Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Filmografiile Simonei: The Olive Tree (2016)

Filmografiile Simonei: The Olive Tree (2016)

Martie 2017

Până la The Olive Tree (El Olivo), n-am văzut niciun film de-al regizoarei/actriţei Icíar Bollaín. După vizionarea acestui film, voi parcurge invers firul timpului, vizionându-i film cu film, până la debutul său, în speranţa că şi celelalte filme vor avea un mesaj la fel de profund şi sensibil, dar şi o reprezentare vizuală la fel de proaspătă şi onestă. Desigur, ideea filmului i se datorează scenaristului, Paul Laverty, care a colaborat cu regizoarea şi în 2010 pentru También la lluvia şi Kathmandu lullaby (2011) şi care, ca şi în I, Daniel Blake (2016) a arătat un interes constant pentru temele sociale. Filmul acesta porneşte de la impactul puternic pe care i l-a lăsat scenaristului citirea unui articol despre vânzarea măslinilor străvechi unor cumpărători bogaţi din Europa, Statele Unite sau Orientul Mijlociu. Măslinii sunt vânduţi la preţuri de nerefuzat (30-40.000 €) pentru spaniolii care trăiesc viermuiala crizei economice şi, odată dezrădăcinaţi, sunt transportaţi în vilele sau sediile de birouri ale noilor proprietari ca elemente vii de decor. O petiţie lansată de o fundaţie spaniolă şi înaintată Parlamentului European a strâns peste 140.000 de semnături, însă, cu toate acestea, vânzarea măslinilor nu este încă legiferată ca în Italia şi Franţa în majoritatea regiunilor spaniole. 
Aşadar filmul porneşte de la această situaţie reală şi descrie palimpsestic costul pierderii acestui simbol sacru în interiorul unei familii. După vinderea unui măslin vechi de 2000 de ani, pentru a acoperi costurile deschiderii unui restaurant (mai aproape de faleză şi cu sugerate costuri legate de mita oferită primarului, care poate să faciliteze acest lucru), bunicul familiei care-l trădează cade într-o stare cataleptică şi nu mai rosteşte niciun cuvânt vreme de 12 ani. Pe locul de unde fusese luat măslinul depune mereu câte o pietricică ca pe un tumul ancestral. Salcâmul lui Moromete ar putea fi prima imagine ficţional autohtonă care să ne vină în minte. Ruperea de tradiţie, discontinuitatea unei vieţi care-şi urmase până atunci domol rostul său echivalează cu o ruptură emoţională şi singura care pare a-l înţelege e nepoata sa, Alma (Anna Castillo), o tânără cu o viaţă lăuntrică la fel de tulburată, care trăieşte excentric şi revoltat propria sa dramă a imposibilităţii comunicării cu tatăl său, de a se putea deschide celorlalţi.
Simţind că sfârşitul bunicului său e aproape, Alma reuşeşte să-şi convingă un unchi (Alcachofa, interpretat de Javier Gutiérrez) şi pe cel mai bun prieten, care e teribil de îndrăgostit de ea (Rafa, interpretat de Pep Ambròs), să meargă în Germania, la Düsseldorf, unde măslinul e expus în uriaşul hol de sticlă al companiei energetice. Călătoria scoate la iveală tot felul de lucruri ascunse (cei doi cred că măslinul va fi înapoiat de o parohie, răni vechi ies la iveală) şi primeşte susţinerea mediului virtual atunci când se descoperă că multinaţionala germană, un perfect exemplu de exces capitalist, îşi separă la modul ipocrit pretenţiile ecologiste de realitatea exploatărilor. 
Pep Ambròs (Rafa) vorbeşte puţin şi, atunci când o face în număratele sale cuvinte, are ceva din înţelepciunea unui om care iubeşte profund şi înţelege resorturile adevărate ale existenţei, însă dragostea pe care o nutreşte pentru Alma, nu reprezintă un fir narativ scos în relief, ci, mai degrabă, care îmbogăţeşte melancolic fundalul. 
Cele 100 de minute alternează duioşia şi umorul şi finalul nu este neapărat finalul la care spectatorii se aşteaptă. Poate tocmai de aceea, filmul lasă o impresie memorabilă. Ritmul se frânge pe alocuri şi evocările din care se reconstruieşte copilăria Almei, scoarţa salcâmului, râsul bunicului ar putea fi, pentru un spectator modern şi însetat de acţiune o tărăgănare, însă pentru mine, legătura omului cu măslinul, a omului cu natura, a omului cu familia sa reprezintă o analiză vizuală perfectă. Poate tocmai de aceea, a primit 15 nominalizări la festivalurile de profil din Spania şi străinătate.
Muzica de fundal este asigurată, pe tot parcursul filmului de Pascal Gaigne, cel care e şi compozitorul unui alt film la fel de profund, Dream of Light (1992) despre care voi scrie, probabil, curând.

Autor: Simona Ardelean