Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Solilocvii inutile

Solilocvii inutile

Martie 2017

De dragul celorlalţi, cîteodată îţi vine să te prefaci doar că exişti, eşti ispitit să sugerezi apatic că totul nu e decît o trecătoare farsă, pe care ceilalţi sînt obligaţi să o suporte vremelnic. Căci doar nefericirea manifestă a altora îi face pe unii fericiţi. Aceştia urăsc, la ceilalţi, tot ceea ce le seamănă, toate idealurile care consună cu ale lor. Îi acceptă, fariseic, doar dacă se ratează exemplificativ şi în numele tuturor. Cei care te linguşesc cînd sînt slabi, neînsemnaţi, te vor urî de moarte cînd vor ajunge importanţi, puternici. Oare merită să fii om doar pentru a-ţi putea urî şi detesta semenii? Răul concret din prezent nu poate fi scuzat cu promisiunile unui bine ipotetic din viitor. Sînt demni de toată mila cei care nu-ţi mai pot face decît răul, cei care se iubesc cu nemăsura urii faţă de ceilalţi. „Cum de există oameni care mai pot respira după ce i-au făcut pe alţii nefericiţi?” (Cioran).
*
Întrebarea care se poate pune cu destul temei este următoarea: ce făcea Dumnezeu cînd nu făcea nici lume, nici om, nici pămînt, nici cer, adică atunci cînd nu făcea nimic? Vorba lui S. Beckett: „Ce învîrtea Dumnezeu înainte de creaţie?” Şi, mai ales, ce l-a determinat, în lunga inactivitate a nimicului, să facă ceva? De ce nu s-a mulţumit cu perfecţiunea acestuia, preferînd imperfecţiunea creaturii? Cîtă inumanitate poate să suporte Dumnezeu? Pînă unde poate omul împinge libertăţile şi limitele gîndirii sale negative? Căci libertatea, de orice natură, poate rămîne libertate doar dacă poate nega în mod absolut orice, chiar şi pe sine însăşi. Dacă, prin absurd, nimeni nu ar mai crede în Dumnezeu, care ar fi reacţia divinităţii? Ar distruge lumea pentru iluzia de a fi creat omul? Nu va trece mult timp pînă cînd lumea nu-şi va mai putea permite un Dumnezeu personal. Va fi mult prea costisitor, peste posibilităţile lui de credinţă. Omul şi Dumnezeu – două mîini întinse în gol.
*
Datorită vechimii sale, faptele lumii, chiar şi cele mai abominabile, s-au prescris. Pentru a mai putea fi îndreptată, lumea ar avea nevoie de o altă teodicee, de un alt tip de judecată. Chiar şi istoria lumii se scurge în gol, în prăpastia pe care singură şi-a săpat-o. Faptul de a o mai şi reţine devine o extravaganţă inutilă. Noi sîntem o întîmplare mirobolantă fără care întîmplarea lumii s-ar petrece cu totul altfel. Noi îi împrumutăm lumii întîmplarea noastră, cu ajutorul căreia se întîmplă să fie. Lumea – un împrumut nerambursabil de întîmplări şi coincidenţe, dobînda pe iluziile de apoi.
*
În scris, dialoghez mai mult cu morţii, cu fantomele unor prezenţe. Dialoghez patetic cu propria-mi umbră, cu un ecou trecut dintr-o tăcere în alta. Exasperat, uneori îmi vine să-mi rescriu toate tăcerile de pînă acum, să le pun în alte forme lexicale. Căci urletele lor mă asurzesc, inadecvările lor mă aruncă în delir. Tot ce am tăcut îmi iese ca o rugină prin pori. Din reveria poetică decad în gîndire, din gîndire în idei, din idei în viaţă, din viaţă în… nimicul acesteia – ultima treaptă spectaculoasă a decăderii. „Dar omul ironic îşi păstrează mereu libertatea poetică şi cînd observă că nu devine nimic, el include acest lucru în alcătuirea sa poetică”, cu o spusă kierkegaardiană. Scrisul – refugiu şi rătăcire, patimă şi damnare. De fapt, scrisul e un dialog tăcut cu toţi ştiuţii şi neştiuţii care au scris, cu toţi cei care s-au exilat în acest tărîm al cuvîntului. Căci în orice cuvînt reverberează primul cuvînt, se aude ecoul tuturor cuvintelor de pînă la el. În scris, scurmăm în siajul lor interminabil. Topim totul în creuzetul propriei tăceri. Există un moment în evoluţia scripturală în care te admiră discret cei care nu scriu şi te urăsc apăsat cei care practică scrisul. Dacă ştii să atenuezi flatările şi să fructifici detestările poţi scrie ca şi cum nu s-ar întîmpla nimic. „Pentru a scrie bine trebuie să suferi, să suferi!” (F.M. Dostoievski).
*
Sînt momente cînd îmi amintesc cu nostalgie că sînt vălcăuano-fizeşan la origine, căci, în rest, nici eu nu mai ştiu cu exactitate ce sînt. Acest fapt mă încarcă cu un entuziasm paseist pe care îl credeam iremediabil pierdut. Aşa cum prea bine se ştie, există o cogitaţie paremiologică, una care spune tranşant că nimeni nu e profet în satul (oraşul, judeţul, ţara) lui. În atari condiţii, ca unul care tot rătăcesc între două lumi (rurală şi urbană, cu bune şanse de a le rata pe amîndouă), orice formă de profeţie îmi este interzisă. Nimeni, mai ales în spaţiul mioritic, nu prea doreşte profeţi prin preajmă. Ca atare, pe cei pe care îi suspectează de vagi înclinaţii profetice îi face să se simtă etern stingheri, inutili, exilaţi. Ceea ce-mi permit tot mai des e faptul de a cădea în reveria catifelată a trecutului, în melancolia grea generată de ecoul locurilor din care vin. Şi care, pe măsura trecerii timpului, îmi par tot mai ireale. Tot mai îndepărtate în proximitatea lor sufocantă. Locuri de peste care ridic, din cînd în cînd, o perdea a uitării, transformându-le într-un prezent, într-o prezenţă. Uitat în propriul ne-loc, prefer să rămîn un claustrat perpetuu, retras într-o provincie subcutanată. Rămîn ce-am fost: un marginal. Un exilat în propriul scris şi un rătăcitor în propria viaţă. Acolo unde cuvîntul acasă sună atît de impropriu şi atît de straniu.

Autor: Ioan F.Pop