Aboneaza-te la newsletter



Contact

Zalău, Piaţa 1 Decembrie 1918, nr. 11, Sălaj, România

0260/612870

0260/612870



Mirela Chiș

Martie 2017

Un debut editorial în Cenaclul literar „Silvania” a fost marcat în ședința din februarie când Mirela Chiș, profesor de filozofie la CNS Zalău, a prezentat un grupaj consistent din „Metapoetica viului”. Momentul liric a fost unul inedit prin sincretismul asigurat de fundalul muzical, de acompaniamentul la chitară oferit de elevii poetei. 
Intervenția lui Daniel Hoblea a evidențiat prezența a două registre: „unul al întrebărilor existențiale, fundamentale”, în care e vizibil „melanjul de ficțiune, de mitologie” și unul „confesiv”, în care imaginea familiei e dominantă. Dacă poemele cu pronunțată notă filosofică dezvăluie „spiritul dubitativ, acutul simț al vanității, deșertăciunii”, poemele autoreferențiale devoalează obsesii precum timpul sau infinitul, alternând oniricul cu prozaicul în pasaje care, uneori, păcătuiesc prin retorism.
Amendând forma grafică în care a apărut volumul, aspect care demonetizează semnificativ cartea, Daniel Săuca sesizează necesitatea reeditării, după o selecție riguroasă, considerând volumul inegal, ca scriitură și tematică.
Despre caracterul eclectic și neoclasicist, dar și de prezența a trei filoane – tradiționalist, neomodernist și postmodernist – vorbește Marcel Lucaciu, președintele cenaclului, ce remarcă un salt calitativ de la poemele anterioare. Ludic, spontaneitate, fluență, incantații ar fi emblemele poemelor incisive sau melodioase, cu trimiteri culturale sau autoreferețiale. 
Dacă Florin Horvath sesizează obsesii iudaice și absența vieții dintr-o poezie care pare însăși viața, Ion Pițoiu-Dragomir identifică cele două ipostaze feminine care traversează poezia Mirelei Chiș: Ofelia care admiră, într-o expoziție, propriile tablouri, pictate în tușe puține, ilustrând o reverie iubire-nebunie și Augusta intelectuala, care camuflează o luptă cu tenebre nemărturisite, dar care trădează o cultură profundă.
Poeme-stare, în care inte-rogațiile trădează tonul elegiac, poemele Mirelei Chiș au toate șansele să nu rămână un construct, ci să devină o construcție autentică. 
(C.A.)

 

 

Lorelei în lanţuri

Lorelei, asasina ce vergină şi-ascunde faţa, 
dansează în lanţuri care ard carnea de tot.
Grotesc mai dansează de la coadă la cap
generând muzică non-liberă pe muchie de cuţit.
Critică pe versantul vestic:
– Lorelei, tu eşti ca o pâine caldă
arsă pe vatră în pat cu ceapă şi varză
în care stă şoarecele ascuns şi viclean, 
cu buzele tale vineţii de frigul lăuntric 
eşti suspectă de slăbiciuni nenumărate,
judeci oamenii pe scara din dos tocmai pe dos.
Spaima ta este încolăcită de cuvinte.
Lorelei, tu eşti exact ca şarpele alfa cu ochiul de foc
care scrie cărţi în care se naşte monstrul, 
Sfătuitorul dulce din noaptea antipasiune:
– Lorelei, dacă vezi că Maria Antoaneta e pe cale să roşească,
nervii de iarnă să-ţi dispară de-a valma, 
apucă pe alt drum linie de istorie nescrisă încă,
scapă de poteră în Nucşoara pe deal.
După gratii aurite liniştea crucii te va cuceri, 
ultima masă fără mâncare pe ziarul unicului partid 
penultimul vis gol, umbra şi resemnarea,
oniromanţie pe lespedea albă a nopţilor de vară.
Ora pro nobis 
in seculum seculorum.


O zi în plus

O zi în plus la Paris între parfumuri de femeie,
încă una la Milano cu amicul meu cel bătrân,
cel descompus de iluzii.
Via moartă-n adâncul violet a mea e
strugurele se preface-n stea, 
într-un ocean al tuturor şi-al nimănui.
Celuilalt îi moare mustoasa boabă violetă în suflet, 
cred în ultima zi,
pun preţ mare pe ea, 
o zi în plus 
există ca un animal credincios 
căreia îi dai credinţa din sunetul sângelui
şi mirosul de os 
pe care sprijină Dumnezeu lumea.


La plecarea bestiei

bestia din mine pleacă de câteva zile încoace,
eu o urmăresc pe pipăite ca să-mi lase umbra neatacată, 
cred că pleacă în munţii Scorpiei
din enigmatice lumi paralele,
pleacă aşa cum a plecat şi adolescenţa mea
legată la ochi cu ghirlande de trandafiri,
aşa cum au plecat şi prăjiturile delicioase ale mamei
cu care mutam munţii din loc,
aşa cum îmi pleca şi Golemul
în fiecare zi de două ori
ca un mizerabil cu ochi de cărămidă, 
pleacă şi râsul meu clocotitor aşa cum trec norii
pe deasupra unor zile ce n-au început 
şi n-au sfârşit
pleacă lumile spre înapoi,
le iau cu mine
la chemarea tristă a Tatălui. 
– oare ce duc cu mine? 
Nu-i nimicnicie mai mare ca a mea!