorba, o cenzură mai ascunsă și insidioasă, care vine din neaplecarea la convenții și la bunul simț”. Cu câțiva ani înainte de a muri, George Byron își scrisese memoriile și promisese manuscrisul editorului său, care i-a plătit anticipat două mii de lire sterline. În mai 1824 (la o lună după moartea lui Byron, la Missolonghi, în Grecia), în biroul editorului se aflau executorul testamentar al poetului (amantul lui Byron din timpul studiilor la Cambridge), sora vitregă (ruda cea mai apropiată și, în trecut, amanta sa) precum și Thomas Moore, amicul poetului. Primii doi, pentru a-și salva reputația, susțin că manuscrisul Memoriilor, ajuns în mâinile editorului prin intermediul lui Thomas Moore, trebuie ars. Editorul e dispus să distrugă manuscrisul dacă îi vor fi restituiți banii. Sora vitregă este pregătită să plătească. Singurul care se opune este Thomas Moore, convins că ar fi greșit să se distrugă acele pagini, care vorbesc despre viața și pasiunile lui Byron. În final va ceda și Thomas Moore, mulțumit că editorul îi va publica Viața lui Byron (totuși cu anumite condiții: să înlocuiască printr-un asterisc termenii prea îndrăzneți din Memorii, să excludă cea mai vagă referință la raporturile homosexuale ale lui Byron). Și astfel teancul de foi care cuprindea memoriile se topește în flăcările căminului…
Cu aceeași curiozitate și pasiune sunt narate și alte momente dramatice trăite de scriitori cunoscuți. În Parisul anului 1922 devenim martori la pierderea unor scrieri aparținând lui Ernest Hemingway. Cu următorul popas al călătoriei ajungem în Polonia pentru a afla date despre romanul Messia al lui Bruno Schulz. Trecem apoi în Rusia și descoperim ce s-a întâmplat cu partea a doua a Sufletelor moarte ale lui Gogol (un fel de Divina Commedia della steppa). Pline de suspans sunt și paginile care descriu condițiile în care s-a pierdut romanul In ballast to the White Sea al lui Malcolm Lowry, care a trăit retras (din 1940 până în 1954) într-o cabană modestă din Columbia Britanică. Focul care a cuprins cabana a distrus manuscrisul romanului la care Lowry lucrase nouă ani… Într-un sătuc aflat la granița dintre Franța și Spania își găsește sfârșitul, în septembrie 1940, Walter Benjamin. Scriitor de origine ebraică, acesta părăsește Parisul ocupat de nemți cu intenția de a ajunge în Portugalia, pentru a se îmbarca spre America. Obosit și bolnav, scriitorul poartă cu sine o grea valiză neagră de care nu vrea să se despartă fiindcă avea în ea manuscrise care, din păcate, nu vor mai putea fi citite de nimeni. Cu ultimele pagini ale cărții Giorgio Van Straten ne readuce la Londra. De astă dată, vrea să afle soarta romanului (cu titlul provizoriu Double exposure) al Sylviei Plath. Cum cărțile donate Universității din Georgia de către soțul ei nu pot fi consultate înainte de 2022, scriitorul încheie astfel: „N-ar fi exclus ca printre acele materiale să zacă și textul pierdut al romanului. Mi-ar plăcea: sunt dispus să aștept”.
Ajuns la sfârșitul călătoriei („un ocol al pământului în opt cărți, și nu în optzeci de zile”), autorul își dă seama că aceste cărți pierdute au ceva aparte: ne lasă nouă, celor care nu le-am citit, posibilitatea de a ni le imagina, repovesti, reinventa. Deși, pe măsura trecerii timpului, șansele regăsirii acestor cărți pierdute sunt tot mai puține, nu trebuie să uităm că miracolul există…

Autor: Gheorghe Moga